Sărut mâna, femeie!

1a

Sărut mâna, femeie! Femeie mamă, femeie soție, femeie fiică. Dacă m-am oprit o clipă din zborul meu zigzagat printre cuvinte, să-ți aduc un omagiu, e pentru că întreg Universul se oprește. Se opresc astrele să-ți amintească faptul că ești o ființă absolut specială. Pentru că așa ai fost creată.

După ce Atoateziditorul a creat toate lucrurile, așezându-le la locul hotărât, a văzut că toate erau bune. Dar pentru ca lucrarea să fie desăvârșită mai trebuia ceva. Lipseai tu, femeie. Și Cel ce este dragoste te-a făurit pe tine, ca să iubești. Și să fii iubită. Prin tine s-a împlinit Creația.

Cred că nu întâmplător ziua în care ți se aduc omagii este o zi de primăvară. Dacă nu cumva anotimpul a luat forma ta. Pentru că sunteți la fel de tandre în așteptate mângâieri. Și la fel de posesiv îmbrățișați spre germinare. Și creștere. Și rodire.
La fel aduceți bucurii prin prezența voastră. A frumuseții voastre.

Înflorești, femeie, odată cu primăvara și strălucești asemenea ei. Încălzești, femeie, ca primăvara, și înseninezi ca ea. Ești frumoasă, femeie, ca o primăvară senină. Ca o primăvară așteptată cu nerăbdare.

Sărut mâna, femeie! Ce-aș putea să-ți ofer de ziua ta? Flori? Dar tu ești însăși înflorirea. Și nu știu dacă zâmbetul meu te-ar impresiona, căci tu ești zâmbetul întregii creații. Poate că ți-ar fi de folos rugăciunea mea. Pentru ca Dumnezeu să te întărească, să-ți împlinești menirea. Cu mâinile tale binecuvântate care mângâie, dar și leagănă. Cu inima ta generoasă care oferă iubire. Și se dăruiește, jertfitoare.

Sărut mâna, femeie! Mamă, soție, fiică… Aș vrea ca această zi să fie multiplicată, permanentizată, pentru ca urările să nu înceteze. La mulți ani! Și-o veșnicie.
Sărut mâna.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 8 Martie 2017

Anunțuri

Bunicul și normalitatea

bunicul

„La MINE în casă nu poroncește Ceaușăscu!” Nu este expresia unei rezistențe dârze în fața sistemului. Nu. Sau, poate, totuși… De fapt sunt cuvintele bunicului meu, rostite cu hotărâre, atunci când noi, nepoții, l-am îndemnat șă-și dea ceasul cu o oră înainte. Trecuse și țara noastră la ora de vară.

Cu o logică de fier, ca a lui Moș Ion Roată, el a adăugat: „Cum să zâci că-i patru, dacă-i tri?” Noi înțeleseserăm că-i vorba de o măsură luată din rațiuni economice, dar pentru el era o deviere de la normalitate. Și avea dreptate, doar că în cazul acesta normalitatea era una arbitrară. O normalitate care se putea schimba prin consens.

Mi-am amintit de cuvintele lui Simion „dintre gruiețe”, bunicul meu, văzând cu câtă ușurință se abdică azi de la normalitate. Și nu de la una arbitrară. Dumnezeu a instituit familia, și mii de ani aceasta a fost normalitatea, până azi când o dăm pe sminteală.
Homosexualitatea este o meteahnă bătrână, dar a fost întotdeauna condamnată de Dumnezeu, ca păcat. Și oamenii au considerat-o la fel. De ce, astăzi, nu se mai consumă în obscuritate, ci iese la lumină? Cui folosește toată această propagandă deșănțată? De ce trebuie să-și legalizeze păcatul?

Căutăm răspunsuri, încâlcindu-ne în întrebări, la care Moș Simion, sau Moș Ion Roată ar fi răspuns simplu: lucrul diavolului. Și iar le dăm dreptate. Ca să propui astfel de legi trebuie să fii ori nebun ori manipulat. Or cei de la Bruxelles (ori de aiurea) nu par nebuni. Și, totuși, astfel de legi se votează, chiar dacă vorbim de o minoritate nesemnificativă.

Tulburarea mea, văzând în ce direcție merg lucrurile, s-a accentuat dureros când am văzut că și România are aceeași problemă ca temă de casă. Nu mi-aș fi imagina că vor exista discuții, ci că hotărârea va fi, din start, unanimă pentru normalitate. Că vor fi voci care vor striga: în casa mea, în România mea, nu poruncește Bruxelles-ul. Nici diavolul. Suntem creștini, slujind lui Dumnezeu.

Dar Simion „dintre gruiețe” nu-i consilier prezidențial. Nu-i nici parlamentar. El pur și simplu…nu-i. A fost ce-a fost, până când i-a sunat ceasul. Un ceas pe care nu l-a mutat niciodată de la normalitate.

Hai, bunicule, spune-le și celor de la putere cine „poroncește” în casa asta. Adică în România.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 octombrie 2016

Europa plânsu-NI-S-A

Mihai V 2

Suntem est-europeni, aproape de gardul de răsărit al continentului. Ca țară. Luând, însă, în calcul extremitățile fizice ale Europei (Urali-Atlantic), suntem mai degrabă centrali. Rămânând la condiția noastră de „răsăriteni”, privim „în sus” la vestici, având în vedere că dezvoltarea economică nu s-a produs în același ritm.

Ca membri în Uniune, suntem grănicerii de pe frontiera de vest, și acest lucru mă duce cu gândul la statutul nostru medieval de „apărători la poarta creștinătății”.
Apărători împotriva „cui”? Sau „a ce”? A islamului, care și-a rupt de câteva ori dinții pe-aici!

Istoria este ceea ce este, iar acțiunile consemnate sunt interpretabile. Ne este greu să stabilim adevărul chiar și privitor la evenimente recente, așa că nu putem avea pretenția că vom putea face lumină asupra unora peste care colbul s-a așezat în strat gros.

Totuși, există lucruri evidente, și printre acestea se numără și rolul nostru în apărarea porții amintite. E drept că uneori compensăm modestia la care ne obligă situația economică, cu o infatuare istorică, exagerându-ne rolul jucat în evenimente. Nu cred că e cazul aici. Cronici străine ne sunt favorabile privitoare la acest subiect.

Dacă am apărat o „poartă” înseamnă că ea a existat. Și a fost apărată cu sacrificii. Nu putem aprecia acum în ce măsură creștinismul apărat atunci era pe placul lui Christos, dar era, oricum, mediul în care I se putea aduce închinare.

Revenind la rolul contemporan de grăniceri la frontiera Uniunii, nu pot să nu mă întreb cu nedumerire: Ce apărăm aici? Oprim migrația ilegală? Nu e cazul, căci totul e legalizat. Suntem la poarta unei gospodării fără garduri. Ne luptăm cu traficanții de țigări „netimbrate”, în timp ce semiluna intră în Europa cântând cântece de biruință. Acompaniate cu kalașnicov în bum-major. Intră pe lângă poartă.

Europa, tu chiar nu înțelegi cine se bucură de triumful islamului? Și de legile tale smintite care contravin legii lui Dumnezeu? Miasmele putreziciunii tale nu trebuiau înviorate cu miros de praf de pușcă, ci alungate cu aromă de viață. De viță nouă în Christos.

Îți place ce vezi, Europa? Nu acuz pe nimeni. Cei care plâng sincer nu au timp de acuzații. Și eu plâng pentru morții Nisei. Și ai Parisului. Și ai Madridului. Și ai Londrei. Și, și, și…

Europa, întoarce-te la Christos! La Domnul păcii. Și-al mântuirii tale.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 iulie 2016

Bodnariu – Barnevernet, fluier final

Blog 2

Titlul sună sec, aducând a cronică sportivă. Nu l-am ales, însă, pentru a bagateliza ceea ce s-a dovedit a fi o tornadă de un dramatism intens, ci pentru a detensiona. Încărcătura emoțională din perioada acestei confruntări a devenit uriașă. Pentru părinți, pentru copii și pentru miile și miile de oameni de pe mapamond care au simțit cu ei.

Așadar, fluier final. Victoria? A celor care fac echipă cu Dumnezeu. Când am aflat vestea am simțit imediat nevoia să împărtășesc bucuria cu cineva, și persoana cea mai potrivită mi s-a părut a fi soția mea, adică cea care mi-a dăruit doi copii. Căci despre copii vorbim aici.

Nu era lângă mine, așa că am sunat-o. Plângea. Pentru că aflase. Plângea de bucurie. Știam atunci că și Dumnezeu se bucură. Nu pentru victorie, care, oricum, era a Lui, ci pentru că vedea înflorind lacrimile bucuriei în ochii copiilor Săi. A celor care simt unii pentru alții.

Am simțit această familie foarte apropiată, deși îi știam doar din spațiul virtual, prin tragedia pe care o trăiau. Ce puteam să fac pentru ei? Să mă rog, și am făcut-o. Să scriu, și am scris. Să mă alătur celor care au protestat în stradă, și am fost alături de ei. Toate astea la trecut. În prezent? Trăiesc împreună cu ei bucuria victoriei.

Am fost atacat încă de la primele articole, cum că aș fi dezinformat. Și că mă alătur unei acțiuni menite să înnegrească și mai mult imaginea românilor peste hotare. Că, cică, dacă ar avea dreptate, ar interveni Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu a intervenit. Iar imaginea românilor a avut doar de câștigat. Care altă națiune s-a mai mobilizat astfel pentru o cauză? Solidarizarea în numele binelui nu afectează imaginea, ci dimpotrivă.

Creștinismul nu are naționalitate, dar în timpul acestei confruntări s-a dovedit că românii sunt creștini și nu „creștini”. Că pot să facă o echipă dincolo de barierele confesionale. Pot juca împreună în echipa lui Dumnezeu. Echipa victorioasă.

Fluier final, victorie, bucurie. Dar, cunoscându-ne adversarul, adică pe cel care stă în spatele acestor atacuri, știm că va încerca să-și ia revanșa. Vor mai fi „meciuri”. Vor mai fi etape. Să ne antrenăm în continuare, rugându-ne. Și, lucrul cel mai important, să nu părăsim echipa. Echipa lui Dumnezeu.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 iunie 2016

De Ziua Copilului, sfaturi pentru Barnevernet

Colaj, 1 iunie

Bună ziua, oameni buni. Acesta este un salut românesc, purtând în el un bun-simț ancestral. Îl folosesc fără a avea, însă, convingerea că în cazul vostru se potrivește. Pentru că, măi tovarăși barnevernetiști, voi nu dați dovadă a fi „buni”, și am chiar îndoieli serioase că ați fi „oameni”.

Sfaturi? Da, am să vă dau câteva sfaturi, chiar dacă nu sunt genul sfătos. Nici măcar sfătosul obișnuit, ca să nu vorbim de cel „de profesie”. Adică de cel care e în stare să dea sfaturi și cosmonauților, chiar dacă nu știu, nici măcar teoretic, ce este imponderabilitatea.

Dar aici vorbim de copii, și eu sunt tată. Iar unui părinte nu-i trebuie studii de psihologie ca să știe ce-l bucură pe copilul său. Și pentru că în România se sărbătorește azi Ziua Copilului, aș vrea să vorbim despre asta. Despre bucuria lor. Pentru că voi vă erijați în protectori ai copilului, în cunoscători ai „interesului superior al copilului”.

Ne cunoaștem, tovarășe Barnevernet, de vreo câteva luni. De când, răpind copii din dreapta și din stânga, cu care, inventariindu-i, să vă lăudați cum se lăudau comuniștii cu șeptelul, ați ajuns și la copiii noștri. Ai românilor. Pe care vreți să-i remodelați cu barda.

Noi am mai trăit astfel de experiențe dureroase în Evul Mediu. Era perioada de glorie a Imperiului Otoman , care răpea copiii creștinilor, „reeducându-i”, făcându-i ieniceri. Să uite și de părinți și de patrie. Dar este inadmisibil ca astfel de lucruri să se petreacă în mileniul trei.

Așa ne-am cunoscut. Voi trecănd cu șenilele peste sentimente, eu citind. Și scriind. Aș fi preferat să nu aud de voi, dar dacă tot ne cunoaștem, să stăm de vorbă. Despre copii, că ne pricepem. Voi ca „specialiști”, eu ca tată.

De Ziua lor așteaptă, evident, cadouri. Nu mă îndoiesc că le oferiți. Din bugetul uriaș, care este de fapt mobilul acțiunilor voastre, nu-i mare pierdere să strecurați ceva printre degete și victimelor sistemului vostru. Probabil îi aliniați frumos și treceți cu căruciorul printre rânduri împărțind tablete. Și telefoane. Ca zăhărelul folosit la dresaj.

Încetați cu metodele astea! Indiferent ce ar spune psihologii voștri, bucuria dăruirii presupune o legătură afectivă între cel care dă și cel care primește. Chiar dacă ați fi crescut pe ghețari, tot trebuie să fi avut și voi părinți. Chiar nu știți ce înseamnă să te lipești de MAMA care tocmai a intrat pe ușă și să întrebi cu miere în glas și speranțe în priviri: ce mi-ai adus? Sau să sari în brațe la TATA, să te lipești de obrazul lui și, încoăcindu-i brațele în jurul gâtului, să-i șoptești la ureche: îți mulțumesc pentru bicicletă. Te iubesc mult, tati!

Pe ce canal primiți voi informații despre simțirile oamenilor? Pentru că fie nu le cunoașteți, fie nu vă pasă de ele. Nu știu la ce dată sărbătoriți voi Ziua Copilului, dar în Romănia se sărbătorește azi. În calendarul lumii normale este 1 iunie. Și vorbim despre copii români.Treziți-vă!

Vreți să faceți bucurii celor pe care, chipurile, îi protejați? Ascultați sfatul unui tată care tocmai își numără „mărunțișul” să meargă la cumpărături. Dați-le copiilor PĂRINȚII!!! Dați-le căldura familiei din care i-ați smuls! Dați-le bucuria de a trăi într-o lume normală, sănătoasă!
Dumnezeu vede toate astea și răsplătește în consecință. Sau nu vă pasă?

Oameni buni (sau în devenire), dacă mai aveți urme de sentimente, de rațiune sănătoasă, fructificați-le. Spre binele COPIILOR și al familiilor lor. Azi, de 1 iunie, și în veci.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 iunie 2016

Ești beat, Barnevernet

collage 1

Vor fi fiind evenimente legate de data de azi, dar primul lucru care mi-a venit în minte, privind calendarul, a fost: a trecut o lună de la protest. Protestul global antibarnevernet. În decursul acestei luni, așteptând rezultate, am urmărit și statisticile. Un protest de Cartea recordurilor.

S-a ieșit în stradă în 65 de orașe din 21 de țări. De pe patru continente. Zeci de mii de voci care au strigat la unison. Și alte zeci și zeci de mii ale celor din zonele unde nu s-au organizat mitinguri de protest.

Strigătului disperat după ajutor al părinților Bodnariu, cărora le-au fost RĂPIȚI copiii, i-a urmat…efectul bulgărelui de zăpadă. Care a crescut. Și a crescut. Iar în șaisprezece aprilie avea dimensiuni colosale.

În România circulă un vechi proverb, care spune: „Când doi oameni îți spun că ești beat, du-te și te culcă.” Starea de beție poate fi provocată de alcool, sau de oricare alt drog. Cum ar fi, bunăoară, banii. Sau puterea.O stare în care nu mai poți aprecia cu luciditate realitatea înconjurătoare.

Chiar dacă am traduce proverbul în norvegiană, mă îndoiesc de vreun efect. Sunt prea bogați ca să admită că mai au nevoie și de înțelepciune. Cum e cea populară românească. Așa că merg înainte. Și nu se culcă. Adică nu ies din scenă, și încurcă normalitatea. Care tinde să devieze.

Zeci de mii de voci au strigat: Ajunge, Barnevernet! Du-te la culcare! Dar proverbele românești nu constituie literă de lege. Mai ales pentru cei îmbătați de imensa lor bogăție. S-a strigat împotriva Barnevernet-ului, menajând Norvegia. Dar, oare, care e statul care asigură cadrul „legal” în care-și desfășoară activitatea acest monstru?

Când comuniștii i-au deposedat pe oameni de proprietățile lor, prin naționalizare și colectivizare, protestul lor înăbușit li s-a părut tuturor îndreptățit. Deși un titlu de proprietate poate fi contestat. Sau proprietatea putea să fi fost însușită fraudulos. Dar li s-a luat ceva ce le aparținea.

Și acum, în mileniul trei, un stat „civilizat”, care-mi asigură proprietatea pe stratul de ceapă sau cuibul de cartofi, se face stăpân pe copiii mei. Ești beat, Barnevernet! Nu asta-i realitatea. Și se pare că cei din jurul tău fie sunt la fel de beți, fie au de câștigat din beția ta.

Poate ești imun la proteste, Barnevernet. Adică nesimțit. Dar ele se împletesc cu rugăciuni. Și când Dumnezeu răspunde rugăciunilor înlăcrimate, platoșa nesimțirii tale nu-ți mai este de folos.

Păzește-te de mânia lui Dumnezeu, ieșind din scenă.

Ești beat, Barnevernet!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 16 mai 2016

Barnevernet și zidurile Ierihonului

Protest 16

Nu auzisem nimic despre Barnevernet până în toamna anului trecut. Aș fi preferat să nu aud. Ba nu. Asta înseamnă să fugi de realitate. Era de preferat să nu fi existat. Dar există. Așa cum există spini și junghiuri. Putregai și violență. Secetă și puroi.

Se pare că scopul inițial al acestui Serviciu era bun. Lăudabil. Să oferi protecție copilului este, sau ar trebui să fie, o manifestare a dragostei. Și dragostea-i din Dumnezeu. Dar să intervii acolo unde nu ești solicitat, unde nu e nevoie de tine, ba dimpotrivă, este abuz. Condamnabil. Și asta vine…din altă parte.

Abuzurile lor n-au început atunci când au ajuns la urechile noastre, ci cu mult timp în urmă. Dar a trebuit ca cineva să se facă auzit, să-și strige disperarea. Și familia Bodnariu a făcut-o. Pentru că situația lor era disperată. Să te trezești așa, deodată, fără copii, în urma intervenției acestor „binevoitori” este tragic.

Atunci am aflat că nu era un caz singular. Nici măcar rar. Ci destul de frecvent. Și am auzit numele altor familii de români în aceeași situație: Rădulescu, Nan…Dar și familii de alte naționalități.

Opinia publică s-a manifestat prin proteste, presa a clocotit, oferind știri fierbinți, dar rezultate notabile nu s-au văzut. Am scris și eu la vremea aceea câteva articole pe această temă.

Când ecourile păreau să se stingă, dând impresia că lumea și-a pierdut interesul pentru această dramă, mi-a venit în minte această analogie cu zidurile Ierihonului. La cucerirea Ierihonului a existat un plan bine pus la punct, victoria urmând să vină prin strigăte, și totuși, în mod surprinzător, a existat și un timp de…tăcere. „Voi să nu strigați, să nu vi se audă glasul și să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: <<Strigați!>> Atunci să strigați.” (Iosua, 6: 10)

Și tăcerea care s-a lăsat pentru o vreme în cazul Bodnariu pare să aibă același scop. Pregătirea „asaltului” programat pentru 16 aprilie. Nu știu cât de departe putem merge cu această analogie, dar un lucru este cert: glasul nostru trebuie să se audă. La unison. Și dacă au căzut zidurile Ierihonului, de ce ar rezista Barnevernet. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani, 8: 31). Și acum luptăm împotriva necredincioșilor.

Mobilizarea pentru această acțiune trebuie să fie exemplară. Înțelegând suferința părinților cărora le-au fost răpiți copiii, simțind cu ei, trebuie să le fim alături. Rugându-ne, să ne asigurăm că Dumnezeu este cu noi, și astfel vom auzi îndemnul: „Strigați, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!” ( Iosua, 6: 16)

Rezultatul acțiunii biblice a fost: „Când a auzit poporul sunetul trâmbiței, a strigat tare, și zidul s-a prăbușit.” ( Iosua, 6: 20) Să fie Barnevernet mai tare ca Ierihonul? Mă-ndoiesc. Și ,oricum, Dumnezeu este același. Ca ieri, e azi și-n veci.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 7 aprilie 2016

De Ziua Internațională a Poeziei, despre poezia evanghelică

Cruce 2

Inițiativa UNESCO de a declara, din anul 1999, ziua de 21 martie Ziua Internațională a Poeziei, deși cam tardivă, este totuși lăudabilă. Ea vine ca o recunoaștere a rolului pe care poezia și creatorii ei l-au jucat dintotdeauna în lărgirea orizontului spiritual.

Cât de departe am putea sonda în trecut, spre originea poeziei? Sau în ce măsură ne-am apropia de adevăr, dacă am încerca să evaluăm numărul poeziilor scrise? Sau cât de mult s-a scris…despre poezie?

Mi-am propus să scriu și eu câteva rânduri, dar nu despre poezie în general ci, folosind focalizatorul, să-l îndrept spre poezia religioasă, apropiind apoi poezia creștină și oprindu-mă asupra poeziei evanghelice. Pentru că diferențele sunt remarcabile.

Sentimentul religios a străbătut poezia tuturor timpurilor. De altfel termenul grecesc „poiesis”, din care ne vine „poezia”, are sensul de „facere”, de „creare”. Ori creativitatea este ceea ce a pus Dumnezeu în om, făcându-l după chipul Său. Nu-i deloc surprinzător, deci, că în religiile lumii exprimarea prin poezie a ocupat un loc important.

Vechiul Testament a fost scris într-o mare măsură în versuri. Pe lângă cărțile din componența sa prin excelență poetice, găsim pasaje cu o mare încărcătură de poezie și în cele istorice, profetice sau Pentateuch. De altfel ,o anumită muzicalitate îl străbate în întregime.

Credința creștină exprimată în poezie o întâlnim frecvent în literatura universală. Pe alocuri sporadic și tangențial la subiect, în altele cu fior profund și mesaj consistent. Poeții din toate epocile au acordat în creația lor un loc acestei teme. Mai mare sau mai mic.

Și acum despre poezia evanghelică. Poți să fii poet și evanghelic în același timp. Evanghelic din punct de vedere al orientării și apartenenței religioase. Și totuși să nu fii poet evanghelic. Poezia evanghelică trebuie să aibă mesaj. Grecescul „evangelion” are un singur sens. Acela de „veste bună”. Ori o veste trebuie transmisă clar, chiar dacă în acest caz, recurgând la poeticitate, o îmbrăcăm într-un strai deosebit.

Aceasta era și părerea lui Costache Ioanid privitor la mesaj. Dar cine mai ține seama azi de părerea lui Ioanid? În niciun caz snobul literar. Pentru că acolo unde se succed curentele, există și modă. Și unde este modă, este și snobism. Ori snobul disprețuiește ținuta de vara trecută ca fiind demodată, dar primește cu entuziasm pe cea antică, numind-o „retro”. S-o fi aplicând asta la ținută, dar în literatură valoarea rămâne valoare, indiferent de data nașterii. Sau culoarea scutecelor.

S-au ridicat multe voci împotriva „artei cu tendință”, susținând „arta pentru artă”, dar nevoia celei dintâi se impune în cazul poeziei evanghelice. Nu sunt adeptul predicilor rimate. Mai ales când sunt scrise…stângaci (să mă exprim eufemistic). Acestea pot fi exprimate altfel. Nu e nevoie nici să versificăm textele biblice, pentru că nu le facem mai eficiente.

Poezia se scrie cu inima, recurgându-se la toată gama de procedee stilistice, dar mesajul nu trebuie sufocat. Recunosc că și eu mă las uneori dus de val în larg, și fac eforturi să-mi strunesc fantezia, privind spre țărm. Acolo așteaptă cei cărora le adresăm mesajul.

Nevoia de mesaj în poezie am înțeles-o, dincolo de sfaturi, printr-o experiență personală. Eram în perioada întunecată a existenței mele când, folosind un robust blindaj ateist, mă credeam imun la…evangelion. Eram fortificat împotriva oricărei predici, dar nu mi-am anihilat sensibilitatea la poezie. Și ceea ce nu-mi puteam imagina, s-a întâmplat: m-a cutremurat o poezie de Costache Ioanid. Cu mesaj. Valențele poeziei, în această direcție, sunt nebănuite.
Scriam, cu câțiva ani în urmă, în „Dor de poezie”:

„Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.

Vreau să-mpletesc dantelării măiastre
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.

Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm.”

Scrieți, poeți, și scrieți bine! Iar dacă în creația voastră aveți un capitol pentru poezia evanghelică, faceți-o evanghelică. Sunt oameni sensibili la poezie a căror șansă de a întâlni mântuirea o constituie versurile voastre.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 martie 2016

Vreau acasă, nene Barnevernet!

 

OKMă aude cineva, nene? Sau ești tanti? Căci pe aici lucrurile sunt tare încurcate în privința asta. Cum am ajuns aici? Și de ce? Și unde-mi sunt părinții? Dar frățiorii?

Am înțeles că cei care se învârt în jurul meu, în această casă total străină, sunt „părinți surogat”. După logica mea infantilă (poți să mă contrazici dacă te ține „procesorul”), un surogat, adică înlocuitor, se folosește atunci cînd ceva nu mai funcționează. Sau lipsește.

Dar să înlocuiești părinții iubitori cu surogate este un gest criminal. Și tot după logica mea de copil, astfel de prostii uriașe fac adulții care nu au primit nicio pălmuță la fund când au făcut prostioare.

Nene Barnevernet, mata ai avut mamă? D-aia de-adevăratelea, nu surogat. Dacă da, trebuie să-ți amintești cum se percepe mama, cu un simț special. Al șaselea, căci de cinci simțuri am învățat la școală.
Este simțul prin care atmosfera „ca la mama acasă” ne umple ființa. Prin simțul acesta, clătitele cu gutui și cu…dragoste sunt mai mult decât mâncare, intrând în patrimoniul spiritual al propriei ființe. Și înghețata cu alune și dragoste. Nicăieri în lume acestea nu vor mai fi la fel. Nu vor fi „ca la mama acasă”.

Mângâiere mamei pe frunte, care alungă instantaneu durerea de cap, o simți cu inima, datorită legăturii create prin acest simț special. Și dacă ai avut parte de toate astea, cum poți să crezi că există surogate pentru ele? Sau ai amnezie? Căci altfel nu mai ești nici nene, nici tanti, ci un robot programat să distrugă relațiile bazate pe dragoste. Și o astfel de atitudine este satanică.

Nene Barnevernet, mă înfioară și acum lacrima mamei, pe care i-o surprindeam ștergându-și-o pe furiș când se ridica de pe genunchi. Se ruga pentru noi. Și Dumnezeul nostru, care pare să-ți fie străin, ascultă rugăciunile. Nu-L mânia, nene.

Aveți surplus de surogate? Dacă ai accepta sugestii de la mine, așa micuț cum sunt, ți-aș spune ce să faceți cu ele. Am cunoscut copii orfani. Lor le-ar prinde bine astfel de părinți. Sau celor abandonați.Acesta este rolul înlocuitorilor.

Dar eu am păriți și vreau acasă. Acesta este interesul meu. „Interesul superior al copilului”, pe care-l trâmbițați. Vreau educația sănătoasă de la părinți, ca să nu ajung ca matale, făcând prostii la maturitate. Cum este răpirea copiilor din familii.

Nu te impresionează lacrimile unui copil, nene? Vezi că inima „surogat” nu funcționează? Vreau acasăăăă! Vreau să-mi șteargă mama dulceața de pe față, după ce mă voi fi săturat de clătite, vreau să mă hârjonesc cu frații mei și vreau să mă arunce tata sus, sus, până la cer, apoi să mă prindă în brațe și să-i aud în ureche șoapta: „Mulțumesc Domnului pentru voi!”

Dacă n-ai avut parte de un astfel de cămin, te invităm pe la noi. Să vezi ce clătite face mama.
Și-o să te învăț și un cântec despre Domnul Isus. O să-l cântăm cu toți.
Vreau acasăăăăăăă!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 februarie 2016

Cartonaș roșu, Barnevernet!

Fault 3

Ai faultat urât, Barnevernet. Ești rugat să părăsești terenul. Sună, oricum, mai bine decât „ieși afară!” N-a fluierat arbitrul? Știu. Federația de la Oslo tace? Și asta știu. Dar tu nu auzi publicul? Nu auzi tribunele din toată Europa, dar și din America? Nici tribunele din Asia și Australia? Un jucător fără public e mort, indiferent de poziția vreunei federații.

Se pare că nu e jocul tău, Barne. (Pe la noi se folosesc nume de alint pentru jucători. Chiar și când nu ne plac.) N-ai fost antrenat pentru jocul de-a „protecția copilului”. Ai apărut pe teren ca un jucător de sumo care se trezește la un campionat de gimnastică artistică.

Îți sugerez să te apuci de dresură de rechini. Poate s-ar dovedi utili toți psihologii tăi cibernetici. Cei cu gândirea pe diode. Și fără sentimente. Când un astfel de psiholog îți spune că unui copil îi este mai bine undeva, aiurea, decât lângă părinți, e grav. Un astfel de pion al tău este ori tâmpit, ori nebun, ori de o răutate diabolică.

E timpul să te retragi la vestiar, Barne. Să-ți schimbi echipamentul cu sacul și cenușa căinței. Ai faultat urât, și dacă încă mai ignori publicul care te huiduie, nu poți să-L ignori pe Dumnezeu. Vei fi fiind tu ateu, dar cred c-ai auzit vorbindu-se de „lumina ochilor Lui” (Biblia, Zaharia 2:8). De care te-ai atins.

Când penalizează Dumnezeu niciun sistem nu-ți poate sări în ajutor. Și ustură.
Reorientează-te, Barne, spre alt sport, sau învață să joci. Învață că interesul copilului (nu superior ci absolut) este să crească lângă părinți. Și joacă fără să faultezi.
Dumnezeu să te lumineze!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 11 ianuarie 2016