Restart pe drumul cimitirului

DSC_2920a

Cetatea galileeană Nain, însemnând „fericire”, părea privilegiată din punct de vedere al cadrului natural. Cuibărită confortabil la poalele Micului Hermon, se afla la cumpăna apelor dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, beneficiind și de „vedere” nordică spre Tabor. Dar viața nu ține cont de astfel de privilegii, ducând în curgerea ei buturugile dureroase ale dramelor cu care oamenii se confruntă.

Mai putea, oare, să vadă frumusețea peisajului o mamă cu ochii înlăcrimați? O văduvă care-și ducea la cimitir unicul fiu? Nici măcar un observator neutru, un turist ocazional, nu ar mai fi răpit de priveliște, când tabloul este dominat de un cortegiu funerar, așa cum ni-l descrie evanghelistul Luca. Un cortegiu înfășurat în durere, ieșind din Nain și îndreptându-se spre cimitir.

Din sens opus, înspre acest cortegiu al morții venea un altul. Cel al Vieții. Era Isus, însoțit de ucenici și de „norod mult”. Întâmplător? Nicidecum. Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare.

„Nu plânge!”, i s-a adresat Isus mamei șfâșiate de durere. Apoi spre raclă: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!”. A vorbit puțin. Dar a făcut mult. Enorm. Unui tânăr i-a fost redată viața. Sau el a fost redat vieții? Important este că a revenit lângă mama lui. Lângă cea care plângea după el.

Există în armată un ordin: „La loc comanda!”. Se folosește atunci când startul a fost luat greșit. Se revine la start pentru a porni corect. Într-o direcție bună.

Între Nain și cimitirul cetății a fost un restart miraculos și crucial. De câte astfel de restartări nu este nevoie, oare, în viața spirituală? Pentru câți morți spiritual, îndreptându-se spre o „groapă” veșnică, nu pâng cei apropiați? Miracolele se petrec în prezența lui Isus. Atunci, acum și-n veci!

Vorbesc din experiență, ca fost „ocupant” al raclei în drum spre cimitir. Mort spiritual. Dar lacrimile mamei mele au fost la fel de vizibile pentru Isus ca cele ale femeii îndurerate din Nain. Și miracolul s-a produs. Trăiesc! Pentru veșnicie.

Nu încetați să vă rugați pentru cei „morți”.Cu lacrimi. Isus vede lacrimile și răspunde. Cu un restart. Unul vital.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 12 iulie 2017

Anunțuri

Isus și ziua copiilor

pizap.com14962193742941

Nu, nu este vorba de o sărbătoare în care reflectoarele atenției generale să fie îndreptate spre copii. Așa cum este astăzi. Sau ar trebui să fie. Dar nu o atenție determinată de calendar, ci o preocupare sinceră, temeinică și permanentă pentru cei cărora le vom încredința, ca pe o ștafetă, greutatea planetei.

În Israelul secolului întâi nu exista o astfel de sărbătoare. Vorbim însă despre Isus și ziua copiilor, pentru că a fost o zi în care Învățătorul le-a acordat o atenție specială. Nu pentru că nu i-ar fi iubit și până atunci, dar a fost o zi în care a văzut că sunt împiedicați să se apropie de El. De Cel care poate da binecuvântare.

I-a binecuvântat pentru veșnicie, dar ne-a lăsat și îndemnul cu valabilitate perenă: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți!” (Matei, Marcu, Luca). A fost ziua lor, prin această întâlnire, o zi care s-a eternizat prin edictul pronunțat.
Ziua Copilului, așa cum e sărbătorită astăzi, mi-a readus în vizor ziua de atunci. Și îndemnul lui Isus, despre respectarea căruia…

Interesul omului contemporan pentru lucrurile spirituale este în scădere vertiginoasă, spre dispariție. Dar există încă, deși uneori doar în formă latentă. Există însă, atunci când vrei să le vorbești copiilor despre Isus, o izbucnire de revoltă: „Asta-i îndoctrinare! Lăsați copiii să crească, și atunci vor decide dacă sunt interesați de Isus!”

N-am fi surprinși dacă aceste reacții ar veni din lumea musulmană. Sau hindusă. Sau… Dar este realitatea lumii creștine. Sau mai degrabă… „creștine”. Oameni buni, treziți-vă! Nu există binecuvântare decât în numele Lui. Dacă vă iubiți copiii, nu-i îndepărtați de sursa binecuvântării. Și de mântuire.

Este Ziua Copilului, și va ploua cu urări și cadouri. Urarea mea este: La mulți ani copii și … binecuvântarea divină să fie peste voi! Doar așa veți avea o copilărie senină.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 31 mai 2017

Slujbă fără negociere

DSC_0017b

Bărcile priponite la mal și năvoadele întinse la uscat trebuie să fi fost elemente esențiale într-un tablou înfățișând Capernaumul. Satul de graniță își trăia tihna în clipocitul apei Ghenezaretului, fiind și la doar trei kilometri de locul unde Iordanul se varsă în lac. Nu-i de mirare, deci, că cei mai mulți locuitori erau pescari.

Dar Levi, fiul lui Alfeu, nu era dintre ei. Nu era pescar. Era vameș. Aduna taxele de la concetățenii săi, fiind în slujba romanilor. Nu era o slujbă onorantă, din perspectiva celor care plăteau impozitele, iar vameșii erau considerați trădători de neam. Peste toate astea, însă, ocupația era confortabilă și ,lucru deloc de neglijat, era bănoasă. Acest lucru se vedea și în situația materială a lui Levi.

Nu știm ce l-a determinat să îmbrățișeze această ocupație, căci lacom nu părea să fie, dar cert este că-i mergea bine. Serviciu lejer, bani mulți, trai fără griji. Nu se bucura de simpatia conaționalilor, dar era protejatul stăpânitorilor. Al romanilor.

De aceea ne pare șocantă reacția lui la chemarea: „Vino după Mine!” (Matei, Marcu, Luca) Căci s-a ridicat și a plecat. Nu știa prea multe despre Cel care-l chema, dar ajunseseră până la urechile lui câteva dintre minunile pe care le făcuse pe acele meleaguri.

Șocant ni se pare că și-a lăsat slujba, fără să știe ce-i oferă Învățătorul. Și- atenție!- fără să negocieze. Ce urmează să fac? Care-mi va fi salariul? Ce condiții de cazare îmi oferi? Acestea ar fi doar câteva dintre întrebările care apar în mod firesc într-o atare situație. Dar nu și aici.

Fără nicio întrebare se ridică și-L urmează. Parcă ar fi găsit slujba vieții lui, ocupația mult visată. Deși nu știa ce urmează să facă. Ba mai mult, dă și un ospăț, la el acasă, pentru a sărbători reușita. Care reușită?

Levi și-a schimbat viața și numele. A devenit ucenicul Matei și a trăit ca ucenic. A scris o istorie a lucrării lui Isus, scriere călăuzitoare de-a lungul timpului, până la noi. A murit ca martir.

Chemarea la slujire este la fel formulată și astăzi: „Vino după Mine!” Uneori ne prefacem că n-o înțelegem. Și asta doar pentru că ne e greu să părăsim biroul vamal aducător de bani. Alteori am vrea să negociem: Doamne, ce-mi oferi în schimb? De parcă veșnicia nici n-ar conta. Sau prețul salvării ar fi nesemnificativ.

Slujirea înseamnă renunțare și dedicare, nu negociere. Dacă vom înțelege adevărata răsplată a slujirii, nu vom da doar un ospăț al bucuriei, ca Levi, ci vom trăi o viață de festin. Un ospăț al bucuriei sfinte, căci Cel ce ne-a dat viață, ne-a dat-o din belșug. (Ioan 10:10)

Simion Felix Marțian
Vulcan, 17 mai 2017

Samson și darurile irosite

Gaza

Pe vremea când în Israel „fiecare făcea ce-i plăcea”, nu erau reviste de culturism. Altfel, l-ar fi desenat pe copertă.. Și merita, după felul cum arăta. Era Samson, fiul lui Manoah.

Nu a trebuit să meargă la sală nici să se îndoape cu steroizi. Nu a „tras de fiare”, decât de cele sălbatice. Și cu succes. Avea un corp sculptural de invidiat și o forță uimitoare. Ce a făcut pentru astea ? Nimic.

El era soluția lui Dumnezeu pentru rezolvarea crizei din Israel. Cea cu filistenii. Trebuia un om, un salvator în fruntea poporului, și Creatorul l-a desemnat pe Samson, echipându-l cu tot ce era nevoie. El era omul din planul lui Dumnezeu, născut prin promisiune divină.

Era nevoie de un conducător iscusit și puternic, și a fost înzestrat cu aceste trăsături. Pentru că avea de îndeplinit o misiune. Pentru aceasta a primit darurile.
Dar cât este de ușor, oare, să strălucești printre ceilalți cu darurile tale, fără să faci caz de ele? Fără să le etalezi? Chiar dacă le-ai primit cu un scop. Și mai ales să fii tânăr, dornic de atenție. De admirație.

Și-a folosit Samson iscusința pentru a stabili strategii de luptă? Nicidecum, ci pentru a izvodi ghicitori în șezătoare. Sau în cluburile de noapte din…Timna. Adică acolo unde nu era locul lui.

Și-a folosit puterea sa colosală pe câmpul de luptă? Oarecum, dar mai degrabă în scop demonstrativ. Sau inutil, ca în Gaza. Acolo unde a smuls porțile cetății după ce i-a bântuit bordelurile. Un alt loc unde nu avea ce căuta.

Rezultatul? Orbire și moarte. Pentru că și-a abandonat misiunea. Pentru că a trădat cauza, folosind echipamentul primit, în alte scopuri.

Copil fiind eram impresionat de Samson și puterea lui. A trebuit să mai cresc pentru a înțelege că este un erou tragic. Și nu doar prin moartea lui. Nu, ci prin viață. O viață irosită, începând cu primele escapade. Și daruri irosite. Deși făceau parte din echipamentul pentru misiune.

Un personaj de compătimit, cu toată înzestrarea sa supraomenească. Un subiect de meditație: cum gestionăm darurile primate pentru slujire? Pentru că o folosire nepotrivită aduce după sine orbire. Și moarte.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 10 mai 2017

Examen la dragoste

Oi 3

Dimineața începutului de vară, pe țărmul Tiberiadei, s-a dovedit a fi cu totul deosebită pentru cei șapte pescari. După o noapte de trudă pe valuri, soldată cu un eșec dureros, au trăit, iată, și miracolul: o nouă pescuire miraculoasă!

Se întâlniseră cu Isus cel înviat și au văzut, din nou, că în prezența Lui năvoadele rodesc. Au mâncat împreună în jurul focului, bucurându-se de tihna pe care le-o aducea, dar urma examenul. Examenul lui Petru.

Isus îi spusese într-o împrejurare: „…tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Și această lucrare trebuia să înceapă. Prin ceea ce Petru avea pus de Dumnezeu în el, era calificat pentru slujba care urma să i se încredințeze. De aceea Isus nu l-a examinat nici la teologie, nici la rezistența fizică.

Pentru consacrarea lui, trebuia să treacă doar examenul la dragoste. Nu poți să faci nicio slujbă pentru Dumnezeu fără să treci acest examen. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”( Ioan 21:15) O primă întrebare, un răspuns afirmativ, încredințarea unei lucrări.

Etapa următoare însemna un plus de responsabilitate, dar și un examen suplimentar. La ce? Tot la dragoste. „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” „Da, Doamne.” Și i-au fost încredințate și oițele.

Dar pentru că întreaga turmă trebuia păstorită, cu toată răspunderea, păstorul mai avea de trecut un examen. La aceeași materie. Examinatorul cunoștea inima lui Petru, dar avea nevoie de răspunsul lui, ca de o semnătură pe contract.

Nu poți să-I slujești lui Dumnezeu fără să-L iubești. Și la acest examen nu se trișează. Pe Dumnezeu nu-l poți minți. Iar dragostea noastră pentru Dumnezeu este reflectată în dragostea față de semeni. Ioan, apostolul iubirii, ne avertizează în privința aceasta: „…cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20)

Suntem chemați cu toții să slujim într-un fel sau altul, dar trebuie să trecem examenul la dragoste, pentru confirmare. Dincolo de toate abilitățile noastre, care ne-ar califica pentru slujire.

Din felul în care slujim, se vede cui slujim.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 mai 2017

Toma și credința semnelor

Toma

Învierea se produsese, dar ucenicii erau încă derutați, departe de certitudini. Erau mai degrabă confuzi, îndoielnici, încolțiți de spaime. Teama de iudei și de eventualele lor represalii îi făcea să stea cu ușile încuiate.

Încăperea cu ușile zăvorâte este scena în care își face intrarea, în chip miraculos, Înviatul. Dovedise prin învierea Sa că nu era un învățător, ci Învățătorul. Era Cristosul. Și acum stătea în fața lor, rostind: „Pace vouă!” L-au văzut, L-au auzit și n-au mai avut nicio îndoială. Au înțeles și misiunea care le stătea în față, de continuatori ai lucrării lui Isus.

Toma, însă, lipsise de la această întâlnire. O absență regretabilă, o experiență miraculoasă pierdută, dar cel mai dureros era faptul că relatarea fraților nu reușea să-l convingă. Să-i alunge îndoielile. Ceilalți Îl văzuseră și-L auziseră, dar el voia, pentru a crede, mai mult. Voia să-L și atingă.

Putea Isus să-i refuze acest semn? Putea să-l lase pradă îndoielilor pe acest ucenic care se dovedise loial, temerar și deschis la învățătură? A revenit, așadar, la același loc de întâlnire, când era și Toma cu ucenicii.
L-a convins, prin prezența Sa, și a primit închinarea acestuia: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”(Ioan 20:28)

Diavolul cultivă intensiv îndoiala și-i aruncă sămânța peste tot. Atunci când o simțim înfășurându-ne, ne amintim de Toma și de cererea lui. Un semn ne-ar întări în credință -cugetăm- și ne-ar smulge din înlănțuirea incertitudinii. Și s-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă. Dar e la fel de posibil să nu ne răspundă, pentru că aceasta este excepția, nu regula.

Regula este cea formulată de Isus, ca răspuns dat lui Toma: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” (Ioan 20:29) Și pentru aceasta avem Cuvântul. Și rugăciunea cunoscută: „Ajută necredinței mele!”

Poate că vom avea un drum jalonat cu semne divine, dincolo de binecuvântările de fiecare zi. Dar ceea ce este cert rămâne stâlpul de foc al Cuvântului și „norul mare de martori” cu experiențele lor.

Trebuie să vezi, ca să crezi? Orbul a crezut și-apoi a văzut. De altfel, Isus a spus: „Dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu.”(Ioan 11:40)

Simion Felix Marțian
Vulcan, 19 aprilie 2017

Cuvântul ca un panaceu

Cuvântul

Muntele, tribună și martor tăcut al învățăturii lui Isus, rămânea în urmă, în timp ce El se îndrepta spre Capernaum. Dar ziua nu se terminase, ba chiar urma să-i ofere Învățătorului o surpriză. Una care să-L uluiască.

Un ofițer din garnizoana de frontieră avea un rob la care ținea foarte mult și care era grav bolnav. Nu e greu să ne imaginăm dorința ofițerului de a face tot ce-i stătea în putință pentru a-l salva. Și tocmai atunci intra Isus în cetate.

Centurionul auzise vorbindu-se despre Isus. Doar auzise, dar asta nu l-a împiedicat să creadă. Nu s-a îndoit nicio clipă că este momentul lui. Al salvării robului său. De aceea a trimis o delegație de „bătrâni ai iudeilor”(Luca 7:3) să-L roage să vină la el.

În demersul lor, acești mijlocitori au subliniat meritele acestuia, privitoare la relația lui cu oamenii din cetate, dar și la faptul că le-a zidit sinagoga. Din punctul lor de vedere, se cuvenea să i se răspundă cererii. Și cererea lui nu se referea la o rețetă compensată, sau la o ecografie cu prioritate, ci pur și simplu să-i vindece robul . Pentru că el credea.

O a doua delegație a fost trimisă în întâmpinarea lui Isus, să-I spună să nu se mai deranjeze. În modestia lui, centurionul se vedea nevrednic să-L găzduiască sub acoperișul său. Și, totuși, vindecarea trebuia să se producă. Dar, militar de carieră fiind, obișnuit cu disciplina, a făcut o analogie. Dacă lui i se supun cei din subordine și-i execută ordinele, de ce nu ar proceda la fel și Isus.

„Zi o vorbă, și robul meu va fi vindecat.” (Luca 7:7) Doar o vorbă? E de ajuns un singur cuvânt? Experiența ofițerului din armata romană ne arată că e suficient. Credința lui a fost răsplătită cu o rezoluție pozitivă. Robul său, aflat în pragul morții, a fost vindecat.

Isus a vindecat robul unui ofițer din armata de ocupație. Cea care asuprea poporul ales. De ce? Pentru că avea merite? Pentru că zidise o sinagogă? Nicidecum, ci pentru că a primit o cerere semnată cu credință.

Vorbim atât de mult despre atotputernicia lui Dumnezeu. Și despre dragostea Sa. I-o și spunem în rugăciunile noastre. Dar câtă credință punem în ele? Ajută, Doamne, necredinței noastre! Și rostește, ca răspuns, cuvântul izbăvitor. Amin.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 martie 2017

Cu vipera, de la ucigaș la zeu

vipera-1

S-a apărat singur, dar foarte convingător. Atât de convingător, încât ar fi putut fi liber. Iar cei în fața cărora se apăra de acuzațiile iudeilor, conaționalii lui, nu erau oricine. Printre ei era procuratorul Festus, împăratul Irod Agripa II și sora acestuia, Berenice, personaj extrem de influent pe lângă împărat
.
L-au ascultat, au deliberat și-au concluzionat: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de cezar.” (Faptele ap. 26:32) Dar Pavel s-a folosit de dreptul său de cetățean roman, cerând să fie audiat la Roma.

Regreta, oare, această hotărâre, văzând că Agripa era convins de nevinovăția lui? Puțin probabil. Sau, mai degrabă, nu! Știa că misiunea lui era să umble, vestind Evanghelia, și acum i se ivea ocazia să călătorească la Roma fără bilet. Și cu escortă asigurată.
Așa a început călătoria lui spre Roma, o călătorie plină de peripeții. Dacă Luca, însoțitorul său, nu și-ar fi înțeles bine rolul de evanghelist, ar fi scris un roman de aventuri după această călătorie. Și-ar fi fost best-seller. Privind lucrurile în felul acesta, mă-ntreb: unde ar fi pus el punctul culminant? Eu cred că tensiunea maximă este… Dar să vedem, pe scurt, cum se derulează evenimentele.

Două sute șaptezeci și șase de pasageri s-au îmbarcat pentru Italia. Sau au fost îmbarcați, pentru că unii, la fel ca Pavel, erau întemnițați. Au navigat printre insulele grecești și au avut chiar o tentativă de oprire pentru iernat, dar și-au continuat călătoria. Apoi a venit furtuna. Dezlănțuită. Zile întregi n-au văzut soarele. Nici stelele. Doar valuri uriașe. Și lupta lor cu furtuna. Și la urmă, naufragiul.

Dar au ajuns cu viață pe insulă. Au fost bine primiți de băștinași, care i-au invitat încă de la sosire să se încălzească lângă focul de tabără. Aici mi-aș opri eu lupa, augmentând detaliile. Pentru că tensiunea crește, oricum. Pavel adună un braț de mărăcini pentru foc, și cei din jur văd cu groază cum dintre uscături iese, atrasă de căldură, o viperă, care se lipește de mâna lui. Aici ar fi putut să fie deznodământul. Dar n-a fost.

Raționamentul privitorilor îngroziți era acesta: „omul acesta trebuie să fie un ucigaș, din moment ce, chiar scăpat cu viață din naufragiu, „zeița dreptății” îl urmărește, să-l omoare. Atât i-a fost.” Oare?-am spune noi. Dar și Pavel, care știa unde l-a trimis Dumnezeu. Și, sigur pe sine, cu siguranța pe care i-o da Cel în care și-a pus încrederea, a scuturat vipera în foc.

Privitorii așteptau să vadă rezultatul mușcăturii și, pentru că nu se întâmpla nimic, au schimbat „încadrarea” apostolului: e un zeu! Hotărâți-vă, oameni buni! E un ucigaș sau un zeu? Nu e nici una nici alta. E omul lui Dumnezeu. Un om căruia Dumnezeu i-a vorbit și l-a asigurat că va scăpa cu viață. Un om cu care Dumnezeu avea de lucrat. Și, cu un astfel de statut, circumstanțele potrivnice nu-l pot afecta.

Ai un drum trasat de Dumnezeu? Ai o țintă pe care El ți-a propus-o? Atunci, călătorie plăcută!

Furtuni? Fii liniștit! Naufragii? Ești în siguranță! Vipere? Puterea lui Dumnezeu se va vedea în tine, iar cei care te cred un ticălos vor vedea că ești copilul lui Dumnezeu. Luminos.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 28 februarie 2017

Umblând pe ape cu Petru și Arhimede

iona-1

Vâsliseră toată noaptea și malul celălalt al Tiberiadei era încă departe. Erau obișnuiți cu marea, navigatori încercați, dar de data asta vântul le stătea împotrivă. Și Isus nu era cu ei. Rămăsese pe mal să dea drumul noroadelor pe care tocmai le săturase. Apoi S-a dus să Se roage.

Pe când vâsleau din greu luptând cu vântul și valurile, în întunericul pe cale să se destrame la apropierea zorilor, apăru o siluetă. Părea să fie o nălucă, și au țipat înspăimântați.

„Eu sunt, nu vă temeți!”, s-a auzit vocea binecunoscută și liniștitoare a lui Isus. „Tu, Doamne?”, L-a întrebat Petru. „Poruncește, atunci, să vin la Tine, pe ape.” Dorința lui părea total nerealistă. Nu știm la ce s-a gândit Petru când și-a exprimat această dorință, dar știm la ce nu s-a gândit: la Arhimede din Siracuza și hidrostatica acestuia!

Fizica are legile ei, Petre! Și fluidele li se supun. Dar Petru știa că Cel ce e în fața lui este deasupra acestor legi. Că ceea ce El a creat, Îl ascultă. Și, pentru el, acel „Vino!” rostit de Isus nu era un cuvânt. Era un pod. Era un drum pe care, coborând din barcă, a călcat cu fermitate.

Și-a pierdut Petru greutatea, devenind flotabil? S-au solidificat apele Tiberiadei? Nicidecum, ci legile fizicii și-au pierdut valabilitatea, atâta vreme cât Petru a înaintat privind țintă la Isus. Dar când s-a gândit la intensitatea vântului și a văzut valurile, Petru a simțit asupra lui acțiunea acestor legi, scufundându-se.

O experiență inedită și tulburătoare pentru Petru, o încurajare pentru noi toți. Vâsliseră cu greu toată noaptea, și Isus i-a ajuns, deși a plecat mult mai târziu de la țărm. Și fără să vâslească. Iar Petru a crezut că se poate. Măcar pentru o clipă, dar a crezut.

De ce să-ți plângi de milă ostenind la vâsle în mijlocul furtunii, când poți să pășești pe valurile încercării. Valurile se supun legilor fizicii, dar credința le anulează. Cu o condiție: să privești țintă la Cel ce te cheamă!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 februarie 2017

Când pâinea dospește în planul secund

paine

Apostolii se întorseseră dintr-o misiune încheiată cu succes. Dacă oboseala drumului, a multelor mile care au curs pe sub sandalele lor, nu i-a doborât, era pentru că bucuria împlinirii le dădea puteri. S-au dovedit vrednici urmași ai Învățătorului. Au făcut minuni. Au poruncit duhurilor.

Și totuși trupul își cerea dreptul la odihnă. Isus le-a înțeles această nevoie și i-a îndemnat să urce în corabie și să traverseze lacul, căutând un loc liniștit pentru odihnă. Undeva departe de mulțimile care îi îmbulzeau. El îi însoțea.

Dar atunci când strălucești nu poți să te ascunzi. Mai cu seamă când cei din jur caută lumină. Și Isus strălucea. Iar noroadele erau în căutarea luminii. Așa că, în timp ce ei traversau Ghenezaretul spre răsărit, oamenii mânați de foame spirituală au făcut un marș forțat pe malul de la miazănoapte și au ajuns înaintea lor lângă Betsaida.

Aveau nevoie de cuvintele vieții. Și Isus le avea. Foamea lor de adevăr era atât de mare încât au neglijat total merindele. Nu s-au mai gândit deloc la hrana necesară trupului. Au ascultat cuvintele Învățătorului până când i-a îmbrățișat înserarea. Și locul era pustiu.

Oamenii, aflați departe de casele lor, trebuiau săturați. Pentru Isus aceasta nu constituia o problemă, dar nu poți să nu te întrebi: ce era în inimile acestor oameni încât să o ignore la modul absolut?

Isus a spus într-o împrejurare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Și, vorbind despre „aceste lucruri”, făcea referire la hrană și îmbrăcăminte. Că le erau sau nu cunoscute aceste cuvinte, oamenii au procedat întocmai.

Și ochii lor au văzut miracolul. Cinci pâini și doi pești, peste care Isus a cerut binecuvântarea, au săturat cinci mii de bărbați, la numărul lor adăugându-se femeile și copiii. Ba au mai și rămas douăsprezece coșuri de resturi.

Pentru că oamenii au făcut o prioritate din a căuta hrană pentru suflet, Dumnezeu s-a îngrijit să aibă și pentru trup. Ba au mai avut parte și de un miracol menit să le marcheze viețile pentru totdeauna. Simplu. Chiar dacă-ți taie respirația. Pentru că acesta este Dumnezeu. Și împlinirea promisiunilor Lui.

Cunoaștem această istorie în toate detaliile, încât am fi în măsură să o recităm. Dar de câte ori medităm la stabilirea priorităților? Și la credincioșia lui Dumnezeu.

Haideți să o facem, spre îmbelșugarea vieții noastre. Cu minuni
și veșnicie.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 februarie 2017