Sonet de noiembrie

Sărutul brumei tot mai pătimaș
Pătrunde-n toamnă dincolo de coajă,
Drapând  solemn, cu-a cețurilor vrajă,
Tabloul umed, rece și golaș.

Bătrânul plop tușește stând de strajă,
Lipsit de al frunzișului panaș,
Și-n vântul care zburdă nărăvaș
Tristețe-n gri de croncănit degajă.

E luna rece-a straiului de tină,
Dar și a siguranței că-n pământ
Așteaptă bobul startul spre lumină.

De-aceea, Doamne, prin al Tău Cuvânt,
Dă toamnei mele de tristeți și vină
Speranța că voi încolți-n Cer, sfânt!

Simion Felix Marțian

Sărat, insipid sau dulce-aromat?

„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

  Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

  Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

  Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

 Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

  Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

  „Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului lui Pavel „dreasă cu sare”.

  Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

Simion Felix Marţian

Sonet la izvorul iubirii

Cu gândul ascuțit, făcut foreză,
Desferec bezne, cu un viu îndemn,
Să caut al iubirii vechi însemn
Pe-abruptele istoriei faleze.

Și-n tâmpla vremii răsărind solemn,
Văd, pe a veșniciilor simeză,
O palmă mare, grea cât o... geneză,
Făcând din pironirea morții semn.

Uimirea mea țintește crucea care,
Primind lumina slavei ca trofeu,
Cu roua pleoapei picură iertare.

Seninul cuibărit în duhul meu
Îmi dă răspuns la ampla-mi căutare:
Izvorul e aici, e... Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 12 noiembrie 2021

Sonetul căutărilor

Și aripile gândului sunt ude,
Când bat prin ploaia grea de întrebări,
Căci fulgerul doar stinge lumânări
Și-n beznă cicatricea-i se include.

Curg tainele în valuri peste zări,
Purtând în sevă adevăruri nude,
Și-i gata omenirea să asude
Trecându-și în agendă... căutări.

Icnind în căutare prin hățiș,
Confuzi pășim pe marginea genunii
Cu pași nesiguri peste grohotiș.

Dar cheia e în flacăra minunii
Pe care o trăim în luminiș,
Cu Cel ce-a zis: „Eu sunt Lumina lumii!”

Simion Felix Marțian
Siegen, 22 octombrie 2021

Sonet cavaleresc

Sunt gata de o nouă cavalcadă,
Ținând în frâu cuvântul înșeuat,
Și-având ținută de la Împărat,
Port coif și scut, port suliță și spadă.

Mi-e cântul de potcoave cadențat,
Urcând prin constelații în cascadă,
Și pe sub a netimpului arcadă
Îmi torn ofranda într-un imn curat.

Știu, Doamne, doar cu foc un cânt e viu,
Și are-n sevă irizări divine
Când flăcării din vers mă circumscriu.

De-aceea vreau, fiind încins de Tine,
Să ard pe-altarul Tău atunci când scriu,
Poet și vers, arzând, să Ți se-nchine.

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 octombrie 2021

Ziua Internațională a Cărții

De Ziua Internațională a Cărții, ridic deasupra Morii pavilionul filei înnobilate prin scris și, ieșind în pridvor cu rodul îndelung măcinatelor mele gânduri, idei și sentimente, îi salut pe toți oamenii „de carte”: scriitori și cititori, editori și tipografi, librari și IT-iști.

Tuturor, dintr-o inimă dedulcită cu cititul și scrisul, la mulți ani, într-o binecuvântată lumină!

La moara lui Felix

Moara 5

De ce…„la moară?” Poate din modestie. Dacă aș fi avut pretenția că pot să ofer hrană spirituală pe blogul meu, l-aș fi numit altfel. Cum ar fi, bunăoară, „la brutărie”. Dar mă mulțumesc să cred că pot oferi făină.

Și-am purces astfel la măcinat. Boabe de idei. De gânduri și sentimente. De emoții și atitudini. Boabe coapte, cred eu, într-o lumină propice. La o temperatură potrivită.

Din toate acestea și…multe altele, doresc să ofer cititorilor o făină bună, la care să adauge fiecare ingredientele dorite. Să-și pregătească fiecare pâinea după gust. Sau plăcinta. Sau cozonacul. După gust și nevoi.

Nu știu cât timp îmi voi permite să aloc măcinatului, dar vă aștept pe aici. În miros de grâne și făină, să luminăm nopțile cu albul pâinii viitoare. Să ne îmbrățișeze răsăritul lângă scocul morii, în timp ce apa se avântă impetuos pe roată. Care se-nvârtește. Și se-nvârtește.

Dacă voi lipsi, voi fi , poate, cu boabele la soare. Pentru un plus de coacere.Dar voi reveni, cu aceeași caldă bucurie de-a fi împreună. De a pregăti împreună pâinea. Pentru că este nevoie.

Vă aștept la moară. La moara lui Felix.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 10 noiembrie 2015