Ziua Internaţională a Cărţii

11a

Fiind Ziua Internaţională a Cărţii, ies şi eu în pridvorul meu virtual, însoţit de roadele mele, să-i salut pe oamenii “de carte”: scriitori şi cititori, dar şi editori, tipografi, librari şi…IT-işti. Pentru cartea virtuală.

  Tuturor, la mulţi ani, într-o binecuvântată lumină!

Reclame

Sonet de Înviere

HPIM1999c

Cu fum scriu pe ziduri feştile funeste,
De bezne, de moarte, de-un tragic final,
De ziua-nghiţită de noapte, brutal,
Căci Azima păcii S-a dus, nu mai este.

Tresare pământul zvâcnind visceral,
Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste,
Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste
Venind doar tăceri, dureros, glacial.

Dar actul final vine-odată cu zorii,
Fiind în lumină divină scăldat,
Şi moartea-şi adună linţoliul terorii,

Iar Cel ce cu moartea pe moarte-a călcat
Păşeşte din groapa de-o clipă spre glorii
Şi-acolo ne-aşteaptă. Cristos a-nviat!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 20 aprilie 2019

 

Flăcări şi lacrimi pe Sena

DSC_3091

Franţa trăieşte în mine prin trecutul ei, datorită unei apreciabile infuzii de literatură franceză, pe care am primit-o încă din copilărie. N-am vizitat-o, dar dacă aş fi făcut-o, n-aş fi început cu Turnul Eiffel. Aş fi început, da, cu Notre- Dame. Şi aş fi continuat cu Louvre şi Versailles. Poate tocmai pentru faptul că ele vin dintr-un trecut mai îndepărtat.

Arde Notre Dame! Am fost cutremurat şi eu, ca atâtea alte milioane de oameni. Fără vreo analiză ideologică. Pentru început, în obiectiv era dezastrul. Şi acesta însemna pierderea imensă, atât materială cât şi spirituală. Pentru că Notre Dame rămâne, totuşi, un simbol.

Sunt creştin, fără să fiu catolic, sunt european, fără să fiu francez, iar simbolurile nu le consider strict necesare. Am învăţat, încă de când m-a „dezateizat” Dumnezeu, scuturându-mă de argumente, că „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”(Ioan, 4:23). Cu toate astea, am fost profund afectat de incendiul parizian.

Pentru că într-o Franţă atee, a cărei dimensiune religioasă tinde să devină islamul, pierderea simbolurilor creştine este dureroasă. Eu ştiu că pot să mă închin oricând şi oriunde, purtându-L pe Cristos în mine prin ceea ce sunt şi ceea ce fac, dar mă doare să văd că pierde teren creştinismul. Singura religie mântuitoare!

La fel de dureroasă a fost dezlănţuirea pătimaşă a disputelor. S-a vorbit din nou despre „spaţiile mici”, „copiii din Africa”, „şcolile şi spitalele din Romînia”. Au fost acuzaţi de duplicitate cei ce deplâng soarta Catedralei pariziene, în timp ce o atacă pe cea de la Bucureşti. Au fost acuzaţii reciproce de ipocrizie între cei ce donează pentru Catedrală şi cei care nu donează. E greu şi să faci o sinteză, darămite să descâlceşti iţele. Şi nici nu mi-am propus.

Actul înălţător al acestei drame l-a constituit imaginea cu oamenii care plângeau pe străzi. Nu, nu le ardea propriul acoperiş. Ardea o Catedrală. Iar dacă se mai plânge pentru un locaş închinat lui Dumnezeu, mai este speranţă. Este un prim pas. Următorul, şi cel mai important, este să ne închinăm cu sinceritate „în duh şi în adevăr”.

Pentru că, mai spunea Mântuitorul, „astfel de închinători doreşte şi Tatăl”.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 aprilie 2019

Măgăruşul, detaliu în planul lui Dumnezeu

 

HPIM1408Obişnuiţi fiind cu peregrinările lui Isus ca învăţător galileean extrem de modest în atitudine, suntem uimiţi de grandoarea intrării în Ierusalim înaintea pătimirii Sale. Dar era momentul Său, momentul legitimării Sale ca fiind Cel ce este. Şi profeţiile vorbeau despre acest moment.

Dar dincolo de acest eveniment în sine, este la fel de uimitor felul în care Dumnezeu acordă atenţie tuturor detaliilor, pentru ca planul Său să fie dus la îndeplinire aşa cum a fost conceput. Lucrurile erau stabilite şi dezvăluite public prin profeţiile care urmau să se împlinească întocmai.

Privitor la acest eveniment, profetul Zaharia scrisese cu cinci secole înainte: „Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” (Zaharia, 9:9)

Şi iată că Isus vine spre Ierusalim, dar…nici urmă de măgăruş. Sau, cel puţin, nu pentru ochii celor prezenţi. Şi-ai noştri. Dar El le spune ucenicilor: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni, niciodată. Dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-L.” (Luca, 19:30)

„Dacă va întreba cineva…” a continuat Isus, şi, într-adevăr, a întrebat. Iar ei au răspuns aşa cum au fost învăţaţi: „Domnul are nevoie de el.” Şi l-au dus. Fără întrebări suplimentare din partea proprietarului? Fără. Fără negocieri? Fără. Fără vreo dorinţă, firească, de vreun gheşeft? Fără. Scenariul era scris de Dumnezeu, profeţit, şi se derula-iată!- potrivit cu cele scrise. Cu toate detaliile.

Oamenii cunoşteau profeţia lui Zaharia, iar un element lipsă ar fi creat confuzie. Dar Dumnezeu S-a îngrijit să nu lipsească nimic. Măgăruşul făcea parte din recuzită şi a fost adus.

Bucurându-ne la această sărbătoare, să medităm şi asupra faptului că planurile lui Dumnezeu sunt duse la îndeplinire în toate detaliile. Şi aceasta să ne determine să facem planuri împreună cu El. De altfel, Biblia ne învaţă: „ Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti planurile.” (Proverbe, 16:3)

Toate detaliile sunt în mâna Lui.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 17 aprilie 2019

Tăceri pascale

DSC_5774

Pe noaptea de patimi se-ascute jungherul
Şi bubuie ura strivită-n torace
Când mâna rebelă atinge mânerul,
Dar Mielul de jertfă priveşte şi…tace!

Se-aprind vâlvătăi peste tragice bezne
Tivite cu păsări de pradă, rapace,
Şi sângele jertfei ajunge la glezne,
Dar Mielul priveşte, ascultă şi…tace!

Se urcă spre mijloc potopul de sânge
Când drama la focul trădării se coace,
Durerea-i cumplită, dar Mielul nu plânge,
Revarsă iubire pe lume şi…tace!

Tăcerea e albă ca norii de cretă
Când sângele-ajunge la creştet, tenace,
Şi moartea vorace cuprinde discretă
În braţele-i Mielul. Mormântul Lui…tace!

Dar actul final e drapat de-nviere
Şi-n scenă-i un Miel, ca un şarpe de-aramă,
Ce-a rupt de pe drumul spre Cer bariere.
Acum nu mai tace. Mă cheamă, te cheamă…

Simion Felix Marţian
Vulcan, 15 aprilie 2019

 

Sonet abrupt

Abrupt

Cu palmele goale de steiuri zdrelite
Te caţări, simţind că şi gându- ţi asudă,
Pe coarda-mpletită din scrâşnet şi ciudă,
S-ajungi pe un vârf de dorinţe-mplinite.

Pe drumul marcat doar de luptă şi trudă,
În lacrimi de genele arse strivite
Se-neacă speranţe, şi mor otrăvite
Iluzii muşcate de patima crudă.

Dar este de-ajuns doar o rază de soare
Să vezi că din ceaţa ce- iată!- s-a dus,
O scară cu trepte de pace apare;

Se vede şi vârful, nu-i mult până sus,
Şi scara te-mbie să urci în splendoare,
Căci capătul scării îl ţine Isus!

Simio Felix Marţian

 

Regenerarea studiată la seral

DSC_6932a

Era fariseu, dar nu unul oarecare, ci un „fruntaş al iudeilor”.(Ioan, 3:1) Aşadar, membru în Sanhedrin. Şi am mai putea adăuga la portretul său faptul că era un rabin erudit, căci Isus i se adresează numindu-l „învăţătorul lui Israel”(v 10). Iar ca să întregim acest portret, am putea spune că nu provenea dintr-o familie oarecare, ci dintr-una cu deschidere spre elenism, căci i s-a dat un nume grecesc: Nicodim.

Ei bine, cu toată erudiţia lui, sau poate tocmai datorită ei, a înţeles că învăţătura lui Isus era…altfel. Era de sorginte divină. Nu e uşor să admiţi, ca învăţător, că altcineva este mai bun decât tine. Ba să ceri şi sfaturi. Dar el a făcut-o, şi aceasta este smerenie.

A venit la Isus noaptea. Poate se temea să nu fie văzut, deşi încă nu venise vremea când era periculos să te declari adept al Învăţătorului. Sau poate a considerat, ca atâţia alţii, că era timpul cel mai potrivit pentru studiu. Pentru dialog edificator. Dar a venit, chiar dacă la cursurile de seară.
Titlul lecţiei l-a luat prin surprindere: Naşterea din nou! Pentru că Isus i-a spus: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” ( v 3) La început nu a reuşit să-i pătrundă sensul, dar viaţa sa ulterioară ne dovedeşte nu doar că a înţeles, dar că a şi aplicat cele învăţate.

Pentru că îl reîntâlnim, în aceeaşi Evanghelie a lui Ioan, în capitolul 7, luând apărarea lui Isus în Sanhedrin, iar în capitolul 19, îngrijindu-se de trupul lui Isus.

Astăzi, având la îndemână o întreagă Evanghelie, ştim mai multe decât Nicodim, atât despre Isus cât şi despre regenerare. Despre naşterea din nou. Dar, totuşi, experienţa lui ne este folositoare, aşa că putem reţine câteva lucruri.

Mai întâi faptul că la Isus vii recunoscând nu doar caracterul infailibil al învăţăturii Sale, ci şi divinitatea Lui. Apoi că la El se vine cu smerenie. Şi peste toate astea, învăţarea lecţiilor Sale este obligatorie. Iar cea despre regenerare nu face nicidecum excepţie. Mai ales că naşterea din nou este condiţia sine-qua-non a accederii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Nicodim şi-a făcut temele. Spre mântuirea lui, desigur. Ce ne poate împiedica să mergem şi noi la cursuri? Şi nu doar atât, dar cele învăţate să le şi punem în practică.

Doamne, ajută-ne să facem voia Ta!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 10 aprilie 2019

Sărat, insipid sau dulce-aromat?

Proces

„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

„Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului lui Pavel „dreasă cu sare”.

Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 26 martie 2019

Echinocţiu

page 1

Mi-ai pus în față răul lângă bine
Pe talerele prinse-n echinox,
Contrarii stând alături, pentru mine,
Deși, confuz, credeam că-i…paradox!

Blestemul lângă binecuvântare,
Viața și moartea pe același ring
Stăteau în față ademenitoare,
Să fac alegerea, să le ating.

Priveam spre-ngemănatele contraste
Formând un echinocțiu aparent,
Egale, chiar de-s faste și nefaste,
În echilibrul lor indiferent.

Un pas pecetluind eternitatea
Trecea peste al șovăielii zid
Când, Doamne, arătându-Ți bunătatea,
Mi-ai fost spre slava viitoare ghid.

Nu mă lăsa să mă gândesc cu groază
Ce-aș fi ales eu, fără să Te-ascult,
Căci Tu mi-ai dat o veșnică amiază
Și echinocțiul a pierit de mult.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 23 septembrie 2016

Rugăciunea care frânge lanţuri

DSC_9227

Nu era nici Ritz, nici Hilton, ba dimpotrivă, extrema opusă a confortului, şi totuşi bărbatul părea să aibă un somn profund, liniştit. Iar lanţurile de la mâini nu erau decorative. Doi ostaşi înarmaţi până-n dinţi îl încadrau, iar ceilalţi, din cele „patru cete de câte patru”(Fapte, 12:4) vegheau la uşă. Somn uşor, Petre!

El era, apostolul. Irod l-a prins şi l-a întemniţat după ce a văzut că procedând astfel şi cu alţii din Biserică, ba chiar omorându-l pe Iacov, fratele lui Ioan, îi creşte popularitatea în faţa iudeilor. Îl saltă în sondaje.

Şaisprezece soldaţi înarmaţi păzeau un om înlănţuit, care nu era nici periculos, nici agresiv. Chiar dacă era mai temperamental. Pe ce considerente s-or fi luat astfel de măsuri? Se gândeau, oare, la mormântul Mântuitorului? Dar experienţa de atunci le-a dovedit că nu pot lupta cu Dumnezeu. Nici cu cei ce se roagă. Căci „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”(Fapte, 12:5)

Aşadar, „periculosul” deţinut visa liniştit, păzit de oştaşi dar OCROTIT de Dumnezeu, când un înger i-a dat deşteptarea lovindu-l în coastă. După ce lanţurile i-au căzut de pe mâini, s-a îmbrăcat, la îndemnul îngerului, şi l-a urmat spre ieşire, fără a întâmpina vreo împotrivire. Poarta de fier dinspre cetate „li s-a deschis singură”, căci Dumnezeu n-are nevoie de fotocelule, iar după ce-au ieşit în uliţă îngerul a dispărut.

Răcoarea nopţii l-a trezit pe Petru la realitate, dându-şi seama că ceea ce se întâmplase n-a fost o vedenie. Primul lui gând a fost să meargă la cei ce se rugau pentru el, să le spună că rugăciunile le-au fost ascultate.

Multe s-or fi schimbat de atunci până astăzi, dar Dumnezeu nu S-a schimbat. Nici lupta pentru Adevăr. Şi nici împotrivirea. Aşa că sunt încă oameni care suferă pentru Evanghelie. Pentru răspândirea ei.

Dumnezeu Îşi apără lucrarea, dar ni i-a încredinţat nouă pe aceşti luptători, punându-ne la dispoziţie şi modalitatea de a-i ajuta: RUGĂCIUNEA! Iar demersurile noastre în acest sens vor da roade.

Şi dacă nu ne bătătorim tălpile însoţindu-i pe cei ce, asumându-şi riscuri, duc Evanghelia „până la marginile pământului”, să ne bătătorim genunchii. Rugându-ne. Şi inimile noastre vor fi înviorate de zăngănitul lanţurilor care cad.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 martie 2019