Mai întâi Dumnezeu, tovarăși!

  Nu din cauza credinței lor au ajuns la închisoare. Nu, nu, ci din cauza mărturisirii ei. Nu îi interesa pe mai marii zilei ce cred niște oameni pe care, oricum, îi disprețuiau, dar îi deranja că această credință era mărturisită, iar pentru ei era acuzatoare.

  Numai că planurile lui Dumnezeu nu coincideau cu ale saducheilor. Așa că, potrivit relatării din cartea biblică „Faptele apostolilor” (cap.5), a trimis noaptea un înger care să-i elibereze pe apostoli. După ce i-a scos din închisoare, acesta le-a spus: „Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”(vers 20)

 Ar fi putut să se eschiveze, spunând: Păi, de acolo ne-au ridicat, și sunt cu ochii pe noi. Am fi în pericol în Templu. Dar n-au făcut-o. Știau la ce i-a chemat Dumnezeu și care este misiunea lor. Știau și că oamenii au o nevoie disperată de mântuire.

  Nu este greu de imaginat surpriza aprozilor, când i-au căutat dimineață în celulă. O cameră goală prin care trecuse îngerul lui Dumnezeu. I-au găsit, totuși, pe apostoli la Templu. Adică acolo unde le era locul.

  I-au dus în fața soborului, pentru a da socoteală de neascultarea lor. Prima interpelare a fost: „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta?”(vers 28) Fără a se tulbura, Petru și ceilalți au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”(vers 29)

  O replică fermă, pe care ar trebui să o învățăm bine, pentru că vom fi puși în situația să o folosim. Trăim vremuri de libertate. Așa ni se spune. Este libertatea de a promova păcatul, prezentându-l ca virtute. Dar libertatea credinței? Teoretic, există. Doar că, încet, încet, se strânge lațul, și vom fi împiedicați să mărturisim. Nu vom mai putea vorbi despre Mântuitorul care numește păcat ceea ce „tovarășii” promovează astăzi.

  Ori credincioșii nu pot să le ofere oamenilor un Cristos cosmetizat. Sau porționat. Nici adaptat noilor curente. Așa că, atunci când apar legi smintite, să o susținem pe cea veșnică, a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu are prioritate. Iar îngerii Lui nu sunt marxiști regresiști. Nici nu au treabă cu corectitudinea politică.

  Doamne, întărește-Ți mesagerii!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 27 iulie 2021

Şi totuşi există scadenţă

  Uite smochina, nu e smochina!  Nu, nu merge în felul acesta. Aşa înţelegem din pilda Mântuitorului, pe care evanghelistul Luca o cuprinde în capitolul 13 al cărţii sale. Un om a sădit un smochin în via sa, şi faptul acesta nu era ceva neobişnuit. Se practica, aşa cum, bunăoară, se plantează la noi în vii nucii.

  Smochinul a fost sădit acolo cu un scop şi acesta era să aducă rod. Stăpânul a aşteptat răbdător vremea roadelor, şi nu a aşteptat puţin. Primii trei ani au trecut în aşteptarea maturizării pomului, a intrării lui pe rod. Au urmat alţi trei, în care, potrivit Legii lui Moise (Levitic 19:23) fructele erau considerate necurate, apoi încă un an în care recolta era închinată Domnului.

  Iar când urma să se bucure de recoltă… Şi au mai trecut trei ani. Verdictul e de un dramatism înfiorător: „Taie-l!” (Luca 13:7) Şi avea dreptate stăpânul. Pentru că nu-şi împlinise menirea. Şi nu numai că ocupa un loc care ar fi putut fi folosit altfel, dar mai şi consuma apa din sol atât de necesară strugurilor.

  Intervenţia vierului este impresionantă: „Doamne, mai lasă-l şi anul acesta!”. A mijlocit cu dragoste, angajându-se că-i va oferi smochinului un tratament special, doar, doar… Mai acordă-i un an şi dacă nici atunci nu vei fi mulţumit, poţi să-l tai.

  Nu ştim ce s-a întâmplat cu smochinul din pilda aceasta, şi nici nu este acesta scopul ei. Ci să înţelegem că există răbdare. Şi îndelungă răbdare. Şi amânare. Obţinută prin mijlocire înflăcărată, cu dragoste. Şi totuşi…

   Şi totuşi există scadenţă! Există o judecată finală şi oricât ne-ar părea de îndepărtată, ea vine. Este un subiect care ne dă fiori? Nu-i rău, asta ne trezeşte. Şi dacă nu îndeajuns, mai luăm un jet rece: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.”(Matei, 3:10)

  E de zbârlit? Nu, e de meditat. Trăim încă în vremea harului. Dar până când?

 

Simion Felix Marţian

Calificare de ghid pentru ,,greci”

Pelerinajul la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui era în toi, iar curţile Templului erau pline. Şi curtea neamurilor. Aici se opreau cei ce nu aveau acces mai departe, şi din rândul acestora se remarcă ,,nişte greci” (Ioan 12: 20) veniţi să se închine.

 Puteau fi cu adevărat greci, sau doar vorbitori de limbă greacă, aparţinând culturii elenistice. Cert este, însă, faptul că au venit în contact cu religia iudaică, devenind ,,temători de Dumnezeu”. Este vorba de acei semiprozeliţi care adoptaseră religia evreilor, dar fără a se tăia împrejur.

  Veniseră să se închine, potrivit Legii, dar aflând de prezenţa lui Isus la Templu, au ţinut să-L întâlnească. Nu ştim de ce au apelat la Filip, pentru o întrevedere. Poate că nu era primul abordat, iar cei întrebaţi anterior să-i fi îndrumat spre Filip.

Poate numele grecesc, sau accentual galilean. Important este că au apelat la cine trebuia. La cineva în măsură să-i ajute.

  Filip a mers la Andrei, apoi împreună au mers la Isus pentru a-I vorbi de dorinţa grecilor. Răspunsul lui Isus a fost… o predică. Venirea grecilor era o dovadă a deschiderii Evangheliei spre neamuri, spre lumea întreagă, iar Isus nu putea pierde prilejul de a le vorbi despre mântuire.

  Grecii L-au căutat pe Isus, şi L-au găsit pentru că au întrebat pe cine trebuia. Pentru că au întâlnit pe cineva în măsură să-i călăuzească. Pe cineva care-L cunoştea pe Isus.

  Sunt mulţi oameni care doar întrezăresc lumina, trăind în ceaţă. În confuzie. Care ştiu că mai nevoie de ceva. Sau, mai degrabă, de Cineva. Suntem în măsură să-i călăuzim la Isus? Suntem ghizii vizibili de care este nevoie? Filip nu avea nici uniformă, nici ecuson, dar s-a remarcat ca fiind cel ce ştie unde este Isus.

  În labirintul întunecat al necunoaşterii e nevoie de lumină. De călăuzire. De ghizi calificaţi, care să dovedească prin viaţa lor că sunt ceea ce pretind a fi. Doar aşa vor fi solicitaţi de căutătorii de adevăr.

  Trecem testul solicitărilor?

 

Simion Felix Marţian

 

Cum onorăm „bonusul” dat de Dumnezeu?

Dacă este menţionat de cronicari în rândul „împăraţilor buni” ai lui Iuda, acest lucru se datorează în primul rând ascultării lui de Dumnezeu. Dar, evident, şi realizărilor sale notabile în plan religios, economic şi militar. Acesta era Ezechia, fiul lui Ahaz.

  Dar şi celor buni le vine sfârşitul, iar pe Ezechia l-a anunţat Dumnezeu în privinţa acestuia, prin prorocul Isaia: „Pune-ţi în rânduială casa, căci vei muri, şi nu vei mai trăi.”(Isaia, 38:1) Cum să primeşti o astfel de veste, când încă mai ai planuri de dus la îndeplinire?

  Ezechia „a vărsat multe lacrimi”, rugându-se fierbinte, iar Dumnezeu şi-a arătat îndurarea revenind asupra hotărârii iniţiale: „Am auzit rugăciunea Ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale.” (Isaia, 38:5). Şi ca să nu aibă nicio îndoială, Dumnezeu îi mai oferă încă un miracol: umbra de pe cadranul solar s-a dat înapoi cu zece trepte. Cel ce a făcut soarele este cu tine, Ezechia!

  Cu un astfel de bonus în mână şi inima plină de bucurie, Ezechia s-a închinat Domnului cu o cântare în care spunea, printre altele: „Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.”(Isaia, 38:15) Şi cum să nu iei o astfel de hotărâre?

  Ce s-a ales, însă, de angajamentul împăratului? Iată: „Dar Ezechia n-a răsplătit binefacera pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima. Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim.” (2 Cronici 32:25)

  Ne bucurăm zi de zi de binecuvântările lui Dumnezeu, peste care mai adaugă uneori nesperate bonusuri. Uluiţi de ceea ce primim în acest fel, suntem gata să ne luăm angajamente în ceea ce priveşte viaţa noastră, slujirea, implicarea. Să folosim bonusurile în slujba Celui care ni le-a oferit. Dar o facem?

  Ezechia nu rămâne un caz singular în istorie. Experienţele noastre i se alătură. Şi nu e bine. Să ne revizuim atitudinea, iar recunoştinţa faţă de Cel care dăruieşte să fie vizibilă în trăirea noastră.

 Doamne, fii lăudat!

Simion Felix Marţian

Un job de top

  Nu era numit oficial purtător de cuvânt al grupului, și nici nu se erija într-unul, dar era mai… îndrăzneț. De aceea nu lăsa semnele de întrebare să-l fiarbă prea mult, ci le dădea glas. Așa era Petru, cel căruia Învățătorul îi promisese că-l  va face pescar de oameni.

  De aceea nu surprinde întrebarea lui: „Iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei, 19:27) Întrebarea lui era cât se poate de firească, având în vedere că nu înțeleseseră încă misiunea lui Isus și nici rolul pe care ei urmau să-l joace.

 Toți ucenicii avuseseră ocupații, la care renunțaseră atunci când i-a chemat Mântuitorul. A fost impuls de moment? A fost chemarea Duhului? Cert este că toți au răspuns pozitiv, fără să negocieze. Chiar dacă pare ciudat. Dar iată că a venit un moment când întrebările lor prind viață prin rostirea lui Petru. Pentru că o răsplată, de orice natură, trebuie să încununeze o activitate.

  Toți am fost sau mai suntem în căutarea unui job. Și chiar dacă oferta ar fi mai generoasă, alegerea nu se face la întâmplare, avându-se în vedere: salariul, onorabilitatea, statutul social oferit, etc. Și în funcție de acestea, optăm pentru o ofertă sau alta.

  La ce să ne așteptăm, însă, atunci când activitatea noastră este caracterizată în primul rând din a-L urma pe Isus? Lui Petru i-a răspuns că cel ce renunță la tot pentru a-L urma va primi „..acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu, 10:30)

  De ce, totuși, nu li se pare unora un „job” tentant? Căci  răsplătirile încep de aici. Poate problema prigonirilor nu-l face atractiv, dar alături de acestea este amintită răsplata viitoare. Viața veșnică! Și sunt cuvintele lui Isus.

  Aceasta este oferta lui Dumnezeu, pe care atât de mulți oameni o ignoră. Dacă nu cumva chiar duc o campanie împotriva ei. Și, vai, sfârșitul este atât de aproape. Iar veșnicia… lungă, lungă.

Simion Felix Marțian

Siegen, 22 iunie 2021

Bisericii, un tort aniversar

  Pogorârea Duhului Sfânt, eveniment marcant în istoria Bisericii, a avut loc în timpul uneia dintre sărbătorile poruncite evreilor: Cincizecimea. Și asta nu întâmplător. La fel ca și în cazul Învierii, care s-a petrecut în timpul Paștelui evreiesc.

  În timpul acestor sărbători, evreii din țară, ca și cei din diaspora, mergeau în pelerinaj la Ierusalim. Călătoreau de prin toate provinciile imperiului, de pe unde se stabiliseră, însoțiți și de prozeliți, de noii convertiți la iudaism. Astfel, evenimentele amintite s-au derulat în prezența a sute de mii de martori. Aceștia au dus vestea despre cele întâmplate peste tot, prin lumea cunoscută pe atunci.

  Despre acest eveniment, extrem de important, s-a scris mult și s-a vorbit mult. Și pe bună dreptate, căci este vorba de împlinirea promisiunii lui Isus, de Mângâietorul promis. S-a vorbit despre rolul Duhului Sfânt în creșterea Bisericii, dar și în viața personală a credinciosului, ca echipare necesară. Sunt lucruri evidente în scrierile evanghelistului Luca.

  Dar pentru că la predica lui Petru au primit Cuvântul „aproape trei mii de suflete” (Fapte, 2:4), putem vorbi de această zi ca fiind ziua de naștere a Bisericii. Și cum despre celelalte aspecte ale sărbătorii s-a tot scris, asupra acestuia m-am hotărât să mă opresc. Da, este ziua de naștere a Bisericii lui Cristos.

 Biserica-trup, Biserica-turmă, Biserica-mireasă. Biserica cu o istorie zbuciumată, prigonită de la naștere și până la final. Un final așteptat, o veșnicie de slavă cu Cel ce-i este Capul, cu Isus Cristos.

  Și pentru că este ziua ei, m-am gândit la un tort aniversar. Un tort strălucitor, din sfințenie, din curăție de inimă. Un tort copt la focul dragostei de Cristos și a dorului de cer. Un tort cu gust de fapte bune și iubirea aproapelui. Un tort ornat cu daruri sfinte. Cât despre urări, cea clasică cu „La mulți ani!” nu i se potrivește, pentru că ea trăiește spunând: ”Vino, Doamne Isuse!”

  Așadar, rămânem la tort, adaptând urarea la ceea ce-și dorește: La o veșnicie de slavă cu Cristos, Biserică!

Simion Felix Marțian

Cu Cristos în cuşca filozofilor

„Totuşi unii au trecut de partea lui şi au crezut.”-ne scrie Luca în Faptele apostolilor. (17:34) Acest „totuşi” vrea, parcă, să contrabalanseze o dezamăgire, dând o notă de optimism afirmaţiei.

  Apostolul Pavel, încălţat cu „râvna Evangheliei păcii”, ca să folosesc o sintagmă care-i aparţine, era în plină campanie de vestire a Cuvântului, la fel ca toţi ucenicii, de altfel. Petru se dovedise ultra-eficient în această lucrare, numărul convertiţilor fiind de ordinul miilor la predicile lui.

Dar asta se întâmpla printre ai săi, oameni care nu erau străini de Dumnezeu.

  La Atena, însă, lucrurile stăteau altfel. Atenienii nu-L cunoşteau pe Dumnezeul lui Israel, şi, deci, nici profeţiile privindu-L pe Mesia. Aici trăiau artiştii şi filozofii vremii, mişunând în jurul vestitei Acropole, care adăpostea mulţimea de temple. Aveau şi atenienii nevoie de Dumnezeu, dar pentru a te apropia de ei aveai nevoie de cheile potrivite. Şi Pavel le avea.

  El a înţeles că nu le putea stârni interesul decât vorbind aceeaşi limbă. Adică arătându-le că le cunoaşte cultura, citând din poeţii lor, care apostolului nu-i erau străini. Era singurul mod de a le deschide carapacea interesului, şi Pavel l-a folosit, având astfel prilejul să vorbească în Areopag. În mijlocul filozofilor vremii.

  N-a fost un success răsunător şi era de aşteptat. Dar n-a fost un eşec, căci sămânţa a fost aruncată, iar „unii au trecut de parte lui”. Şi astfel a ajuns Cristos la atenieni. Şi mântuirea Lui.

  Suntem chemaţi toţi la aceeaşi lucrare, dar, în funcţie de echipare, în sectoare diferite. Unora li s-au încredinţat chei de acces în zone, altfel, închise. Cum erau atenienii la Evanghelie. La Dumnezeu.

  Poate că poziţia socială, cunoştinţele tale, cultura deosebită, îţi înlesnesc intrarea în cercuri elitiste. Sau ermetice. Sau refractare. Acolo unde nu sunt suficiente râvna şi bunele intenţii ca să intri. Şi acolo sunt oameni care au nevoie de mântuire. Dacă deţii cheile, foloseşte-le!

  Pavel şi-a folosit cunoştinţele sale din literatura şi filozofia greacă pentru a le deschide inima, ca mai apoi să le vorbească de mântuire. De Cristos. Metoda dă roade. Dacă ai un astfel de echipament, foloseşte-l acolo unde e nevoie.

  După modelul lui Pavel. Duhul Domnului să te însoţească!

 

Simion Felix Marţian

Lucid pe calea viselor

Istoria lui Iosif, fiul lui Iacov, este de-a dreptul fascinantă. Fiu născut la bătrânețe, se bucura de atenția deosebită a tatălui său, care îl iubea „mai mult decât pe toți ceilalți.” (Geneza, 37: 3) Și, peste asta, Dumnezeu Însuși îl tratează deosebit, vorbindu-i prin vise.

  În visele lui se vedea într-o postură privilegiată, în timp ce familia sa îi făcea plecăciuni. Este puțin probabil ca visele să-i fi gâdilat orgoliul, pentru că era tânăr și naiv. Atât de naiv încât nu și-a dat seama că, povestind visele, ațâță mânia fraților săi. Care se aprinsese în urma tratamentului special de care se bucura.

 Așa începe drumul greu, zbuciumat al unui om care ducea cu el… vise. A căror împlinire nu se întrezărea la orizontul întunecat care voia parcă să-l strivească. Să-i înăbușe speranțele.

  A fost mai întâi complotul fraților săi, care voiau să-l omoare. Salvat de la moarte la intervenția fratelui său Ruben, a fost aruncat într-o groapă. Departe de lumină, de oameni, de… vise. Dar pentru că a trecut pe acolo o caravană de negustori, au hotărât să-l vândă acestora. Și au făcut-o.

  Să recapitulăm? Iată: Omul cu vise de la Dumnezeu este mai întâi ținta unui complot sângeros, apoi dezbrăcat și aruncat într-o groapă, pentru ca după aceea să fie vândut ca sclav. De către frații săi! Și lucrurile nu se opresc aici. Negustorii, ajunși în Egipt, își scot investiția, cu benificiile aferente, vânzându-l la rândul lor lui Potifar, dregător la curtea lui faraon.

  Din casa acestuia ajunge în închisoare. Nevinovat. Și anii trec, fără a se vedea vreo legătură între visele lui și viața de … coșmar. Dar a venit și momentul eliberării. Și al ascensiunii sale. Căci ce altceva ar puteau să însemne cuvintele lui faraon : „Uite, îți dau stăpânire peste toată țara Egiptului.”(vers 41)

 Au venit anii de belșug, urmați de anii de foamete, și înfloritorul comerț cu grâne. Așa au ajuns frații lui Iosif în Egipt și „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui.”(Geneza, 39:26) A fost împlinirea a ceea ce Dumnezeu îi arătase. Nu a fost planul lui Iosif și nici dorința lui. A fost planul lui Dumnezeu. Iar ceea ce hotărăște Dumnezeu își urmează drumul neabătut, spre împlinire. Chiar dacă uneori ni se pare că viața nu mai are loc de vise.

  Promisiunile divine sunt neclintite. Și una dintre ele este: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.“ (Matei, 28:19) Să purtăm în noi lumina promisiunilor, căci de împlinirea lor se va îngriji El. Dovedind, însă, credincioșia lui Iosif.

Simion Felix Marțian

Vulcan, 25 mai 2021

Miracole, credinţă şi… setări

  Auzim adesea pe unii spunând: “Dacă aş vedea o minune cu ochii mei, aş crede în Dumnezeu.” Oare, aşa să fie?

  În capitolul nouă din Faptele apostolilor găsim scris despre un anume Enea, din Lida. Era paralitic, ţintuit la pat de opt ani. Opt ani de suferinţă, de imobilitate! Dar Dumnezeu a hotărât să-l vindece, prin apostolul Petru, care a trecând pe la el, i-a zis: “Enea, Isus Cristos te vindecă!” Şi a fost vindecat.

  Rezultatul? Iată-l: “TOŢI locuitorii din Lida şi din Sarona, l-au văzut şi s-au întors la Domnul.”(Fapte, 9:35)  Toţi!

  Textul amintit continuă, însă, cu istoria Tabitei. Era o tânără discipolă din Iope, credincioasă plină de zel, care prin acţiunile sale îşi arăta dragostea faţă de semeni. Adică aşa cum a înţeles ea Evanghelia. Dar într-o bună zi, s-a îmbolnăvit şi a murit. Tragedie.

  Ucenicii aflaţi în localitate au trimis după Petru la Lida, pentru că nu era departe. La venirea sa, Petru o găseşte pe Tabita pe catafalc, pregătită de înmormântare, înconjurată de văduvele care o jeleau. Erau cele care se bucuraseră de atenţia Tabitei, de ajutorul ei. Le rămăseseră doar hainele cusute de răposată. Cu fir de dragoste cusute.

  Petru, plin de Duhul lui Dumnezeu, scoate pe toată lumea afară, se roagă şi miracolul se înfăptuieşte: învierea Tabitei! Rezultatul? E aici: „Minunea aceasta a fost cunoscută în toată cetatea Iope, şi MULŢI au crezut în Domnul.”(Fapte, 9:42) Nu ştim ce înseamnă „mulţi” în cazul ăsta, pentru că este rezultatul unui raport necunoscut nouă. Ceea ce reţinem, însă, e că nu TOŢI.

  În Lida au crezut toţi, ba chiar şi cei din Sarona, în urma unei vindecări, iar în Iope, deşi era vorba de o ÎNVIERE, au crezut… mulţi. Nu toţi. De ce? Probabil că aşa s-au setat.

  Spun asta pentru că am citit cu ani în urmă afirmaţia unui ateu care spunea: „Nu cred în minuni, iar dacă vreodată aş vedea una, aş înnebuni, dar tot n-aş crede.” El pleca din start hotărât să nu creadă, îşi stabilise setările astfel.

  Este valabil şi pentru credincioşii care spun că un miracol le-ar consolida mai mult credinţa. Poate că da, poate că nu. Important este şi pentru unii şi pentru alţii să-şi seteze percepţia pe „deschis”, pe „acceptare”.

  Pentru ca minunile să facă… minuni!

 

Simion Felix Marţian

 

Cu mâinile curate

  Procesul lui Isus, unic prin natura sa, pare să se fi derulat pe „repede înainte”. Joi seara a fost prins, noaptea Și-a petrecut-o în fața soborului, interogat de Caiafa, marele preot, iar dimineața compărea în fața lui Pontius Pilatus, guvernator în acea perioadă în Iudeea.

  După un interogatoriu sumar, este trimis la Irod Antipa, tetrarhul din Galileea, care se afla la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor, pentru că Isus venea din provincia guvernată de el. Alte întrebări, la care i s-a răspuns cu tăcere, după care Isus este trimis din nou la Pilat.

 Cercetarea învinuitului continuă, iar Pilat se declară convins de nevinovăția Sa, spunând acest lucru mulțimii de manifestanți. Răspunsul? „Răstignește-L!” Pilat cedează, deși știa că face o nedreptate, și pentru că, potrivit obiceiului, trebuia să elibereze un deținut iudeu, răspunde solicitării mulțimii: Baraba.

  Așadar, ca verdict final, un nevinovat este trimis la moarte și un ucigaș este eliberat. Și pentru a-și împăca conștiința, Pilat se spală pe mâini în fața gloatelor, spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!”(Matei, 27:24)

  Să fi cedat Pilat sub presiunea străzii? Puțin probabil, pentru că într-o altă împrejurare, când manifestanții îi cereau să dea socoteală pentru că a făcut un apeduct din banii Templului, nu a ezitat să-i omoare pe capete.

 Privind acum lucrurile din perspectiva depărtării și în lumina Evangheliei împlinite, știm că Isus trebuia să ajungă pe Calvar, indiferent de decizia lui Pilat. Pentru că acesta era drumul Lui spre mântuirea noastră.

 Dar acest lucru nu ne împiedică să medităm la atitudinea guvernatorului. La abdicarea sa plină de lașitate. Pentru că spălarea mâinilor nu curăță și conștiința.(De altfel, Pilat a sfârșit tragic, printr-un suicid.)

 De câte ori, oare, nu ne ascundem după argumente de genul „Am făcut tot ce se putea.” Sau „Am încercat tot ce a depins de mine”. Și asta pentru a ne amăgi conștiința în urma unor decizii greșite. Sau a unor abandonări.

 Suntem în perioada în care ne focalizăm asupra evenimentelor pascale. Să medităm deci la mântuire, dar și la chemarea noastră. Aceea de slujitori ai adevărului. Cu îndrăzneală, nu cu amăgirea mâinilor curate.

 Doamne, ajută-ne!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 27 aprilie 2021