Dumnezeu nu face scamatorii

p080711_17 a

Faptul că lucrarea Mântuitorului era însoţită de minuni, I-a sporit notorietatea. Mulţi Îi ascultau însetaţi cuvintele, dar semnele miraculoase aveau ecou, mărindu-i faima. Cum ar fi putut, astfel, ca prezenţa Sa să treacă neobservată? Şi nu i-a scăpat nici lui Irod Antipa, guvernator în Galileea şi Pereia.

Identitatea Acestui făcător de minuni era, însă, o enigmă pentru Irod. Unii spuneau că era Ilie, alţii Ioan Botezătorul. „Dar Irod zicea: <Lui Ioan i-am tăiat capul; cine este oare Acesta despre care aud astfel de lucruri?> Şi căuta să-L vadă.” (Luca, 9:9)

Nimic despre învăţătura lui Isus. Despre harul lui Dumnezeu. Doar curiozitate în faţa miraculosului. Dorea să-L vadă, aşa cum oamenii se duc la circ pentru ceva neobişnuit. Sună cunoscut?

Ocazia de a-L avea în faţă pe Isus s-a ivit în timpul procesului Acestuia. Pilat, guvernatorul Iudeii, auzind că acuzatul este din Galileea, L-a trimis la Irod. Acesta, „când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune.”(Luca, 23:8)

Însă Isus nu s-a dovedit a fi „cooperant”. El nu avea nimic de demonstrat. Scopul Său nu era să satisfacă curiozitatea cuiva. Sau să-i potolească setea de senzaţional. Cum, de altfel, nu e nici astăzi.

Irod a fost dezamăgit de această întâlnire. El voia circ, nu mântuire. Dar Dumnezeu nu face scamatorii. Nu oferă numere de divertisment. Dumnezeu mântuieşte. Şi dacă pentru asta recurge adesea la miracole, o face după planul Său.

Dezamăgirea guvernatorului s-a transformat în dispreţ „şi după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat.”(Luca, 23:11)

Este o întâmplare tristă, dar gustul ei amar l-am suporta mai uşor dacă ar aparţine doar istoriei antice. Dar se repetă mereu şi astăzi. Oamenii în goană după senzaţional aşteaptă ca Dumnezeu să acţioneze după voia lor, pentru că „au plătit biletul”. Ca la spectacol.

Acceptând oferta lui Dumnezeu, adică mântuirea noatră, vom avea parte şi de minuni. Şi cea dintâi este transformarea noastră.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 9 ianuarie 2019

Reclame

Startul şi ochii lui Dumnezeu

DSC_1653a

„…este o ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău şi asupra căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârşitul anului.” (Deuteronom, 11:12)

Dumnezeu Şi-a scos poporul din Egipt, după patru secole de robie, promiţându-le o ţară a lor. O ţară binecuvântată. Iar când Moise le vorbeşte despre această ţară, făcând o comparaţie cu Egiptul pe care tocmai îl părăsiseră, balanţa părea să se incline în favoarea ei.

Acest lucru este surprinzător, pentru că Egiptul era “lider pe piaţa alimentelor”. Nu se bucurau de precipitaţii frecvente, dar fructificau revărsările periodice ale Nilului. În lunca acestuia, după retragerea apelor, rămânea un mâl foarte fertil, în care egiptenii săpau canale de irigaţie, construind şi diguri de protecţie.

Aşa s-a născut o agricultură nu doar controlată dar şi intensivă. Ce putea, deci, să le ofere în plus Ţara promisă? Ei bine, aici nu mai aveau nevoie de irigaţii, pentru că ţara “se adapă din ploaia cerului”.(Deut. 11:11) Şi le mai spune Moise că este o “ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi.” (Deut. 8:7)

De unde toate astea? Din faptul că „…este o ţară de care îngrijeşte Domnul”. O ţară “ asupra căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii”. Aşadar, o perpetuă veghere divină. Iar acel ”neîncetat” folosit de Moise este subliniat prin “de la ÎNCEPUTUL până la sfârşitul anului”. Nu lipsesc, deci, reperele în timp.

Ei bine, asupra acestor repere vă propun să medităm la acest ÎNCEPUT de an. Ca să ne bucurăm de vegherea neîncetată a lui Dumnezeu, trebuie să luăm startul cu El. Trebuie să-I atragem privirea încă de la linia de plecare. Să-L determinăm “să-Şi găsească plăcerea în noi”. În viaţa noastră.

O putem face cu rugăciuni şi cântări de laudă. Făcând voia Lui şi arătându-I că-L iubim, prin dragostea pe care le-o oferim semenilor.

Suntem la început de an, pe linia de start pentru o cursă cu obstacole. Atrăgând, însă, privirea binevoitoare a lui Dumnezeu, ne vom bucura de o veghere perpetuă. Şi vom învinge.
Un An Nou binecuvântat!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 2 ianuarie 2019

Atunci când răspunsul Cerului doare

DSC_7099a

Exodul poporului ales al lui Dumnezeu ar constitui o epopee fascinantă, tulburătoare, chiar dacă am reuşi s-o disociem de supranatural. Dar nu se poate. Şi asta pentru că au avut un traseu presărat cu miracole. Călcau din minune în minune.

Să începem cu trecerea Mării Roşii? Tensiunea dramatică era sufocantă, când simţeau în ceafă răsuflarea fierbinte, năduşită, a cailor de la carele de luptă ale egiptenilor, ale unui Faraon înnebunit de furie, iar în faţă…râpele abrupte dinspre mare. Adică dinspre abis. Dinspre moarte.

Şi a fost toiagul izbăvitor. A fost Dumnezeu! Au urmat minunile de la Mara, Masa şi Meriba, Refidim şi multe, multe altele. Dar au fost şi minuni care îi însoţeau neîncetat. Cum era călăuzirea de zi şi de noapte. Cu “gipiesul” lui Dumnezeu. Sau faptul că au purtat aceeaşi încălţăminte timp de patruzeci de ani!

Dar să vorbim despre mâncarea lor. Altă minune! Dumnezeu a hotărât să le dea copiilor Lui…MANĂ. Pe care o culegeau în fiecare dimineaţă pentru ziua în curs şi făceau nişte turte cu gust de …untdelemn şi miere. Delicatese! Aportul caloric? Carbohidraţi? Glucide şi lipide? Cui îi păsa? Toate erau după tabelele lui Dumnezeu.

Curat huzur! Şi…totuşi. Mânaţi de un duh de nemulţumire, au cârtit, regretând, chipurile, vremurile “bune” din Egipt. Uitând că acolo, unde au fost robi timp de patru secole, munceau sub lovituri de bici şi-şi mâncau pâinea printre lacrimi amare.

Vrem carne! Da, Israele? Pâinea te aşteaptă în faţa cortului în fiecare dimineaţă, fără şă scrijeleşti glia asudând, fară să dai cu sapa. Şi tu o dai pe râzgâială. Atitudine de copil răsfăţat. Oare ne este străină această lipsă de recunoştinţă?

Dar pentru că Dumnezeu le-a arătat că poate, ei voiau altceva. Poate că El nu ştia ce le prieşte, nu le cunoştea gusturile.

A trimis Dumnezeu, cu un vânt dinspre mare, prepeliţe încât acopereau faţa pământului într-un strat de doi coţi, cale de o zi într-o parte şi o zi în cealaltă de la tabără. Carne pentru o lună, suficientă pentru tot poporul.

“Dar pe când carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a apins de mânie împotriva poporului; şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare.”(Numeri 11:33)

Dumnezeu ne vrea copii ascultători, nu răsfăţaţi. Isus ne învaţă să cerem ORICE în numele Lui, dar cât e de…cuprinzător este acest “orice”? Putem să cerem orice din sfera voii Lui. Şi un copil ascultător ştie care este această voie.

Tot Isus ne mai spune că dacă vom căuta cu precădere neprihănirea, atunci hrana, îmbrăcămintea, adică nevoile imediate, ne vor fi date ca bonus. Pentru că Tatăl nostru ne cunoaşte nevoile. Şi, în dragostea Lui, se va îngriji să avem şi…desert.

“Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” acceptând voia Ta! Şi având motivaţii sănătoase. Ca să ne putem bucura de răspunsul Cerului.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 27 noiembrie 2018

Oaia atacată de…turmă

dscf3290

Un tablou bucolic, în care turma paşte iarba grasă, în timp ce păstorul cântă la caval acompaniat de susurul izvorului, nu poate fi decât o încântare, atât pentru ochi cât şi pentru sufletul în căutare de tihnă. Dar cel descris de Isus în pilda relatată de evanghelistul Luca (cap 15) nu are acest scop.

Pilda s-a impus în acest context ca o necesitate, când fariseii şi cărturarii au cârtit, intrigaţi de atitudinea Învăţătorului faţă de vameşii şi păcătoşii care au venit să-L asculte. O cârtire condamnabilă.

Isus începe parabola cu o întrebare retorică: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte?”(vers 4) Continuă apoi vorbind despre bucuria regăsirii şi a întoarcerii la turmă, bucurie pe care o sărbătoreşte împreună cu prietenii.

Analogia cu turma, folosită frecvent, ar trebui s-o considerăm măgulitoare pentru că oile sunt animale sociale, docile şi-mai ales!- îşi urmează cu credincioşie păstorul, faţă de care dezvoltă dependenţă. De aceea Isus continuă această analogie când vorbeşte despre faptul că este „multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte”.

Nu ni se spune care a fost reacţia turmei, dar nu e greu de presupus, chiar dacă n-avem experienţă în zootehnie. Acceptarea. Pentru că în turmă voia păstorului este suverană. Dar la oameni? Fariseii şi cărturarii au dovedit respingere. Se erijau în cei care pot face selecţie pentru turma lui Dumnezeu. Greşit.

Ne rugăm adesea, noi, turma, pentru „prinşii de război”, adică pentru oile rătăcite. Câtă sinceritate punem în rugăciune? Întrebarea se cere rostită pentru că întoarcerea unei oi rătăcite nu generează întotdeauna bucuria aşteptată. Se bucură Păstorul. Cerul se bucură. Dar noi?

Haideţi să participăm cu inima la bucuria cerului. Fără rezerve. Şi fără judecată! Amin.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 20 noiembrie 2018

Valoare şi false etichete

10-leprosi

Parabola în care Mântuitorul ne vorbeşte despre „samariteanul milostiv” vine ca răspuns la întrebarea provocatoare a unui învăţător al Legii: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10:29) Claritatea expunerii îl dezarmează pe cel care intenţiona să-L ispitească pe Isus, determinându-l să accepte concluzia, de altfel evidentă.

Despre ce este vorba? Un om care călătorea din Ierusalim spre Ierihon este atacat de tâlhari, jefuit, bătut, „lăsat aproape mort”. Un om care avea nevoie disperată de ajutor.

Se părea că salvarea lui este aproape, când primul trecător care s-a apropiat a fost un preot. Un om care îi învăţa pe alţii depre mila izvorâtă din dragoste. Acesta L-A VĂZUT, dar a trecut mai departe. Cum, preotul? Da, preotul, adică omul care purta această etichetă. Dezamăgitor. Un exemplu din categoria: aşa, NU!

Speranţa muribundului a înviat când a văzut apropiindu-se un levit. Un om care slujea la Templu. Şi acesta L-A VĂZUT! Dar a trecut mai departe, iar omul a rămas cu privirea în zare, ca a naufragiatului care priveşte cum se îndepărtează corabia de care-şi ancorase nădejdea.

A apărut la sfârşit samariteanul. Un om aparţinând unei populaţii dispreţuite. Iudeii nu aveau legături cu ei. Dar, contrar aşteptărilor generate de „eticheta” lui, acesta s-a oprit şi i-a acordat primul ajutor. Fără alte detalii, l-a salvat!

Îtr-un scenariu scris de noi, lucrurile ar fi stat altfel. Nu-i aşa? Nenorocitul ar fi fost salvat de preot, sau, în cazul în care NU l-ar fi văzut, ar fi rămas în grija levitului. Noi evaluăm oamenii după etichete, şi le-am fi încredinţat în acest scenariu ipotetic rolurile care credem că li se potrivesc. Dar realitatea ne contrazice.

Parabola ne învaţă să apreciem just oamenii, după ceea ce dau, dincolo de etichetele pe care le poartă. Dar, şi mai important pentru noi, să ne ridicăm la înălţimea etichetelor pe care le purtăm. Acele pe care scrie CREŞTINI!

Îi dezamăgim sau nu pe oameni în aşteptările lor, dar trebuie să ştim că „Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” (1 Samuel, 16:7) Aşadar, fără etichete false.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 31 octombrie 2018

Apa de lângă fântână şi dilema închinării

DSC_2203a

Fântâna lui Iacov, de lângă cetatea samariteană Sihar, era o binecuvântare pentru oamenii locului. Apa, fluid vital, venea din adâncuri pentru a potoli setea oamenilor, dar şi a turmelor lor. Şi asta din vremi străvechi.

Aici a întâlnit Isus, într-una din peregrinările sale, o femeie samariteană căreia i-a cerut apă, zicând: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4:7) Era începutul unui dialog menit să-i ofere femeii lumină şi…mântuire!

Având în vedere relaţiile dintre iudei şi samariteni, femeia a fost uimită de această cerere, uimire pe care nici nu a încercat să şi-o ascundă. Dar acesta nu a rămas singurul motiv de mirare, căci continuarea dialogului i-a dezvăluit femeii faptul că există şi o altă apă, pe care Cel din faţa ei i-o putea oferi. O apă vie, despre care Isus i-a spus: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete.”(Ioan 4:14)

Aşadar, descoperă cu uimire femeia, există o altă apă, care-i pentru…veşnicie! Şi, curios, aceasta nu era în fântână. Era lângă fântână, în posesia lui Isus. Uimirea femeii a continuat când a descoperit că Cel ce era în faţa ei îi cunoaşte şi situaţia conjugală.

Înţelegând că în faţa ei nu stă un om oarecare, ci „un proroc”, după spusele ei, a considerat că este momentul să rezolve o dilemă: Unde este locul potrivit pentru închinare?

Iudeii se închinau la Ierusalim, în Templul construit în acest scop de Solomon, reconstruit de Zorobabel şi restaurat mai târziu de Irod cel Mare. Samaritenii, în schimb, se închinau pe muntele Garizim, unde îşi ridicaseră şi un templu, distrus însă în anul 128 î Cr, de împăratul iudeu Ioan Hircan. Chiar în lipsa unui templu, ei continuau să se închine pe Garizim.

Aşadar, care este locul în care trebuie să I se aducă închinare lui Dumnezeu, pentru ca închinarea să fie primită? Răspunsul a fost unul neaşteptat: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” (Ioan 4:23)

Trezirea din Samaria, care a urmat acestui dialog, dovedeşte că oamenii de acolo au înţeles ce este şi care este rolul închinării. Şi totuşi asupra acestui lucru nu este o cunoaştere generalizată, şi oamenii mai bâjbâie, mai caută indicatoare spre Ierusalim sau Garizimul Samariei.

Dacă ne bucurăm de lumina cunoaşterii în acest sens, trebuie să ducem această lumină şi celor derutaţi. Să le amintim că închinarea plăcută Tatălui este „în duh şi în adevăr”. Şi că firmele cu „Ierusalim” sau „Garizim” nu au importanţă. Doar în măsura în care vreuna dintre ele ne oferă cadrul potrivit pentru adevărata închinare.

Există şi alte moduri de închinare? Da, există, dar noi ştim care este plăcută Tatălui. Şi pe aceea o practică… închinătorii adevăraţi!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 septembrie 2018

Cu Adam şi Eva la referendum

Lum 1a

Istoria Creaţiei e fascinantă. Atunci când nu o vezi ca pe o poveste, ci aşa cum este: revelaţie divină! Dumnezeu a zis „Să fie!”, şi s-a înfăptuit.

Nu întâmplător, plăsmuirea omului este diferită de restul creaţiei. Aici, Dumnezeu nu a folosit doar Cuvântul înfăptuirii, ci l-a modelat El Însuşi, suflându-i apoi „în nări suflare de viaţă”. L-a creat după chipul Său, punând în el forţă creatoare. Creativitate.

Omul constituie astfel încununarea lucrării de creaţie divină, fiind şi singurul element din întreaga zidire asupra căruia Dumnezeu revine. „Domnul Dumnezeu a zis: <<Nu este bine ca omul să fie singur >>” (Geneza 2:18) Şi Atoateziditorul a făcut FEMEIA. Pe Eva, care urma să-i fie omului, lui Adam, „un ajutor potrivit”. “Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: <<Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l!>>” (Genesa 1:28)

Dumnezeu a instituit, deci, familia. De-a lungul timpului, omul a trăit în acest univers al lui, şi fie că I-a slujit lui Dumnezeu, sau s-a răzvrătit, fie că L-a ignorat cu bună ştiinţă sau a trăit în bezna necunoaşterii, şi l-a conservat, apărându-l.

Asta până de curând, când a dat-o pe sminteală. Nu suntem surprinşi, ştiind că diavolul îşi va intensifica atacurile în vremea din urmă, dar nu ştiu ce explicaţie ar găsi cei care refuză să creadă în lupta spirituală. Cum ar putea explica, scoţând din ecuaţie duhurile întunericului, că o minoritate absolut nesemnificativă din punct de vedere numeric, se impune în faţa majorităţii covârşitoare? Pentru că nu sună bine nici matematic nici…democratic.

Încă mai avem acces la pârghiile democraţiei, prin vot, şi sperăm să nu fie doar amăgire. De aceea, dragi români, toţi cei care sunteţi născuţi dintr-o MAMĂ şi-un TATĂ, care aţi conceput COPII sau urmează s-o faceţi, haideţi la vot. Pentru a asigura un climat sănătos de dezvoltare urmaşilor noştri.

Haidţi la vot! Vor fi acolo Adam şi Eva. Ion şi Maria. Gheorghe şi Floarea. Vor fi acolo toţi cei care vor ca familia să rămână ceea ce ea este de milenii. Ceea ce a hotărât Dumnezeu.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 11 septembrie 2018

Cu Cristos în cuşca filozofilor

DSC_7858

“Totuşi unii au trecut de partea lui şi au crezut.”-ne scrie Luca în Faptele apostolilor. (17:34) Acest “totuşi” vrea, parcă, să contrabalanseze o dezamăgire, dând o notă de optimism afirmaţiei.

Apostolul Pavel, încălţat cu “râvna Evangeliei păcii”, ca să folosesc o sintagmă care-i aparţine, era în plină campanie de vestire a Cuvântului, la fel ca toţi ucenicii, de altfel. Petru se dovedise ultra-eficient în această lucrare, numărul convertiţilor fiind de ordinul miilor la predicile lui.
Dar asta se întâmpla printre ai săi, oameni care nu erau străini de Dumnezeu.

La Atena, însă, lucrurile stăteau altfel. Atenienii nu-L cunoşteau pe Dumnezeul lui Israel, şi, deci, nici profeţiile privindu-L pe Mesia. Aici trăiau artiştii şi filozofii vremii, mişunând în jurul vestitei Acropole, care adăpostea mulţimea de temple. Aveau şi atenienii nevoie de Dumnezeu, dar pentru a te apropia de ei aveai nevoie de cheile potrivite. Şi Pavel le avea.

El a înţeles că nu le putea stârni interesul decât vorbind aceeaşi limbă. Adică arătându-le că le cunoaşte cultura, citând din poeţii lor, care apostolului nu-i erau străini. Era singurul mod de a le deschide carapacea interesului, şi Pavel l-a folosit, având astfel prilejul să vorbească în Areopag. În mijlocul filozofilor vremii.

N-a fost un success răsunător şi era de aşteptat. Dar n-a fost un eşec, căci sămânţa a fost aruncată, iar “unii au trecut de parte lui”. Şi astfel a ajuns Cristos la atenieni. Şi mântuirea Lui.

Suntem chemaţi toţi la aceaşi lucrare, dar, în funcţie de echipare, în sectoare diferite. Unora li s-au încredinţat chei de acces în zone, altfel, închise. Cum erau atenienii la Evanghelie. La Dumnezeu.

Poate că poziţia socială, cunoştinţele tale, cultura deosebită, îţi înlesnesc intrarea în cercuri elitiste. Sau ermetice. Sau refractare. Acolo unde nu sunt suficiente râvna şi bunele intenţii ca să intri. Şi acolo sunt oameni care au nevoie de mântuire. Dacă deţii cheile, foloseşte-le!

Pavel şi-a folosit cunoştinţele sale din literatura şi filozofia greacă pentru a le deschide inima, ca mai apoi să le vorbească de mîntuire. De Cristos. Metoda dă roade. Dacă ai un astfel de echipament, foloseşte-l acolo unde e nevoie.

După modelul lui Pavel. Duhul Domnului să te însoţească!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 septembrie 2018

Şi totuşi există scadenţă

smochin 1

Uite smochina, nu e smochina! Nu, nu merge în felul acesta. Aşa înţelegem din pilda Mântuitorului, pe care evanghelistul Luca o cuprinde în capitolul 13 al cărţii sale. Un om a sădit un smochin în via sa, şi faptul acesta nu era ceva neobişnuit. Se practica, aşa cum, bunăoară, se plantează la noi nucii.

Smochinul a fost sădit acolo cu un scop şi acesta era să aducă rod. Stăpânul a aşteptat răbdător vremea roadelor, şi nu a aşteptat puţin. Primii trei ani au trecut în aşteptarea maturizării pomului, a intrării lui pe rod. Au urmat alţi trei, în care, potrivit Legii lui Moise (Levitic 19:23) fructele erau considerate necurate, apoi încă un an în care recolta era închinată Domnului.

Iar când urma să se bucure de recoltă… Şi au mai trecut trei ani. Verdictul e de un dramatism înfiorător: „Taie-l!” (Luca 13:7) Şi avea dreptate stăpânul. Pentru că nu-şi împlinise menirea. Şi nu numai că ocupa un loc care ar fi putut fi folosit altfel, dar mai şi consuma apa din sol atât de necesară strugurilor.

Intervenţia vierului este impresionantă: „Doamne, mai lasă-l şi anul acesta!”. A mijlocit cu dragoste, angajându-se că-i va oferi smochinului un tratament special, doar, doar… Mai acordă-i un an şi dacă nici atunci nu vei fi mulţumit, poţi să-l tai.
Nu ştim ce s-a întâmplat cu smochinul din pilda aceasta, şi nici nu este acesta scopul ei. Ci să înţelegem că există răbdare. Şi îndelungă răbdare. Şi amânare. Obţinută prin mijlocire înflăcărată, cu dragoste. Şi totuşi…

Şi totuşi există scadenţă! Există o judecată finală şi oricât ne-ar părea de îndepărtată, ea vine. Este un subiect care ne dă fiori? Nu-i rău, asta ne trezeşte. Şi dacă nu îndeajuns, mai luăm un jet rece: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.”(Matei, 3:10)

E de zbârlit? Nu, e de meditat. Trăim încă în vremea harului. Dar până când?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 28 august 2018

Adevărul şi ideologia argintului

Comoara 1

Locuitorii Efesului erau mândri că cetatea lor găzduia templul zeiţei Diana. Sau Artemis, cum o numeau grecii. Erau mândri chiar dacă nu ştiau că mai târziu, în lumea modernă, templul va fi considerat o „minune”. Una dintre cele şapte ale antichităţii.

Aducând jertfe zeiţei, ni s-ar părea firesc să-i vedem răsculându-se atunci când vine cineva vestind o altă Cale. Căci aşa se întâmplase. Pavel, ajuns în cetatea lor, a început să vestească o Cale spre mântuire prin Cristos cel înviat, printr-un Dumnezeu care urăşte închinarea la idoli.

Dar, în mod surprinzător (sau nu?), motivaţia răscoalei lor era alta. Şi argintarul Dimitrie, capul răscoalei, mobilizându-i, le spune oamenilor săi: „Oamenilor, ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta.”( Faptele Apostolilor, 19:25)

Meseria lor consta în a reproduce în metal preţios copii ale templului, la scară redusă. Şi ale chipului Dianei. Iar învăţătura lui Pavel, potrivit căreia „zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei”, era o lovitură dată ocupaţie lor şi implicit câştigului obţinut din aceasta.

Aşadar, motivaţia lor, ca instigatori la răscoală, era limpede. Banii! Ei nu apărau o ideologie împotriva unei învăţături străine, ci propriile interese. La „ideologie” recurg doar atunci când trebuie să incite masele. Şi această tehnică a manipulării a dat roade, căci ne scrie Luca: „Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru…”(Fapte, 19:29)

Metoda aceasta de a lupta pentru propriile interese, ascuns în spatele unei ideologii pe care, chipurile, o aperi, se foloseşte şi astăzi. Atât în politică cât şi, dureros, în religie. Atunci când se clatină privilegiile.

Este bine de ştiut cu ce ne vom confrunta atunci când propovăduim Adevărul. Calea. Pavel nu s-a împiedicat de efeseni şi interesele lor, iar îndemnul lui este: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.”(1Cor, 11:1)

Simion Felix Marţian
Vulcan, 22 august 2018