Calificare de ghid pentru ,,greci”

Răsărit în ceaţă

Pelerinajul la Ierusulim, pentru sărbătoarea Paştelui, era în toi, iar curţile Templului erau pline. Şi curtea neamurilor. Aici se opreau cei ce nu aveau acces mai departe, şi din rândul acestora se remarcă ,,nişte greci” (Ioan 12: 20) veniţi să se închine.

Puteau fi cu adevărat greci, sau doar vorbitori de limbă greacă, aparţinând culturii elenistice. Cert este, însă, faptul că au venit în contact cu religia iudaică, devenind ,,temători de Dumnezeu”. Este vorba de acei semiprozeliţi care adoptaseră religia evreilor, dar fără a se tăia împrejur.

Veniseră să se închine, potrivit Legii, dar aflând de prezenţa lui Isus la Templu, au ţinut să-L întâlnească. Nu ştim de ce au apelat la Filip, pentru o întrevedere. Poate că nu era primul abordat, iar cei întrebaţi anterior să-i fi îndrumat spre Filip.
Poate numele grecesc, sau accentual galilean. Important este că au apelat la cine trebuia. La cineva în măsură să-i ajute.

Filip a mers la Andrei, apoi împreună au mers la Isus pentru a-I vorbi de dorinţa grecilor. Răspunsul lui Isus a fost… o predică. Venirea grecilor era o dovadă a deschiderii Evangheliei spre neamuri, spre lumea întreagă, iar Isus nu putea pierde prilejul de a le vorbi espre mântuire.

Grecii L-au căutat pe Isus, şi L-au găsit pentru că au întrebat pe cine trebuia. Pentru că au întâlnit pe cineva în măsură să-i călăuzească. Pe cineva care-L cunoştea pe Isus.

Sunt mulţi oameni care doar întrezăresc lumina, trăind în ceaţă. În confuzie. Care ştiu că mai e nevoie de ceva. Sau, mai degrabă, de Cineva. Suntem în măsură să-i călăuzim la Isus? Suntem ghizii vizibili de care este nevoie? Filip nu avea nici uniformă, nici ecuson, dar s-a remarcat ca fiind cel ce ştie unde este Isus.

În labirintul întunecat al necunoaşterii e nevoie de lumină. De călăuzire. De ghizi calificaţi, care să dovedească prin viaţa lor că sunt ceea ce pretind a fi. Doar aşa vor fi solicitaţi de căutătorii de adevăr.

Trecem testul solicitărilor?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 23 mai 2018

Reclame

Felix, dregătorul îngrozit de cuvinte

rom

Ascensiunea lui a fost uimitoare, având în vedere că vorbim despre un sclav eliberat. E drept, nu sclavul oricui, ci al Antoniei, mama împăratului. Liber fiind, îşi începe urcuşul în carieră folosindu-se, strategic, şi de căsătoriile sale cu femei nobile, din familii bine poziţionate, iar în anul 52 dH ajunge procurator al Iudeii.

În această poziţie se afla Marcus Antonius Felix când a ajuns la el ,,cazul Pavel”, apostolul acuzat de conaţionalii săi de răzvrătire. Cazul nu era simplu, având în vedere că Pavel era un iudeu, cu cetăţenie romană, venind din oraşul liber Tars, din Cilicia. Dar, din câte se pare, Felix era preocupat mai degrabă de foloase materiale decât de Dreptul roman. ,,Nimic nu este nou sub soare”, ca să cităm din Eclesiastul.

Privitor la acest ,,caz”, lucrurile mergeau în direcţia hotărâtă de Dumnezeu, care-i spusese lui Pavel: ,,trebuie să mărturiseşti şi în Roma.” (Fapte 23: 11b) Nu vom insista, deci, asupra derulării lui, ci asupra unui episod anume. Dialogul dintre Felix şi Pavel.

Procuratorul a venit însoţit de Drusila, soţia lui, să stea de vorbă cu prizonierul. Nu era străin de ,,Calea” pe care o propovăduia acesta, de aceea n-a fost surprins că în timpul aceste întrevederi a vorbit ,,despre credinţa în Hristos Isus” (Fapte 24:24b). Subiectul părea să-i stârnească interesul lui Felix, până când, la un moment dat, a exclamat îngrozit: ,,De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.” (Fapte 24: 25b)

Ce se întâmplase? De unde groaza asta peste el, în timpul unei conversaţii? A fost momentul în care Pavel a vorbit ,,despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare.” (Fapte 24: 25a). A înţeles, prividu-şi viaţa. Pe Drusila, cea de-a treia soţie a lui, o convinsese să-şi părăsească soţul, pe Azisus, împăratul din Emesa Siriei. Aceasta fusese logodită în prealabil cu prinţul moştenitor al Comagenei.

Toată această încâlceală era condamnată de cuvintele lui Pavel, dar vestea bună adusă de el era că pentru toate este iertare. Cu condiţia să-ţi doreşti o schimbare. Dar Felix a recurs la o amânare, chiar dacă a fost îngrozit. A preferat să trăiască cu această groază decât să fie eliberat. A preferat amânarea. O amânare repetată. Şi fatală.

Au trecut doi ani până la căderea lui Felix în dizgraţie şi înlocuirea lui cu Porcius Festus. Şi în aceşti doi ani întâlnirile cu Pavel s-au repetat. Dar hotărârea lui n-a venit. Chiar dacă Dumnezeu a amânat pentru el plecarea lui Pavel la Roma. Tragic.

De meditat, de pe poziţia lui Pavel: să vorbim despre mântuire în orice împrejurare. De pe poziţia lui Felix: amânarea unei decizii pentru mântuire poate fi fatală.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 8 mai 2018

Pericolul închinării ,,ghiveci”

DSC_2203a

Samaria a rămas alături de seminţiile din nord, după scindarea care a urmat morţii lui Solomon ( 931 î H), întemeind Regatul Israel. În anul 722 î H, după un asediu de trei ani, regele Asiriei, Shalmaneser al V-lea, reuşeşte să cucerească Samaria, ducând populaţia în captivitate.

Cetăţile Samariei, însă, au fost repopulate cu ,,oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim” .(2 Împăraţi, 17:24) Evident că aceste cetăţi înfloritoare nu puteau rămâne pustii, iar practica aceasta a repopulării era frecventă în epocă, în urma războaielor de cucerire.

Oameni noi, obiceiuri noi. Este explicabil. Chiar şi faptul că şi-au adus cu ei şi dumnezeii lor, pe cei cărora li se închinau. Doar că Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul cel viu şi adevărat, nu a stat nepăsător, şi le-a trimis un…avertisment. Prin nişte lei care se năpusteau asupra lor, omorându-i. Dureros avertisment.

Ei au înţeles mesajul, şi s-au adresat împăratului, cerând ajutor. Soluţia? Un preot care să-i înveţe căile Domnului. Aşa au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, înţelegând că trebuie să I se închine. Dar cât de profundă a fost această înţelegere?

Ar fi fost suficient să mediteze asupra primei porunci din Decalog, şi trăirea lor ar fi fost alta. Dar ei, în urma ,,avertismentului”, au înţeles că trebuie să se închine lui Dumnezeu, continuând, în acelaşi timp, să aducă închinare şi zeităţilor cu care veniseră din locurile de baştină. Un amestec nesănătos, un ,,ghiveci” nociv. Mortal.

Cum putea să vadă Dumnezeu lucrul acesta, când nici oamenilor cu frică de Dumnezeu nu le plăcea? Şi Ioan ne scrie: ,,Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.”( Ioan 4:9) Îi evitau, tocmai datorită acestei duplicităţi.

Subiectul este de o stringentă actualitate, acum când confuzia tinde să se generalizeze. Şi nu ne mai mirăm când vedem atârnate crucifixuri alături de ,,trifoi cu patru foi” sau alte amulete. Aşa cum procedau atenienii antici, care în idolatria lor au ridicat un altar şi ,,unui dumnezeu necunoscut”. Pentru siguranţă. Aşa, să ne ferească de…leii de avertizare. De ce, dar, n-ar spune ,,Doamne-ajută” şi hoţul aflat în ,,exerciţiul funcţiunii”? Poate că…

Atunci când nu se recurge la acest ghiveci în mod voit, se alunecă spre el pe nesimţite. Din ignoranţă. Dacă nu avem permanent în vedere Cui şi cum ne închinăm, suntem în mare pericol. De moarte.

Potrivit celei dintâi porunci, Dumnezeu vrea exclusivitate: ,,Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod, 20:3) Şi voia Lui cu privire la noi o cunoaştem. Sfinţirea. (1 Tes 4:3)

Aşadar, fără amestecuri eterogene. Fără ghiveci!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 25 aprilie 2018

Cu manifestanţii, de la ,,Osana!” la ,,Răstigneşte-L!”

N-a fost mobilizare generală şi n-a fost nici acţiune organizată. A fost o manifestare a bucuriei generale, care a fost generată de împlinirea unui vis. Sau, mai degrabă, de iluzia acestei împliniri.

Isus venea la Ierusalim pentru a sărbători Paştele. Acel Isus? Da, Învăţătorul din Galileea. Cel care a făcut atâtea minuni peste tot pe unde a trecut? Da, tocmai a dat vedere unui orb la Ierihon, înainte de a ajunge aici.

Veştile despre minunile Sale circulau cu rapiditate, aşa că cei care n-au fost martori oculari nu erau străini, totuşi, de ceea ce făcea Galileanul. Ştiau, deci. Şi mai ştiau şi profeţiile privitoare la Mesia, ca buni cunoscători ai Scrierilor sacre.

Şi, peste toate, la această ultimă intrare în Ierusalim, Isus nu-şi mai ascunde identitatea. Împlinirea profeţiilor era atât de vizibilă prin ceea ce se petrecea, încât mulţimile nu mai aveau îndoieli. De aceea au strigat: ,,Osana! Binecuvâtat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”(Ioan 12:13)

Strigau crezând, dar credinţa lor era atât de fragilă. De aceea a plâns Isus privind Cetatea. Ştia ce urma să se întâmple. Doar noi ne mai arătăm surprinşi de întorsătura lucrurilor, deşi n-ar trebui, cunoscând natura umană.

Manifestanţii de la poarta Ierusalimului au fost dezamăgiţi de Cel aclamat. Ei aşteptau un împărat care să-i scape de jugul roman. Despre Împărăţia pe care o aducea Isus nu ştiau nimic. Ei aveau aştepările lor, care nu le-au fost împlinite. Se explică, deci, dezamăgirea. Şi pierdere entuziasmului. Dar de ce au mers mai departe, spre cealaltă extremă?

,,Răstigneşte-L!, striga mulţimea, răspunzând întrebării lui Pilat. Dar de ce? N-a răspuns, într-adevăr, aşteptărilor lor, dar rămânea în continuare eroul pozitiv. Lucrarea Lui îi pusese pe toţi în uimire, şi toţi cei care au venit în contact cu El au avut de beneficiat.

Dacă strigătul entuziast de ,,Osana!” a fost spontan şi sincer, de data asta vedem faţa monstruoasă a manipulării. Singurii duşmani ai lui Isus erau mai marii zilei, care-şi vedeau poziţia ameninţată de popularitatea lui Isus. Şi ei cunoşteau psihologia mulţimii, indiferent cum or fi numit-o.

De la ,,Osana!” la ,,Răstigneşte-L!” nu se poate ajunge într-un timp atât de scurt decât printr-o manipulare diabolică. Şi asta numai dacă găseşte un teren fertil. Adică o credinţă fragilă.

Oştirea biruitoare este cea care strigă ,,Osana!”. Şi rămân la asta, cu statornicie. Vin îndoieli? Dezamăgiri? O rugăciune este de ajuns: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 27 martie 2018

Test la bariera veşniciei

Comoara 1

Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.

Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.

Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenunchiat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului pruncilor din Lege, amintindu-i-le.

A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.

Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”

Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.
Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!

Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 13 martie 2018

Atunci când Dumnezeu aplaudă

DSC_7860

În bezna celulei se auzea sunetul sinistru al lanţurilor, când deţinuţii îşi mai răvăşeau paiele, pentru un plus de confort al aşternutului. Mucegaiul înflorit pe zidurile de piatră îşi răspândea mirosul greu în beciul igrasios.

De ,,confortul” acesta se bucurau Pavel şi Sila, înlănţuiţi, cu picioarele prinse-n butuci. Singura lor vină era că-I slujeau lui Cristos. Poate ni s-ar părea firesc să se răzvrătească: Doamne, asta ne este răsplata? Noi tocmai am poruncit duhurilor în Numele Tău, şi …iată-ne aici! Nu faci nimic în privinţa asta?

Poate am crede îndreptăţită o astfel de atitudine. Dar Pavel nu vedea lucrurile astfel. Nici Sila. Ei şi-au înţeles chemarea şi ştiau că răsplata va veni la vremea ei. Una veşnică. De aceea au continuat să meargă în aceeaşi direcţie. Cea a slujirii. A închinării.

,,Pe la miezul nopţii”, ne relatează Luca, cel care făcea parte din grupul misionar al lui Pavel, cei doi ,,se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu”. (Fapte 16:25). Şi nu pentru a testa acustica sălii. Nici pentru a impresiona vreun juriu. Ci pentru că aşa simţeau. Şi, chiar dacă ne-ar surprinde, ,,cei închişi îi ascultau”. Nişte răufăcători înlănţuiţi? Da, pentru că aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu.

Nu ştim dacă au aplaudat ascultătorii, dar ştim că a făcut-o Dumnezeu. Şi a aplaudat vârtos, cu un cutremur care a zgâlţâit închisoarea din temelii, iar lanţurile prinse în zid au căzut. Liberi? Da, liberi, pentru că Dumnezeu mai avea o lucrare pentru ei. Cea a mântuirii temnicerului şi a familiei acestuia.

Rămânând, însă, la atitudinea lui Pavel şi a lui Sila, avem o temă de meditaţie. De autoanaliză. O introspecţie în urma căreia să vedem în ce măsură suntem în stare să înlocuim tendinţa de a cârti, de a ne revolta în situaţii grele, cu pacea interioară. O pace în care îşi găseşte loc rugăciunea. Şi cântarea de laudă.

Cântarea pe care o aplaudă Dumnezeu, premiind-o cu binecuvântări.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 6 martie 2018

Când Dumnezeu deschide fereastra

Samaria 1

Asediul Samariei nu era unul oarecare, căci Ben-Hadab, împăratu Siriei, venise însoțit de întreaga sa armată. Prinși în acest cerc ucigaș, cei din cetate și-au epuizat rezervele de hrană, iar ceea ce găsim scris în 2 Împărați, capitolul 6, este zguduitor. Dacă suntem cutremurați când citim despre prețul exorbitant al „alimentelor” (cap de măgar, găinaț de porumbel), următoarea imagine pare desprinsă dintr-un scenariu horor: femei disperate împărțindu-și copiii morţi, pentru a fi mâncați. Și e cruda realitate.

La toate acestea, Ioram, împăratul Israelului, asista neputincios, ba chiar îl acuza, în disperarea sa, pe prorocul Elisei ca fiind vinovat de această situație dramatică. Și pentru că Dumnezeu tăcea, iar el nu avea soluții, împăratul s-a dus la proroc, iar ceea ce a aflat depășea cele mai optimiste așteptări: „Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu, și două măsuri de orz cu un siclu.”

Imposibil? Poate, dar nu la Dumnezeu. Însă unul dintre sceptici a zis: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” ( 2Împărați, 7:2) Și minunea s-a produs.

Patru leproși aflați la poarta cetății, știind că nu mai au nimic de pierdut, s-au dus noaptea în tabăra sirienilor. Aceștia o părăsiseră în grabă, căci Dumnezeu făcuse să se audă un vuiet de cai și care de luptă, îngrozindu-i. Corturile au rămas însă pe loc, cu toate proviziile, iar cei patru au dus vestea bună în cetate.

„Ferestrele cerului”, cum se exprimase oșteanul neîncrezător, s-au deschis, iar alimentele atât de râvnite au ajuns în Samaria înfometată. O astfel de soluție nu este la îndemâna oamenilor, dar oamenii Îl au pe Dumnezeu. Pe Cel ce poate. Și mai au la îndemână rugăciunea, ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu.

Oricât ar părea de disperată situația prin care treci, crede că „ferestrele cerului” n-au fost bătute în cuie. Ba par să aibă balamalele unse neîncetat, pentru a se deschide mai ușor. Spre binecuvântare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea nevoilor celor din Samaria, dar nici noi nu suntem mai puțin iubiți de El. Iar cerul are „ferestre” și spre noi.

Bateți cu îndrăzneală la ferestrele de binecuvântare ale lui Dumnezeu. Prin rugăciuni.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 februarie 2018

Temelie pentru veșnicie

Casa pe stâncă

„De ce-Mi ziceți: <<Doamne, Doamne!>>, și nu faceți ce spun Eu?”(Luca 6:46)

Când Isus vorbea mulțimilor despre modul diferit în care doi oameni abordau lucrarea de construcție a unei case, nu ținea un curs de ingineria construcțiilor. Nici nu se adresa unor specialiști. Și totuși vorbea despre lucruri cunoscute.

Ce om matur, de atunci sau de astăzi, nu știe că o casă trebuie zidită pe o fundație solidă? Pe un teren stabil. Ce om chibzuit (având „temelie” mintală) nu știe că doar temelia asigură stabilitate în calea furtunii? Și totuși…

Dacă nevoia unei fundații solide este cunoscută, de ce s-ar renunța la ea? Cel mai adesea din superficialitate. Sau din grabă. Din grandomanie? Posibil, căci resursele pentru zidirea fundației pot fi folosite la ridicarea unui etaj. Sau două. Și, poate, într-un timp mai scurt.

O astfel de casă ar putea părea mai falnică, dându-i un aer de semeție proprietarului, dar asta doar până în ziua furtunii. Și aceasta nu e probabilă. E sigură, mai devreme sau mai târziu. Așa ne asigură Isus.

Totul pare atât de simplu, de ușor de înțeles, încât am putea spune: „Pe astea le știam și noi.” Dar lucrurile se schimbă când privim celălalt element al comparației. Cu cine „se aseamănă”? Care este aplicația spirituală?

Și Isus ne spune „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face…” și „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face…” Acum cântărim altfel lucrurile. Da, cu fundația casei lucrurile păreau simple. Dar cu „a face” și „a nu face” ceea ce ne-a învățat Isus…

O casă poate fi reconstruită după o experiență dureroasă, dar în plan spiritual nu există o a doua șansă. Și acum, când avem atâtea cunoștințe din Cuvânt, este necesar să analizăm cu atenție: constituie ele material de fundație prin ÎMPLINIRE? Căci furtuna este aproape.

Construim, construim, construim. Dar să nu uităm că zidirile noastre sunt folosite doar ca element de comparație ca să putem înțelege: Există o temelie pentru eternitate și acesta este A FACE ceea ce ne învață Scriptura!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 februarie 2018

Dacă trebuie, demolăm!

 

Acoperiș 2

Isus S-a întors la Capernaum, locul de baștină al lui Petru și Andrei, la casa cărora a și tras, de altfel. Să se odihnească? Nici pomeneală. Localnicii, pescari în cea mai mare parte, Îl cunoscuseră în vizitele anterioare ca vindecător, iar acum se adunaseră în număr mare.

Și nu numai ei. Întrucât vestea despre minunile Învățătorului se răspândise, printre cei care se îmbulzeau în fața casei erau oameni „din toate satele Galileii și Iudeii.” Ba chiar „și din Ierusalim”. Și nu era doar dorința de senzațional, de a vedea miracole, căci, ne spune evanghelistul Marcu, Isus „le vestea Cuvântul”.

Din această mulțime pestriță se detașează un grup mai deosebit. Remarcabil prin determinare. Erau patru bărbați care duceau un paralitic, cu patul său. Auziseră că Isus face minuni și s-au gândit că este șansa bolnavului de a-și recăpăta sănătatea pierdută. Nu voiau nimic pentru ei. Doar pentru cel bolnav. Cum am putea să-i caracterizăm, știind că altruismul se naște din dragoste?

Numai că demersul lor se lovește de un obstacol. Casa plină, curtea plină. Cum să se apropie de Isus? Dar ei aveau un țel și acesta trebuia atins. Doreau vindecarea bolnavului, și trebuia să existe o cale. Și perseverența o va găsi.

Șoluția găsită a fost să se cațăre pe casă și să spargă acoperișul. Nebunie? Nu, hotărâre. Și ținte precise. Prin acoperișul astfel spart l-au coborât pe bolnav la Izvorul vindecător. La Isus. Iar El a acționat potivit așteptărilor lor, pentru că „le-a văzut credința”.

Rezultatul? Un om adus, ridicat pe casă și coborât prin acoperiș, IESE triumfător pe ușă. Și focalizarea nu se fixează asupra minunii în sine și nici a Vindecătorului. Ci pe însoțitorii bolnavului. Și pe tenacitatea lor altruistă.

O istorie tulburătoare și un îndemn la meditație. Cât de departe mergem noi cu perseverența, când mijlocim pentru cauza aproapelui?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 30 ianuarie 2017

Drama spadasinului fără armură

Armura 2

Apostolul Pavel era un bun cunoscător al echipamentului de luptă folosit de legionarii romani. Și nu e de mirare din moment ce în țara sa, aflată sub ocupație romană, erau cantonate trupe. A înțeles astfel utilitatea fiecărei piese din armură. Dar și a sabiei.

Nu e surprizător , deci, că în scrisoarea adresată credincioșilor din Efes, făcând referire la războiul spiritual în care suntem angrenați, recomandă armura. Prin analogie. Și nu o recomandă ca fiind opțională, ci ca echipament impus. Și încă ceva: TOATĂ armura! Asta, dacă luptătorul dorește să învingă. Să „rămână în picioare”. Și, evident, dorește.

Nici ordinea în care ne prezintă piesele armurii nu este întâmplătoare. De aceea începe cu „adevărul” și „neprihănirea”. Continuă cu „râvna” și „credința”, apoi „coiful mântuirii” care să apere capul, gândirea. Sabia e amintită abia la sfârșit, chiar dacă este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu. Este, de altfel, singura armă de atac.

Poate o declarație de dragoste să fie în același timp și o declarație de război? Da, când Îi spui lui Dumnezeu că-L iubești. Și I-o arăți. Aceasta înseamnă război deschis cu diavolul. Și pentru acest război trebuie să fim echipați corespunzător. Iar apostolul Pavel ne spune de ce avem nevoie.

Drama începe atunci când alegem piese din armură. De ce să mai iau cingătoare, când, oricum, talia îmi e destul de evidentă? Platoșă? Mi-ar masca pectoralii. Renunțăm incoștienți la componente ale armurii, chiar dacă protejează elemente vitale ale corpului. Sau la toată armura.

Dar, cel mai adesea, nu se renunță la sabie. Pentru că putem ataca. Fără să ne dăm seama că fără armură suntem victime sigure. Ne angajăm în dueluri „spirituale”, în timp ce adevăratul inamic jubilează. Pentru că „săgețile sale arzătoare” nu vor întâmpina nicio opoziție. Ne era greu și scutul alături de sabie. Și cădem pe câmpul de bătălie.

Dragi spadasimi, Dumnezeu nu ne vrea victime, căci a pregătit cununile pentru învingători. Dacă ne dovedim a fi soldați neinstruiți, haideți la un timp de taifas cu apostolul Pavel. Pentru că el și-a sfârșit alergarea, și știe ce spune în privința echipamentului.
Apoi, la luptă! Dumnezeu este cu noi!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 8 ianuarie 2017