Întrebarea Istoriei

DSC_0563c

Istoria deschide ochi miraţi
Către evenimente-n derulare,
Simţind cum îi fug anii sub picioare
Mai nărăvaşi, mai nealiniaţi,
Şi se întreabă: e sfârşitul, oare?

Ea s-a născut când totul s-a născut,
Fiind fărâmă, doar, din veşnicie
Şi nou născuta, cu uimire vie
Privit-a la al lumii început
Când Dumnezeu a glăsuit: SĂ FIE…!

A scris despre-al creaţiei goblen
Cu irizări divine, ape, ape,
Ce-n cântec mângâiau strune de harpe,
Dar şi de izgonirea din Eden
Când omul a fost amăgit de şarpe.

În bezna ce pe urmă s-a lăsat
Istoria n-a încetat să scrie,
Când se-aprindea din cer câte-o făclie,
Şi-n filele de cronici şi-a notat
Ce Dumnezeu vorbea prin profeţie.

De-aceea când din ceruri a venit,
Pentru salvarea omului, Mesia,
Ea nu s-a îndoit că profeţia
Din cronicile ei s-a împlinit,
Şi cerul şi-a deschis vistieria.

Şi-atuncea când Cristos se ridica
Dintr-un mormânt deschis către lumină,
A înţeles că graţia divină
Asupra omului se revărsa
Pentru iertarea lui de orice vină.

L-a urmărit, apoi, pe om mereu,
Să vadă dacă prinde mâna-ntinsă
Pentru-mpăcare chiar de Dumnezeu,
Dar el Îl refuza, cu râs ateu
Şi inima de patimă încinsă.

Acum la poarta împlinirii bat
Atâtea profeţii, atâtea semne,
Încât pământul e cutremurat
Şi toate ne arată răspicat
Ale Apocalipsului însemne.

De-aceea, printre-atâtea profeţii,
Istoria priveşte cu uimire
Înţelegând că ea se va sfârşi,
Căci în curând nici timp nu va mai fi,
Strivit definitiv de nemurire.

Omul va trece dincolo de ea,
Având fără final biografia,
Dar ea întreabă, în mirarea sa:
-Hei, omule, tu vei continua,
Dar unde-ţi vei petrece veşnicia?

Simion Felix Marţian

Reclame

Sonet abrupt

Abrupt

Cu palmele goale de steiuri zdrelite
Te caţări, simţind că şi gându- ţi asudă,
Pe coarda-mpletită din scrâşnet şi ciudă,
S-ajungi pe un vârf de dorinţe-mplinite.

Pe drumul marcat doar de luptă şi trudă,
În lacrimi de genele arse strivite
Se-neacă speranţe, şi mor otrăvite
Iluzii muşcate de patima crudă.

Dar este de- ajuns doar o rază de soare
Să vezi că din ceaţa ce- iată!- s-a dus,
O scară cu trepte de pace apare;

Se vede şi vârful, nu-i mult până sus,
Şi scara te-mbie să urci în splendoare,
Căci capătul scării îl ţine Isus!

Simio Felix Marţian
Vulcan, 24 martie 2018

 

Pledoarie pentru crez

Valuri 1

Derulez imagini dănțuind vivace
Dintr-o lume care pare-un carnaval,
Lume ce-ntr-un iureș face și desface
Sub deviza zilei: superficial!

Priponind gândirea de un „ce se poartă”
Dăm identității straie de angro,
Și în existența devenind deșartă
Strigă rațiunea: lume, încotro?

Se tocește, parcă, și-ascuțișul minții
Cu idei „de-a gata”, gânduri „la pachet”,
Și de starea asta ținem strâns cu dinții
Prinși de platitudini ca de un magnet.

Pojghița se poartă, sau poate spoiala,
Ascunzând dramatic drumul către miez,
Dar dezastrul vine doar atunci când boala,
Molima aceasta se-ntinde pe crez.

Fără profunzime, moartă ni-e credința,
Fără cunoștința tainelor adânci,
Fără înălțimea ce-o dă-n zbor credința,
Fără fermitatea neclintitei stânci.

Afirmându-ți crezul, ieși din lumea plată
Părăsind curentul uniformizant,
Lăsând „ce se poartă” la…„a fost o dată”
Pentr-o viață nouă și un trai vibrant!

Nu pentru senzații, nici adrenalină,
Nu pentru că-i trendy, super sau frumos,
Ci pentru trăire veșnică-n lumină
Cu Mântuitorul, Cu Isus Cristos!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 9 februarie 2018

Sonet sonor

DSCF3212a

Creaţia- i un cânt, un cor imens
Ţesut din armonii pe portative,
Din freamăt de trăiri germinative
În solul închinării, vast şi dens.

De-i susur, sau sunt triluri expresive,
De-i foşnet doar, sau vuiet e, intens,
În toate regăsim acelaşi sens
Şi- aceleaşi milioane de motive.

Natura e un cor de închinare,
Dând slavă Creatorului mereu
Pe note fremătând în adorare;

Ascult contemplativ, şi- n duhul meu
Mă fierbe- adânc această întrebare:
În corul Tău, o, Doamne, ce fac eu?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 17 martie 2018

 

Test la bariera veşniciei

Comoara 1

Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.

Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.

Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenunchiat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului pruncilor din Lege, amintindu-i-le.

A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.

Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”

Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.
Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!

Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 13 martie 2018

Dor de primăvară

Primăvara

Ca-ntr-un miracol declanşat de soare
Porneşte seva-n trunchiul cenuşiu
Şi pleoapa-n mugurul atins tresare
Să râdă verdele în auriu.

Pământul a scăpat de chinga gheţii
Care, topită, îi oferă must
În care iar vedem triumful vieţii
Prin firul firav devenit robust.

Dintr-un îngheţ ce aducea a moarte,
Totul a devenit deodată viu:
Zumzet şi zbor, orăcăituri sparte,
Verde şi cald, azur şi străveziu.

Privim renaşterea ca o-mplinire,
Primind-o cu nesaţ, dar cald şi calm,
Şi-această verde, vie afluire
Ne umple inimile ca un psalm.

De unde acest dor de primăvară?
Dorinţa noastră după viu şi cald
Nu stă doar în decorul de afară,
Pastelul de azur şi de smarald.

Este dorinţa de-a lăsa povara,
Crezând că toate cele vechi s-au dus,
Trăind renaşterea, ca primăvara,
Cu Soarele dreptăţii, cu Isus.

Ieşim din iarnă ca dintr-o cavernă,
Cu sufletul pătruns încă de ger,
Dar primăvara poate fi eternă
Dacă deschidem inima spre cer.

Simion Felix Marţian

Sonet de martie

Ghiocei 1

Pe cerul azurat cu Voroneţ
Surâde galben soarele amiezii,
Privind către convulsia zăpezii
Slăbindu-şi chinga-n ultimul dezgheţ.

Pe caldul portativ cântă aezii,
Pictând cu ciripitul îndrăzneţ
Pe horbota de-un verde pădureţ,
Decor tivit pe aura livezii.

În mugurii pleznind a înviere
Un ciclu se reia repetitiv,
Dând timpului şi start şi-aliniere,

Dar noi, având un alt obiectiv,
Cerem, rugându-ne: prin sfânta-Ţi vrere
Dă, Doamne, un dezgheţ definitiv!

Simion Felix Marțian

 

Atunci când Dumnezeu aplaudă

DSC_7860

În bezna celulei se auzea sunetul sinistru al lanţurilor, când deţinuţii îşi mai răvăşeau paiele, pentru un plus de confort al aşternutului. Mucegaiul înflorit pe zidurile de piatră îşi răspândea mirosul greu în beciul igrasios.

De ,,confortul” acesta se bucurau Pavel şi Sila, înlănţuiţi, cu picioarele prinse-n butuci. Singura lor vină era că-I slujeau lui Cristos. Poate ni s-ar părea firesc să se răzvrătească: Doamne, asta ne este răsplata? Noi tocmai am poruncit duhurilor în Numele Tău, şi …iată-ne aici! Nu faci nimic în privinţa asta?

Poate am crede îndreptăţită o astfel de atitudine. Dar Pavel nu vedea lucrurile astfel. Nici Sila. Ei şi-au înţeles chemarea şi ştiau că răsplata va veni la vremea ei. Una veşnică. De aceea au continuat să meargă în aceeaşi direcţie. Cea a slujirii. A închinării.

,,Pe la miezul nopţii”, ne relatează Luca, cel care făcea parte din grupul misionar al lui Pavel, cei doi ,,se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu”. (Fapte 16:25). Şi nu pentru a testa acustica sălii. Nici pentru a impresiona vreun juriu. Ci pentru că aşa simţeau. Şi, chiar dacă ne-ar surprinde, ,,cei închişi îi ascultau”. Nişte răufăcători înlănţuiţi? Da, pentru că aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu.

Nu ştim dacă au aplaudat ascultătorii, dar ştim că a făcut-o Dumnezeu. Şi a aplaudat vârtos, cu un cutremur care a zgâlţâit închisoarea din temelii, iar lanţurile prinse în zid au căzut. Liberi? Da, liberi, pentru că Dumnezeu mai avea o lucrare pentru ei. Cea a mântuirii temnicerului şi a familiei acestuia.

Rămânând, însă, la atitudinea lui Pavel şi a lui Sila, avem o temă de meditaţie. De autoanaliză. O introspecţie în urma căreia să vedem în ce măsură suntem în stare să înlocuim tendinţa de a cârti, de a ne revolta în situaţii grele, cu pacea interioară. O pace în care îşi găseşte loc rugăciunea. Şi cântarea de laudă.

Cântarea pe care o aplaudă Dumnezeu, premiind-o cu binecuvântări.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 6 martie 2018

Dor de verde

DSC_0016c

Ieșind pe prispa unui gând răzleț
Ca să-mi întind ideile la soare,
Am fost izbit de valul de culoare
Cu creasta de un verde pădureț.

Am scris cu pana înmuiată-n cer
Și-n auriu de țarină fertilă,
Dar o să scriu, mi-am zis, cu clorofilă,
Cu dor de verde renăscut din ger.

Și m-am lăsat pătruns de seve noi
Ca de-o renaștere, de-o nouă viață,
Înțelegând că-n verde se dezgheață
Muriri trecute, adâncite-n noi.

Doar respirând prin muguri înverziți,
Și înverzind la rându-ne spre soare,
Vom dovedi că verdele nu moare,
Țâșnind cu viața-n arborii treziți.

Arzând de dor de verde mă-nfășor
În straiul vegetal ca-ntr-o hlamidă,
Iar inima, tinzând să se deschidă,
Își toarce ruga către Creator:

Ascultă, Sfinte Tată, ruga mea
Când înverzirea mi-este năzuință,
Și fă-mă, căci la Tine-i cu putință,
Măslinul verde pus în Casa Ta!

Simion Felix Marțian

 

La mulți ani, condeieri!

DSC_0613a

Nu izbucnesc dintre coperți stindarde
Și nici trompeți nu sună pe alei,
Numai nucleul slovei care arde
Cinstește azi, cu-nfiorări de coarde,
Pe cei ce-n scris respiră prin condei.

Și lexicul pestriț se-aliniază
Ascultător la linia de start,
Dospind geneze-nmugurite-n frază,
Ca, erupând în lavă de amiază,
Să-mbrace universul în brocart.

Eu scriu, tu scrii, el scrie și ea scrie
Și dacă ne topim curgând în scris,
În proza noastră sau în poezie,
Ne dăruim, crâmpei de veșnicie,
Celor avizi de viață și…de vis.

Cuvântul scris nu-i doar o cărămidă
Zidind cetăți ce prea devreme pier,
Ci e celulă vie și fluidă
Dând muguri noi, pornind să se deschidă,
Cu meșteșug din Cer și pentru Cer.

Să dăm dar vieții viața ce nu moare,
Trudind în scris la șlefuirea ei,
Și la această mare sărbătoare
Scriu, pentru cei ce scriu, și o urare:
La mulți ani, frații mei întru condei!

Simion Felix Marțian