Marxism, familie, sexualitate

pizap.com15378910550541

Zilele trec cu repeziciune şi Referendumul pentru schimbarea Constituţiei e tot mai aproape. Referendumul pentru familie, pentru normalitate. Zilele zboară şi mă cutremur când văd cum s-au încins spiritele, acolo unde mi-ar fi părut NORMAL ca oamenii să îmbrăţişeze NORMALUL.

Scriam zilele trecute de „pastilele otrăvite” folosite de boicotaci, şi una foarte eficientă s-a dovedit alăturarea referendumului la numele lui Dragnea, personaj extrem de nepopular în această perioadă. Şi-i văd pe oameni împotrivindu-se referendumului, considerând că luptă astfel împotriva lui Dragnea.

Pentru a vedea lipsa de logică a unei astfel de atitudini, voi folosi o comparaţie întâlnită pe internet:
„Ungurii l-au ucis pe Mihai Viteazul, deci eu nu mănânc gulaş.
Dragnea e un hoţ, deci eu boicotez referendumul.”

Mulţimile sunt uşor de manipulat, atunci când nu se documentează, şi când cei care manipulează sunt în poziţii cheie, formatori de opinie, oameni populari. Dar cum s-or fi vândut aceştia? Pentru că văd oameni de cultură (sau incultură?) făcând-o.

Oameni buni, căutaţi adevărul! Mă adresez în primul rând generaţiei mele, oameni care au urât vârtos comunismul, oameni ai Revoluţiei, ai democraţiei reale.

Oare chiar nu înţelegeţi că prin acest boicot îmbrăţişaţi marxismul împotriva căruia am luptat? Marxismul economic a falimentat, dar îşi continuă lupta ca (neo)marxism cultural.

Lupta împotriva familiei tradiţionale a început, teoretic, cu ideologia marxistă, care considera că „familia burgheză” nu mai corespunde noilor relaţii (şi realităţi) sociale. Potrivit lui F. Engels (Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului), femeia urma să fie eliberată, iar familia să devină o instituţie socială. Copiii născuţi în această „instituţie” devin şi ei o problemă socială, societatea îngrijindu-se de ei. De aici până la „amorul liber” n-a mai fost decât un pas. La început în teorie.

Toate aceste teorii întunecate au fost puse în practică după victoria revoluţiei bolşevice din 1917, inclusiv „amorul liber” şi „socializarea femeii”. De altfel la numai două luni de la Revoluţia Socialistă din Octombrie, printre primele decrete date de Lenin se numără şi cele privitoare la „abolirea familiei” şi „abolirea pedepsei pentru homosexualitate”. Un an mai târziu, aceste decrete erau sărbătorite printr-un marş al lesbienelor.

Aceste idei coceau de mult în capetele înfierbântate ale liderilor bolşevici, căci din corespondenţa (1911) lui Lenin cu Troţki, aflăm:
Troţki: „ Fara îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de inrobire a omului. Atâta vreme cât există această opresiune, nu poate fi vorba de adevărata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trait complet traiul. Trebuie de spus mai mult despre asta muncitorilor… “
Lenin: „… Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui sa fie eliminate (…), chiar interzicerea dragostei între persoanele de același sex ar trebui sa fie eliminată”.

Ce e nou în lupta împotriva familiei? Nimic. Aceleaşi idei, acelaşi marxism diabolic, care are acum ca vârf de lance activismul leghebete. Îmbrăţişăm marxismul? S-o facă occidentalii dacă vor, noi suntem sătui de ideologie marxistă.

Să votăm pentru o Românie demnă! Să votăm DA!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 25 septembrie 2018

Reclame

Democraţia şi minoritatea agresivă

DSCF3840a

Am visat liber, pentru că visele nu ne puteau fi interzise. Am visat libertate, privind cu jind peste graniţele închise, am visat democraţie. A venit Revoluţia, şi cu ea democraţia. Adică cea mai înaltă şi mai umană formă de organizare a societăţii, din cele care s-au derulat. Dar nu ideală, cum nimic nu e ideal pe pământ.

Am învăţat din mers regulile ei, aplicate practic. Prin definiţie democraţia este „puterea poporului”, pe care şi-o exercită prin vot. Acesta constituie pârghia de acţiune a democraţiei. Numărătoarea stabileşte decizia, adică voia majorităţii, căreia minoritatea trebuie să i se supună. Altfel, de ce ar lupta aleşii noştri în campania electorală?

Omeneşte, însă, nu poţi suprima drepturile unei minorităţi, drepturi care îi vor fi recunoscute de majoritate. Cu condiţia să nu tulbure viaţa normală a majorităţii. Astfel, convieţuiesc (relativ) paşnic, alături de majoritari şi minorităţi etnice sau religioase.

Nu tot aşa stau lucrurile cu minoritata…sexuală. Homosexualii au existat dintotdeauna şi vor exista mereu. Şi, aşa cum bine ştim, n-au fost tulburări din cauza lor până mai de curând. Adică până când (neo)marxismul cultural şi-a arătat rânjetul. De altfel, în ideologia lor sexualitatea ocupă un rol esenţial, prin aceasta voind să lovească în familie, spre crearea unei lumi noi.

Sunt lucruri în general cunoscute, de aceea este dureros să vezi că acum, când trebuie să facem faţă unui astfel de atac al neomarxismului prin leghebete, ne lăsăm manipulaţi, orbiţi, fără să sesizăm pericolul pe termen lung. Au reuşit propagandiştii leghebete să îmbrobodească români de bine, abătându-le atenţia asupra lui Dragnea, a Bisericii, etc. Învrăjbindu-ne.

Şi o astfel de minoritate care vrea să se impună, conform agendei de lucru a neomarxismului în expansiune, devine agresivă. Ştim bine cum s-au impus în ţările care le-au „dat un deget”. În sprijinul lor vine „corectitudinea politică”. Pollitical correctness nu este doar un concept, este o ideologie a aceluiaşi marxism cultural.

De la această „corectitudine” se ajunge la discriminare pozitivă, în care suntem atât de atenţi cu minoritarii, încât majoritarii îşi sacrifică propriile drepturi. Şi atunci ce mai este democraţia?

Potrivit acestei „corectitudini” trebuie scoşi din vocabular termeni ca „soţ”, „soţie”, „mamă”, „tată” şi alţii care ar putea leza pe cei care nu-şi pot spune astfel.

Această pârghie au acţionat-o musulmanii, minoritate religioasă stabilită de curând în Europa, pentru că-i zgâria pe ochi crucea. Însemnele creştine, ale religiei majoritare, trebuie, din punct de vedere al corectitudinii politice, ascunse. Să nu-i deranjăm pe distinşii noştri oaspeţi.

Democraţia se exprimă prin voia majorităţii, dar aşa cum spuneam mai sus, este uman şi recunoscut dreptul unor minorităţi de a convieţui alături de majoritari. Dar nu când contravin flagrant principiilor majorităţii. Când ne sunt impuse de forţe oculte. Când sunt agresive.

Aceasta nu este lupta homosexualilor, este a propagandei neomarxiste care vrea să schimbe faţa lumii. Şi nu în bine.

Şi, ciudat, se face apel la toleranţa creştină. La iubirea aproapelui. Şi asta din partea unor oameni care prin ceea ce fac, prin ceea ce cred, Îl sfidează pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui nu înseamnă călcarea principiilor.

Pentru consolidarea apărării noastre în faţa acestei invazii, votaţi. Votaţi DA!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 18 septembrie 2018

Referendum- alte hapuri otrăvite

collage

În urmă cu câţiva ani, acest referendum ar fi fost din start un triumf. Sau, mai degrabă, n-ar fi fost necesar. Abia în ultimii ani propaganda leghebetistă s-a intensificat, iar manipularea lor a dus la minarea terenului.

Cei care au căzut în plasa lor sunt tot mai vizibili şi mai vocali în mediul online, oferind surprize neplăcute, când descoperi printre ei oameni de la care aveai…alte aşteptări. Dar se pare că pastilele otăvite, hapuri mascate, şi-au făcut efectul asupra lor.

Urmărind câteva manifestări zgomotoase ale celor astfel trataţi, mi-am propus să revin asupra subiectului, avertizând asupra pericolului altor hapuri.

Aşadar, un al patrulea hap ar fi acela că atitudinea pro referendum, adică familie NORMALĂ, este una retrogradă, specifică oamenilor…mai puţin înzestraţi intelectual. Şi-apoi, se ştie, îl jigneşti pe om spunându-i „urât”, „umflat”, „holbat”, dar îl faci KO doar când îi spui „prost”.

Fiecare e încântat de strălucirea propriei inteligenţe, iar dacă îi spui că atitudinea lui i-o neagă, îşi va schimba atitudinea, doar, doar va fi considerat în continuare deştept. Este o metodă preluată de la comunişti care o foloseau împotriva religiei.

Oameni buni, frumoşi şi deştepţi, lupta noastră pentru NORMALITATE şi pentru viitorul copiilor noştri nu are nicio legătură cu coeficientul de inteligenţă. Şi dacă e vreuna, oricum, îi dezavantajează pe cei ce luptă împotriva normalităţii.

Şi încă ceva: celor care trec în tabăra cozilor de topor, nu le vor adăuga puncte la IQ. Haideţi la vot, pentru familia NORMALĂ!

Al cincilea hap, într-o ordine aleatorie, folosit de activiştii leghebete este acela că referendumul aduce dezbinare în societatea noastră. În românime. Oameni buni, unanimitate era doar în şedinţele comuniste, sau în textele literare care idealizează „unirea-n cuget şi-n simţiri”. Opiniile diferă.

În cazul de faţă, însă, dezbinarea o produc exact acei care se plâng de ea. Dacă în urmă cu câţiva ani ar fi fost consultată populaţia pe marginea acestui subiect, răspunsul ar fi fost aproape unanim spre DA, spre familia formată din bărbat şi femeie. Poate pe ici-colo, câte un excentric să fi fost împotrivă, în dorinţa de a atrage atenţia asupra fadei sale existenţe.

Dacă acum spiritele s-au încins, este tocmai datorită propagandei lor, manipulării şi acestor pastile otrăvite. Ba că-i Dragnea, ba că-i Putin. ba că-i Patriarhul, persoane nepopulare, la un moment dat, supuse oprobriului public.

E de dorit să trăim în unitate, dar nu putem renunţa la principii în numele ei, unindu-ne cu cei care le calcă în picioare. Regret că am prieteni în tabăra cealaltă, dar eu voi vota cu DA. Şi la asta vă îndemn pe toţi. Haideţi la vot!

Doar o pastilă vreau să mai aduc în atenţia dumneavoastră. Se face aşadar caz de faptul că în familia, numită cu tot mai multă ironie, tradiţională, se petrec frecvent scene de violenţă. De abuzuri.

Nu putem nega existenţa lor, dar acestea nu au legătură cu orientarea sexuală. Brutele sunt brute, fie hetero, fie homosexuale. Despre cuplurile homosexuale nu ştim prea multe, pentru că nu s-au prea afişat, dar acolo unde s-a auzit, a fost vorba de tragedii. Gelozii şi crime.

Aşa că homosexualitatea nu ne scapă de brutalitate, aşa cum se insinuează. Votaţi, deci, pentru familia formată din bărbat şi femeie. În care Dumnezeu să dea copii. Şi pace. Pacea Lui, care întrece orice pricepere.

Haideţi la vot!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 14 septembrie 2018

Referendumul şi pastilele otrăvite

Berze

Nu mă aşteptam ca toată lumea să îmbrăţişeze cu entuziasm ideea unui referendum privitor la familie, ştiind cât de virulentă este campania leghebetistă. Era de presupus, deasemeni, să fie oameni dezinteresaţi, absenţi la ce se întâmplă în afara sferei interesului lor imediat.

Dar am fost surprins, totuşi, să descopăr în mediul online declaraţii de genul:”Nu o să merg la referendum”, sau “Voi boicota referendumul”. Şi asta cu emfază nedisimulată. Cu preţiozitatea celui care ştie mai multe decît toţi cei care-l înconjoară.

Sărmanii! N-au înţeles că mişcarea leghebetistă, dincolo de atacurile furibunde, a mai aruncat şi câteva pastille otrăvite. Pe care mulţi le-au înghiţit, lăsându-se manipulaţi.

Prima pastilă este: Referendumul este al pesedeului. Nu sunt pesedist, dar sunt conştient că niciodată corupţia nu a avut o ANUMITĂ culoare politică. Corupţii o vor căuta acolo unde pot să-şi facă jocul. Revenind la subiectul nostru, în urma unei aprinse campanii antipesede, justificate sau nu, oamenii vor zice: cum să mă duc la un referendum organizat de Dragnea? Fals! Referendumul nu-i al lui Dragnea, este al românilor care doresc pentru copiii şi nepoţii lor lumina şi căldura unei familii NORMALE! Veniţi la vot!!!

A doua pastilă nocivă: Referendumul este al Bisericii corupte. Da, s-au descoperit acte de corupţie în Biserică, dar vorbim de Biserica-instituţie, nu de Biserica lui Cristos. Nu-i acelaşi lucru. Iar într-o instituţie sunt oameni şi oameni. Adică şi corupţi.Nu-i rău că presa a dat lucrurile pe faţă, dar campania de presă a fost atât de îndârjită, încât dădea impresia că Biserica se face vinovată de toate neajunsurile naţiunii.

Şi astfel oamenii, manipulaţi, ajung să zică: De ce m-aş duce la un referendum organizat de capii Bisericii, care-s nişte corupţi? Fals, oameni buni! Referendumul nu este al Bisericii, doar că oamenii de bine din Biserică s-au implicat, pentru că au sesizat pericolul. Referendumul este al nostru, al românilor care dorim ca urmaşii noştri să-şi poată striga părinţii fără a-i numerota (părinte 1, părinte 2). Veniţi la vot!!!

O a treia pastilă otrăvită: Trebuie să dovedim că suntem europeni. Vasăzică stăm la masă cu suratele noastre, statele europene, aliniaţi cu ele în PIB, salariu mediu, autostrăzi, etc şi ne mai lipsea doar asta. Legalizarea familiilor homosexuale.Oameni buni, dacă vrem europenizare, haideţi să nu ne mai lăsăm furaţi, nu să ne aliniem cu ei în destrăbălare. Oare chiar ne-am pierdut cu totul identitatea? Ne-am găsit unde să fim europeni! Referendumul nu este pentru europenizare sau dezeuropenizare, ci pentru familii normale. Sau nu mai contează ponderea creştinilor în ţara asta? Haideţi la vot!!!

Mai sunt şi altele, farmacopeea leghebetistă este cuprinzătoare, dar trebuie să le refuzăm. Trebuie să ştim ce vrem. Şi, dragi români, dragi creştini, nu uitaţi: Cu noi e Dumnezeu! Haideţi la vot!!!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 12 septembrie 2018

Felicitări, domnule Ghileţchi!

V Gh

Într-o vreme dominată de ploi şi furtuni, caracterizată de plumburiul apăsător al cerului, o rază de soare este mai mult decât binevenită. Şi iată că un spot luminos, o rază a bucuriei vine de la Strasbourg, de la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Este vorba de adoptarea Rezoluţiei privind apărarea drepturilor copiilor de a creşte alături de părinţi. “Scorul” la vot a fost şi el luminos: 42-2-14!

Raportul supus discuţiei poartă semătura domnului Valeriu Ghileţchi, deputat moldovean, vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova şi membru al delegaţiei Moldovei la amintita Adunare de la Strasbourg. Dar, dincolo de această înşiruire de funcţii, domnia sa este ceea ce numim adesea “omul vremii sale”. Omul implicat, omul care se dăruieşte muncii sale, omul cu scopuri nobile, pe care le atinge prin asiduitate.

Şi pentru că, potrivit declaraţiei domniei sale, această victorie o dedică familiei Bodnariu, trebuie spus că şi lupta înspre acest triumf a început atunci când “cazul Bodnariu” era în atenţia opiniei publice de pe mapamond. Cu siguranţă ecourile acestui “caz” nu s-au stins, iar la vremea respectivă (2015-2016) participam şi eu la luptă cu “armele” din dotare. Scriind. Despre abuzuri şi drame. Despre zbucium şi lacrimi. (O parte din articolele mele, preluate pe atunci de presa de limba română, pot fi citite pe blog)

Domnul Valeriu Ghileţchi se afla şi atunci, ca şi acum, în sfera care-i oferea acces la pârghiile de soluţionare, şi a fost printre puţinii politicieni care au ales să acţioneze asupra lor. Cazul Bodnariu a fost rezolvat, dar numărul familiilor în care copiii au fost despărţiţi în mod abuziv de părinţi era în creştere. Şi strigătul lor dureros trebuia auzit.

Aşa că, în cei doi ani care s-au scurs, domnul Valeriu Ghileţchi a continuat să lupte, cu perseverenţa care-l caracterizează. Şi lupta nu i-a fost zadarnică. Acum există un suport legal care să apere unitatea familiei împotriva abuzurilor.

Credem că acest suport va fi folosit, pentru că oameni ca Valeriu Ghileţchi există.
Felicitări, domnule Ghileţchi! Şi mulţumiri.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 30 iunie 2018

De mamă şi de flori de măceş

collage

Am ieşit la fotografiat flori de măceş. Pentru că e vremea lor. Pentru că sunt frumoase. Pentru că am un motiv special, chiar dacă ele nu constituie subiectul predilect al fotografilor.

Privesc prin vizorul aparatului la florile roz pline de gingăşie şi mă năpădesc amintirile. O nostalgie dulce- amăruie ca gutuia din fereastra poetului. Florile se acoperă deodată de ceaţă. Nu, nu sunt problem de focalzare, ci de ochi. Mi s-au umezit.

Îmi şterg ochii cu dosul palmei, pentru că am trecut de mult de vârsta la care credeam că este ruşinos să lăcrimezi, şi focalizez din nou. De data asta se porneşte vântul. Trag câteva cadre, presat de timp, şi plec. Voi reveni, până nu se scutură măceşul de gingăşie.

Mă văd copil, însoţind-o pe mama pe drumul umbros de la marginea satului, care , ieşind din sat, urca printre lanuri spre pădure. Drumul era mărginit de vegetaţia bogată din gardul cimitirului. ,,Haideţi să vă arăt un rug mirositor”, a zis mama. Nu am ştiut până atunci că nu toţi măceşii au miros. Sau, cel puţin, nu la fel de intens.

Mama sorbea florile de măceş, culoare şi miros, cu tot sufletul ei de poetă. De aceea asociez imaginea ei cu florile de măceş. Ş le iubesc. Au trecut ani, de când s-a dus mama. A fost într-un început de primăvară cănd trupul ei firav a rămas acolo, la câţiva paşi de locul unde fusese ,,rugul mirositor”. Şi pe unde apăruseră alţii.

Era întâi martie când s-a dus mama şi în măceşi abia pornise seva, să pleznească în muguri.

Mă-ncearcă regretul că în întâlnirle noastre tot mai rare din ultimii ei ani de viaţă, nu am depănat ma multe amintiri. Cum ar fi despre copilăria cu miros de măceş. Dacă împărtăşesc cu voi aceste amintiri, dragi prieteni, este ca să vă rog, să vă implor: faceţi legături de dragoste între cei iubiţi de voi şi florile lor preferate! Acum, cât se mai poate. Mai târziu legătura se va putea face doar cu nostalgia.

Acum, vă las. Trebuie să mă opresc, căci văd literele în ceaţă şi…parcă plouă pe tastatură. Lăcrimez?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 26 mai 2018

Sărut mâna, femeie!

1a

Sărut mâna, femeie! Femeie mamă, femeie soție, femeie fiică. Dacă m-am oprit o clipă din zborul meu zigzagat printre cuvinte, să-ți aduc un omagiu, e pentru că întreg Universul se oprește. Se opresc astrele să-ți amintească faptul că ești o ființă absolut specială. Pentru că așa ai fost creată.

După ce Atoateziditorul a creat toate lucrurile, așezându-le la locul hotărât, a văzut că toate erau bune. Dar pentru ca lucrarea să fie desăvârșită mai trebuia ceva. Lipseai tu, femeie. Și Cel ce este dragoste te-a făurit pe tine, ca să iubești. Și să fii iubită. Prin tine s-a împlinit Creația.

Cred că nu întâmplător ziua în care ți se aduc omagii este o zi de primăvară. Dacă nu cumva anotimpul a luat forma ta. Pentru că sunteți la fel de tandre în așteptate mângâieri. Și la fel de posesiv îmbrățișați spre germinare. Și creștere. Și rodire.
La fel aduceți bucurii prin prezența voastră. A frumuseții voastre.

Înflorești, femeie, odată cu primăvara și strălucești asemenea ei. Încălzești, femeie, ca primăvara, și înseninezi ca ea. Ești frumoasă, femeie, ca o primăvară senină. Ca o primăvară așteptată cu nerăbdare.

Sărut mâna, femeie! Ce-aș putea să-ți ofer de ziua ta? Flori? Dar tu ești însăși înflorirea. Și nu știu dacă zâmbetul meu te-ar impresiona, căci tu ești zâmbetul întregii creații. Poate că ți-ar fi de folos rugăciunea mea. Pentru ca Dumnezeu să te întărească, să-ți împlinești menirea. Cu mâinile tale binecuvântate care mângâie, dar și leagănă. Cu inima ta generoasă care oferă iubire. Și se dăruiește, jertfitoare.

Sărut mâna, femeie! Mamă, soție, fiică… Aș vrea ca această zi să fie multiplicată, permanentizată, pentru ca urările să nu înceteze. La mulți ani! Și-o veșnicie.
Sărut mâna.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 8 Martie 2017

Bunicul și normalitatea

bunicul

„La MINE în casă nu poroncește Ceaușăscu!” Nu este expresia unei rezistențe dârze în fața sistemului. Nu. Sau, poate, totuși… De fapt sunt cuvintele bunicului meu, rostite cu hotărâre, atunci când noi, nepoții, l-am îndemnat șă-și dea ceasul cu o oră înainte. Trecuse și țara noastră la ora de vară.

Cu o logică de fier, ca a lui Moș Ion Roată, el a adăugat: „Cum să zâci că-i patru, dacă-i tri?” Noi înțeleseserăm că-i vorba de o măsură luată din rațiuni economice, dar pentru el era o deviere de la normalitate. Și avea dreptate, doar că în cazul acesta normalitatea era una arbitrară. O normalitate care se putea schimba prin consens.

Mi-am amintit de cuvintele lui Simion „dintre gruiețe”, bunicul meu, văzând cu câtă ușurință se abdică azi de la normalitate. Și nu de la una arbitrară. Dumnezeu a instituit familia, și mii de ani aceasta a fost normalitatea, până azi când o dăm pe sminteală.
Homosexualitatea este o meteahnă bătrână, dar a fost întotdeauna condamnată de Dumnezeu, ca păcat. Și oamenii au considerat-o la fel. De ce, astăzi, nu se mai consumă în obscuritate, ci iese la lumină? Cui folosește toată această propagandă deșănțată? De ce trebuie să-și legalizeze păcatul?

Căutăm răspunsuri, încâlcindu-ne în întrebări, la care Moș Simion, sau Moș Ion Roată ar fi răspuns simplu: lucrul diavolului. Și iar le dăm dreptate. Ca să propui astfel de legi trebuie să fii ori nebun ori manipulat. Or cei de la Bruxelles (ori de aiurea) nu par nebuni. Și, totuși, astfel de legi se votează, chiar dacă vorbim de o minoritate nesemnificativă.

Tulburarea mea, văzând în ce direcție merg lucrurile, s-a accentuat dureros când am văzut că și România are aceeași problemă ca temă de casă. Nu mi-aș fi imagina că vor exista discuții, ci că hotărârea va fi, din start, unanimă pentru normalitate. Că vor fi voci care vor striga: în casa mea, în România mea, nu poruncește Bruxelles-ul. Nici diavolul. Suntem creștini, slujind lui Dumnezeu.

Dar Simion „dintre gruiețe” nu-i consilier prezidențial. Nu-i nici parlamentar. El pur și simplu…nu-i. A fost ce-a fost, până când i-a sunat ceasul. Un ceas pe care nu l-a mutat niciodată de la normalitate.

Hai, bunicule, spune-le și celor de la putere cine „poroncește” în casa asta. Adică în România.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 octombrie 2016

Europa plânsu-NI-S-A

Mihai V 2

Suntem est-europeni, aproape de gardul de răsărit al continentului. Ca țară. Luând, însă, în calcul extremitățile fizice ale Europei (Urali-Atlantic), suntem mai degrabă centrali. Rămânând la condiția noastră de „răsăriteni”, privim „în sus” la vestici, având în vedere că dezvoltarea economică nu s-a produs în același ritm.

Ca membri în Uniune, suntem grănicerii de pe frontiera de vest, și acest lucru mă duce cu gândul la statutul nostru medieval de „apărători la poarta creștinătății”.
Apărători împotriva „cui”? Sau „a ce”? A islamului, care și-a rupt de câteva ori dinții pe-aici!

Istoria este ceea ce este, iar acțiunile consemnate sunt interpretabile. Ne este greu să stabilim adevărul chiar și privitor la evenimente recente, așa că nu putem avea pretenția că vom putea face lumină asupra unora peste care colbul s-a așezat în strat gros.

Totuși, există lucruri evidente, și printre acestea se numără și rolul nostru în apărarea porții amintite. E drept că uneori compensăm modestia la care ne obligă situația economică, cu o infatuare istorică, exagerându-ne rolul jucat în evenimente. Nu cred că e cazul aici. Cronici străine ne sunt favorabile privitoare la acest subiect.

Dacă am apărat o „poartă” înseamnă că ea a existat. Și a fost apărată cu sacrificii. Nu putem aprecia acum în ce măsură creștinismul apărat atunci era pe placul lui Christos, dar era, oricum, mediul în care I se putea aduce închinare.

Revenind la rolul contemporan de grăniceri la frontiera Uniunii, nu pot să nu mă întreb cu nedumerire: Ce apărăm aici? Oprim migrația ilegală? Nu e cazul, căci totul e legalizat. Suntem la poarta unei gospodării fără garduri. Ne luptăm cu traficanții de țigări „netimbrate”, în timp ce semiluna intră în Europa cântând cântece de biruință. Acompaniate cu kalașnicov în bum-major. Intră pe lângă poartă.

Europa, tu chiar nu înțelegi cine se bucură de triumful islamului? Și de legile tale smintite care contravin legii lui Dumnezeu? Miasmele putreziciunii tale nu trebuiau înviorate cu miros de praf de pușcă, ci alungate cu aromă de viață. De viță nouă în Christos.

Îți place ce vezi, Europa? Nu acuz pe nimeni. Cei care plâng sincer nu au timp de acuzații. Și eu plâng pentru morții Nisei. Și ai Parisului. Și ai Madridului. Și ai Londrei. Și, și, și…

Europa, întoarce-te la Christos! La Domnul păcii. Și-al mântuirii tale.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 iulie 2016

Bodnariu – Barnevernet, fluier final

Blog 2

Titlul sună sec, aducând a cronică sportivă. Nu l-am ales, însă, pentru a bagateliza ceea ce s-a dovedit a fi o tornadă de un dramatism intens, ci pentru a detensiona. Încărcătura emoțională din perioada acestei confruntări a devenit uriașă. Pentru părinți, pentru copii și pentru miile și miile de oameni de pe mapamond care au simțit cu ei.

Așadar, fluier final. Victoria? A celor care fac echipă cu Dumnezeu. Când am aflat vestea am simțit imediat nevoia să împărtășesc bucuria cu cineva, și persoana cea mai potrivită mi s-a părut a fi soția mea, adică cea care mi-a dăruit doi copii. Căci despre copii vorbim aici.

Nu era lângă mine, așa că am sunat-o. Plângea. Pentru că aflase. Plângea de bucurie. Știam atunci că și Dumnezeu se bucură. Nu pentru victorie, care, oricum, era a Lui, ci pentru că vedea înflorind lacrimile bucuriei în ochii copiilor Săi. A celor care simt unii pentru alții.

Am simțit această familie foarte apropiată, deși îi știam doar din spațiul virtual, prin tragedia pe care o trăiau. Ce puteam să fac pentru ei? Să mă rog, și am făcut-o. Să scriu, și am scris. Să mă alătur celor care au protestat în stradă, și am fost alături de ei. Toate astea la trecut. În prezent? Trăiesc împreună cu ei bucuria victoriei.

Am fost atacat încă de la primele articole, cum că aș fi dezinformat. Și că mă alătur unei acțiuni menite să înnegrească și mai mult imaginea românilor peste hotare. Că, cică, dacă ar avea dreptate, ar interveni Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu a intervenit. Iar imaginea românilor a avut doar de câștigat. Care altă națiune s-a mai mobilizat astfel pentru o cauză? Solidarizarea în numele binelui nu afectează imaginea, ci dimpotrivă.

Creștinismul nu are naționalitate, dar în timpul acestei confruntări s-a dovedit că românii sunt creștini și nu „creștini”. Că pot să facă o echipă dincolo de barierele confesionale. Pot juca împreună în echipa lui Dumnezeu. Echipa victorioasă.

Fluier final, victorie, bucurie. Dar, cunoscându-ne adversarul, adică pe cel care stă în spatele acestor atacuri, știm că va încerca să-și ia revanșa. Vor mai fi „meciuri”. Vor mai fi etape. Să ne antrenăm în continuare, rugându-ne. Și, lucrul cel mai important, să nu părăsim echipa. Echipa lui Dumnezeu.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 iunie 2016