Hai, plouă-mă, Doamne!

Hai, plouă-mă, Doamne, și plouă-mă greu,
Să treacă șiroaie prin mine,
Dar lasă-mi credința că azi, ca... mereu,
Izvoarele ploii-s la Tine!

Mă fulgeră, Doamne, când norii rânjesc
Și ochiul furtunii exultă,
Dar lasă-mi credița pe care-o nutresc,
Că biciul de foc Te ascultă!

Mă vântuie, Doamne, cu vânturi ce dor
Când carnea cu sete o mușcă,
Dar lasă-mi credința călită-n cuptor
Că Tu ții vântoasele-n cușcă!

Și ninge-mă, Doamne, cu alb și cu frig,
Să-mi urce nămeții spre pleoape,
Dar lasă-mi credința c-atunci când Te strig
Tu ești totdeauna aproape!

În toate vreau, Doamne, crezând să Te văd,
Și-atunci viața este-o plutire
Chiar dacă mugește cumplitul prăpăd,
Căci Tu ești și fi-vei iubire!

Simion Felix Marțian
Siegen, 20 noiembrie 2021

Manifest pentru lumină

Nu-i veacul acesta un timp de lumină,
Chiar dacă țâșnesc irizări de neon
Din nimbul de care cu fală se-anină,
Iar laserul-rege se urcă pe tron.

Cunoașterea crește, prin rupte perdele
Vedem mai departe, privind îndrăzneț,
Pășim demolând ruginite zăbrele
Și credem că veacul acesta-i măreț.

Dar nu-i decât zbaterea noastră prin care
Confortului dăm din trăire tribut,
Și spiritul uită, da, uită să zboare
Căci aripa frântă lipită-i de lut.

Cum poate fi veacul acesta lumină
Când Cel ce-i Lumină e-acum părăsit,
Când punem la zid pe acei ce se-nchină,
Iar El e din nou printre noi răstignit.

Se trag pe lumina scripturilor storuri
Și vechi adevăruri sunt prinse-n peceți,
Iar candele oarbe primesc azi onoruri,
Cu umbrele negre jucând pe pereți.

Se moare în beznă, spre moartea eternă,
În veacul prezent ce se vrea luminos,
Și steagul luminii e astăzi în bernă
Când nu e lumină venind din Cristos.

„Voi sunteți în lumea aceasta lumină”
Ne spune Lumina pe care-o iubim,
Deci bezna de-acuma și care-o să vină,
Putem, prin trăire, să o risipim!

Simion Felix Marțian

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Au dispărut în hăuri abisale
Busole, hărți și puncte cardinale,
Și-am fost în Univers doar El și eu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu
Eram vulcan ce erupea fierbinte,
Și-n izbucnirea mea de simțăminte
Se-nvăpăia al dragostei nucleu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Simțeam că-mi curg din inimă cascade,
Și stropi de-argint, cu mii de miriade,
Purtau în ei boboci de curcubeu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Îmi înflorea și lacrima sub pleoape,
Și pacea mă învăluia de-aproape
Ca-ntr-un tihnit apus violaceu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Ceva din El a coborât în mine,
Căci de atunci, senzația de... bine
Este într-un continuu apogeu.

De când eu L-am atins pe Dumnezeu
Cu rugăciunea mea de foc încinsă,
Ea, ruga mea, e tot spre El întinsă,
Și-n mâna Lui o să o țin mereu!

Simion Felix Marțian

Simfonie de toamnă

Cu roua-n pleoape zorii aprind lumina-n struguri,
Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală,
Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri
Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.

În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă,
Se împletesc miresme cu vântul ce adie,
Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă,
Născând printre decoruri o amplă simfonie.

Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră
Și țipătul de brumă mușcată de copite,
Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră,
Se-armonizează totul, din note împlinite.

Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă
Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea,
Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă,
Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!

Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul
Din tolba revărsată a minunatei toamne,
Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul:
Această simfonie e opera Ta, Doamne!

Simion Felix Marțian
Siegen, 14 octombrie 2021

Mulțumiri de toamnă

Cu vânturi ce cântă prin coame de cai
Și brume țipând sub copite,
Ne-nvăluie toamna, purtându-și pe strai
Odăjdii de-arămuri topite.

Pe cerul clipind tot mai rar siniliu
Își trage nezborul și plumbul,
Și reci adieri hohotind a pustiu
Sărută cu foșnet porumbul.

Lipsindu-i din scenă prea mulți cântăreți
Închide și ea stagiunea,
Lăsând croncănituri de negre tristeți 
Să-și fâlfâie-n zbor pasiunea.

Acesta-i tabloul când pleoapele dor
De strânse ce sunt, de-ncordare,
Dar când se ridică al inimii stor
Vezi toamnă bogată și...soare.

Și-atunci înțelegi că orice anotimp
Își poart comoara în sine,
Divină-mpletire, imună la... timp,
De „bun”, de „frumos” și de „bine”.

Și cântecul lipsă pe-al toamnei album
Să-l scriem divinului Tată:
Cântând mulțumim pentru toamna de-acum,
Pe care ne-ai dat-o bogată!

Simion Felix Marțian

Parfum de-nchinare

Azi, în toamna lumii, aplecați spre iarnă,
Și „prognoza” Cărții ignorând total,
Oamenii adună fără să discearnă
Naturalul vieții de-artificial.

Cu decoruri ample, grele de culoare,
Vor să-mpodobească viața cu frumos,
Dându-i curcubeie, floare lângă floare,
Fără să se-ntrebe: de ce n-au miros?

Imităm natura cu... naturalețe,
Încât viața însăși pare surogat,
Și, oricum, ce facem n-are „bătrânețe”,
N-are rădăcină, nici timp de udat.

Dureros e, însă, că din închinare
Scoatem naturalul în același mod,
Și uităm că floarea e și fi-va floare
Cu miros puternic, cu polen și... rod!

Udă-ne, Părinte, din înalt cu Duhul,
Fluturi să atragă și albine-n roi
Floarea închinării și, tăind văzduhul,
Să ne ducă-n slavă, Doamne, și pe noi!

Simion Felix Marțian

O felie de… cer

Când cobor zdruncinat din acest carusel
Care-i zbucium diurn clopoțind ascuțit,
Încă simt dureros contopirea cu el
Și în gândul confuz, și-ntr-un mers târșâit.

Mă așez hămesit pentru-a prinde puteri
Și cu ochi obosiți mă târăsc prin meniu:
În tocana de azi e acreala de ieri,
Cu amarul sleit înflorind cenușiu.

Toate astea mă dor, mă înțeapă cumva,
Și punând îndrăzneală-n dorința mea, cer:
Aș putea să primesc, măcar azi, altceva?
Îmi doresc foarte mult o felie de... cer!

Știu că are aromă de pace din plin,
Și iubirea-i dă gust, iar speranța culori,
Că adânci bucurii din izvor cristalin
Fac decorul final peste-aceste splendori.

Am primit ce-am cerut, și-universul meu tern
A-nflorit luminos, dar aș vrea să-nțeleg:
Cum va fi în vecii, la ospățul etern,
Când felia de-acum va fi... cerul întreg?

Simion Felix Marțian

Preludiu autumnal

A mai trecut un anotimp prin noi,
Cutreierând prin nevăzute breşe,
Şi dacă ieri ne-mbujorau cireşe,
Ne şiroiesc acum în suflet ploi.

Ne-au triluit amiezi cu ciocârlii
Pe săgetări de rândunici măiestre,
Şi-acum ne dor albastrele ferestre
Prin care fug cocorii cenuşii.

Şi calendarul fâlfâie zbârlit
În aşteptarea argintatei brume,
Şi-n întomnarea coborând pe lume
Mă simt aşa, deodată, stingherit.

Însă mă scutur de acest tablou
Ce mă îndeamnă la melancolie,
Şi-mi zic, vibrând, că toamna-i bogăţie,
Cu-nţelepciune bonus, sau... cadou.

Şi,-nseninat în universul meu,
Îngenunchez pe frunze, strigând: Doamne,
Dă-mi bucuria iminentei toamne
Ca dar divin, căci Tu eşti Dumnezeu!

Simion Felix Marţian

Umbra divină

Se coboară psalmii pe cărări celeste
Ca-ntr-o împletire tainică de punţi,
Când privirea-ntreabă vinetele creste:
Oare, ajutorul vine de la munţi?

Dar pe mâna dreaptă se aşaz-o umbră
Şi din încordare- iată!- mă destind,
Când cu fâlfâire sură starea sumbră
Pleacă de la mine, eu înmugurind.

Şi mi-e ferm piciorul pe poteci abrupte,
Căci Acel ce este din vecie Domn
Fi-va lângă mine, ne-ncetând să lupte,
Pavăză fiindu-mi veşnicu-I nesomn.

Temerile toate, ca nişte hăţişuri,
Cad când stau la umbra Celui Preaînalt
Şi se duc la vale peste grohotişuri,
Eu primind tăria stâncii de bazalt.

Tu eşti din vecie dragoste, Părinte,
Şi-am văzut ce-nseamnă lângă Tine-a sta,
De aceea, Doamne, te rugăm fierbinte:
Peste toţi şi toate lasă umbra Ta!

Simion Felix Marţian

Conjugări

Navigăm furtunos, într-un slalom nebun,
Evitând greutăți angajați în viraj
Și, gonind absorbiți de-al averii miraj,
Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.

Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard,
Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat,
Suntem mici roboței ticăind sacadat
După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.

Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin
Și pe-acela putem să îl facem frumos,
Căci suntem mântuiți, suntem frați în Cristos
Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.

Renunțând la miraj și la țeluri lumești,
Vom vedea că în jur este soare, sunt flori,
Că în semeni sunt mari, minunate comori,
Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.

Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer,
Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări,
Drumul dragostei Lui, care duce spre zări
Și pe care să spun: „merg în cer”, „mergi în cer”.

Simion Felix Marțian