Echinox

pizap 1

În piept, pe gruiuri, pasc de-a valma bezne
Deși eu duc lumini la adăpat,
Și neguri mă-nfășoară de la glezne
Spre nimbul tot mai palid, scăpătat.

Mă dor în oase râșnițe atroce
Când strâng lumina, cultivată greu,
Cu lanțuri negre, gata s-o sufoce,
Pui de-ntunerici, atacând mereu.

În firav echilibru mi-e balanța,
Având pe-un taler noapte, pe-altul zi,
Și port ca pe o boală discordanța,
Dorind s-o-nclin, dorind a străluci.

Luptând cu bezna, care, da, există
Doar când lumina are ochii-nchiși,
Rup storuri și-alung umbre ce persistă
Din amintiri cu licurici uciși.

Primind lumină, însă, din Lumină,
Pot fi, chiar dacă pare paradox,
Eu însumi zi, o zi de soare plină,
Fără-nserări. Adio, echinox!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 21 septembrie 2017

 

Anunțuri

La țărmul mării

La țărm

Prin ochi mă umple infinit fluid
Și curg în scoici și mă topesc în sare,
Când mă absoarbe marea de…mirare
Cu-abisul tainic, rece, translucid.

Mă las în brațele aceste stări
Luând nemărginirea ca pe-o haină
Având în juru-i, ca un brâu de taină,
Nețărmul ei brodat cu întrebări.

Mă simt strivit de tot ce e imens
Și mă întreb: De ce? De când? De unde?
Iar tot ce e, fiincă e, răspunde:
Prin Cel ce le-a creat, au toate sens!

Acum imensul pare mai docil
Și nu mă năruie în duh strivirea,
Știind că ține și nemărginerea
Acel ce m-a vegheat ca pe-un copil.

La țărmul mării mă întorc mereu
Să sfredelesc cu mintea infinitul,
Și, când în zori se-aprinde răsăritul,
Prin toate-mi dă răspunsul Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Eforie Nord, august 2017

Sarea pământului

1

„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul,(…) nu mai este bună la nimic…” (Matei 5:13)

Când, Doamne, m-ai scos din salină,
Un drob colţuros,rece, frust,
Mi-ai pus în cristale lumină
Şi-apoi ,cu puterea-Ţi divină,
Mi-ai spus răspicat: Să dai gust!

Printre roci cea mai fără valoare,
(Cum stă lângă brad un arbust),
Vedeam că sunt slab, nu sunt tare,
Dar Tu-ai pus în mine valoare
Şi am ce n-au ele: am gust!

Urmându-Ţi, Stăpâne, porunca
Merg astăzi pe drumul îngust
Căci asta mi-e slujba, mi-e munca,
Să dau din mine ce-i bun ca
În juru-mi să simtă: am gust!

O lume de-arome avidă
Mă crede probabil vetust
Văzându-mi privirea candidă,
Dar ea este cea insipidă
Şi eu pot să-i dau ce am: gust!

Sunt drobul cu sarcini precise,
Crescând în lucrare robust
Aşa cum de Tine decis e,
Şi-atent la ceea ce scris e:
Să nu pierd, să nu pierd din gust!

Simion Felix Marțian

Gândul veșniciei

DSC_0008d

Mă strânge timpul, mi-a rămas prea mic
Căci crește-n mine gândul veșniciei,
Și din clepsidre sparte mă ridic,
Brodând netimp cu firul bucuriei.

Noroiul vremii-mi urcă spre genunchi
Făcându-mi mersul luptă încordată,
Dar îl sfidez, strigându-i din rărunchi:
N-o să-mi ajungi la aripi niciodată!

Pot, ca și Pavel, totul în Cristos,
Și tot prin El mi-e veșnic viitorul,
Și nici măcar vreun gând insidios
Nu-mi va curma spre veșnicie zborul.

Eu fac din ornic doar un ornament
Și numai un decor mi-e calendarul,
Căci am intrat într-un etern prezent
De când în viață mi-a rodit Calvarul.

Mi-e timpul strâmt, dar știu că nu-i al meu
Și-l voi lăsa curând la garderobă,
Ca toți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu,
Luând ca strai a veșniciei robă.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 11 iulie 2017

Curcubeul izbăvirii

DSC_3601a

Durerea are dinţi, da, are dinţi
Cu muşcătură crudă, otrăvită,
Şi gheare are, gheare lungi, fierbinţi
Şi-o respiraţie de foc, cumplită.

O simt intens cum sfâşie din trup
Şi sufletul mi-l zdrenţuieşte-n gheare,
Când stăvilarul de răbdare-l rup
Puhoaiele cumplite de-ncercare.

Se-nchide orizontul cenuşiu
Până îi simt strânsoarea grea pe tâmple
Şi, de speranţă părăsit, pustiu,
Amarul lumii-ntregi prin pori mă umple.

Tristeţe, apăsare, zvârcoliri,
Dureri atroce îmboldind cu spasme
Se strâng într-un buchet de otrăviri,
Mănunchi sinistru exalând miasme.

Cum am ajuns aici? Ce s-a-ntâmplat?
De ce mi-e deznădejdea pat şi pernă?
O, Doamne!- doar o clipă am uitat
Că izbăvirea mea este eternă,

Dar vin acum cu-al rugăciunii jar,
Căci îndurările-Ţi sunt fără număr,
Ca, reprimit în Sfântul Sanctuar,
Să Te ating cu lacrima pe umăr,

Să-ncep cu ochii umezi a vedea
Cum se topeşte negura şi greul,
Şi-n lacrima primind Lumina Ta
Cum înfloreşte iarăşi curcubeul.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 26 iunie 2013

Tăcuta lume

Tăcuta lume

Se tace îndârjit, abrupt, rapace,
Conspirativ se tace-n cârdășie,
Pe un pământ bolnav de limbuție
De Dumnezeu tot mai vârtos…se tace!

Cancanuri colorate viu, vivace,
Absorb atenții măsluind lumină,
Iar viața însăși este clandestină
Când de Cristos și jertfa Lui…se tace!

Se scrie încordat, febril, tenace,
Despre mondenități sau vernisaje,
De flecăreli alimentând miraje,
Dar despre mântuire doar…se tace!

De ton trezite gamele buimace
Se-nflăcărază-n cântece ritmate;
Se cântă despe tot și despre toate
Însă de viața veșnică…se tace!

Iar când lumina-n galerii își face
Noi curcubeie-n pânze pe simeze,
O lume pare să se-nfiripeze
Dar despre scene biblice…se tace!

Vremelnicia s-a ornat, dibace,
Captând atenția sferă cu sferă,
Iar omul prins în cursa-i efemeră
Despre ce-i veșnic și vital…doar tace!

Dar cei ce știu, prin orișice mijloace
Să etaleze lucrurile sacre
Și prin angajament să se consacre:
Vom scrie, vom vorbi, dar…vom și face!

Simion Felix Marțian

Copii răpiți

Copii răpiți

Se-ntoarce Europa-n Evul Mediu,
Când se răpeau de lângă mame prunci,
Și căutăm la boala ei remediu
Dar boala-i mai perfidă ca atunci.

Azi hoții se îmbracă-n legi smintite
Punându-și nimb de înger păzitor,
Dar ne strivesc copiii sub copite
Când călăresc peste destinul lor.

Sub masca unei griji exagerate
Dau lecții de iubire la părinți,
Dar sunt perverși cu minți întunecate
Și scopul lor este vădit: arginți!

Imuni la plânsul dureros de mame,
La strigătul copiilor imuni,
Ei sunt acei ce declanșează drame,
Dar noi ce facem astăzi, oameni buni?

Strigăm, strigăm, dar nu ne-aud „mai marii”
Crezând că suntem buni numai la vot,
Că-ți vine să-i crezi una cu tâlharii,
În cârdășie la acest complot.

Părinți ce-și plâng în greva foamei drama,
Ca formă disperată de protest,
Văd plugul urii înfigându-și lama
În omenia pusă la arest.

Dar pentru că pe noi încă ne doare,
Să cerem Celui ce a dat copii,
Prin rugăciuni fierbinți, stăruitoare,
Să curme El aceste tragedii.

Stimați creștini, să ne-arătăm iubirea,
Să arătăm că suntem solidari,
Cerând din Cerul slavei izbăvirea,
Căci Dumnezeu e peste demnitari!

Și de la El familia e sfântă,
Și de la Dumnezeu avem copii,
Și tot cu El se iau acum la trântă
Acei ce fac averi din a-i răpi.

Revarsă, Doamne, sfânta-Ți îndurare
Și-ascultă rugăciunile fierbinți
Ce se-mpletesc cu lacrimile-amare;
Redă copiii, Doamne, la părinți!

Se-ntoarce Europa-n Evul Mediu,
Răpind copiii ca un mitic zmeu,
Dar, dragi părinți, în tot acest asediu
Să nu uitați: cu noi e Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, iunie 2017

Camarazi de front

camarad

Luptăm pe-acelaşi front, de-aceeaşi parte,
Sub faldurile-aceluiaşi drapel;
Avem în faţă un duşman de moarte
Dar noi răzbim, luptând, tot mai departe,
Făcând din biruinţa noastră ţel.

Umăr la umăr trecem prin furtună
Privind încrezători spre orizont,
Mereu atenţi la goarna care sună;
Lupta e grea, dar suntem împreună
Uniţi ca fraţi şi…camarazi de front.

Dar, vai! neaşteptata lovitură,
Găsindu-te cu garda jos, te-a-nvins
Şi-n mreje cu perfidă ţesătură
De viclenii, tentaţie şi ură
Duşmanul te-a înlănţuit, te-a prins.

Iureşul luptei nu mai conteneşte
Dar eu rămân pe loc, cu suflet gol,
Când văd că-n ochi, încet, ţi se topeşte
Dorinţa de-a lupta. Hai, te trezeşte,
Căci păsările morţii dau ocol!

N-am să te las aici, nu, niciodată,
De-ar fi să lupt numai cu pumnii goi;
La amândoi o cale ne-a fost dată
Căci suntem fraţi, avem acelaşi Tată
Şi Tata ne iubeşte pe-amândoi.

De-aceea-L chem, să vină El la tine
Căci Tatăl meu şi-al tău face minuni;
Stai liniştit şi speră, iată-L, vine!
Ţi-e încă frig, dar cât am foc în mine
Eu am să te-nfăşor în rugăciuni.

Ridică-te cu-aceeaşi îndrăzneală
Care-i pentru duşman un nou afront;
Se-apropie victoria finală
Iar Domnul, lângă poarta triumfală,
Va-ntâmpina…doi camarazi de front.

Simion Felix Marțian
Vulcan,6 feb.2009

Păstorul mioriței

Stână 1

Coboară cerul pe-un picior de plai
Cu soarele împrăștiat prin iarbă,
Și-n tâmpla lui izvoare par să fiarbă
În limpezimi venind din guri de rai.

Dar tihna-nstăpânită-aici din veci
Îmbracă astăzi lacrima ce doare,
Căci nu-nflorește iarba cu mioare
Și-n straiul muntelui se sting poteci.

Și nici cavalul nu cântă de dor
La stâna care-n asfințit se frânge,
Căci miorița astăzi nu mai plânge,
Iar plânsul este-al Blândului Păstor.

În iarba grea de verde îndrăzneț
Păstorul cheamă ne-ncetat mioare,
Și lipsa lor de pe pășune-L doare,
Căci pentru toate a plătit un preț.

Dar multe au pornit după străini,
Plecând de la otavă la otravă,
Și-n mlaștina imundă și bolnavă
Pasc moarte până jos la rădăcini.

În țarcul de la stână era loc
Și adăpost pentru întreaga turmă,
Dar astea-s vremurile de pe urmă
Ce prevestesc un implacabil foc.

Păstorul șade pe-un picior de plai
Care își susură-n pășuni izvoare,
Și-așteaptă cu iubire și răbdare
Să-Și întregească turma pentru Rai.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 5 mai 2017

Mireasa lui Cristos

DSC_0164c

M-ai logodit cu Tine pe vecie
Când pentru mine ai plătit un preţ;
Nu-n aur, sau argint sau bogăţie,
Ci-n sânge picurând din veşnicie
Pe crucea de supliciu şi dispreţ.

M-ai logodit când mi-ai pavat cărarea,
Făcând un drum de fapte bune plin
În care eu umblând, urmând chemarea,
Să ţes cu faptele şi cu umblarea
Veşmântul pentru nuntă, alb, de in.

M-ai logodit dar ai plecat departe
Să pregăteşti un loc ceresc, loc sfânt
De pace, strălucire şi nemoarte,
Şi mi-ai lăsat pe Duhul Sfânt şi-o Carte
Să-mi fie călăuze pe pământ.

În ele îmi găsesc eu alinare
Ştiind că într-o zi vei reveni,
Dar mi-este dor şi ard de nerăbdare,
De-aceea-n Cartea sfântă, cu ardoare,
Citesc, să văd la Nuntă cum va fi.

Şi văd, citind, a cerului splendoare,
Aud cântări şi osanale-n cor,
Şi la măreaţa, sfânta sărbătoare
Vin eu, mireasa-nvăluită-n soare,
Păşind spre Tine, Mire iubitor.

Tu mă întâmpini, cerurile cântă,
Ospăţul nunţii este grandios
Şi tot ce-auzul şi privirea-ncântă
A fost gătit cu dăruire sfântă
Pentru-a primi mireasa lui Cristos.

Citesc cu bucurie şi uimire
Şi inima mi-o simt de dor vibrând,
Chemând cu nerăbdare, cu zorire:
Vino, Isuse, preaiubite Mire!
Iar Tu răspunzi cu drag: ”Eu vin curând”.

Simion Felix Marțian