Sonetul verii

Se-mbrăţişează caldul cu seninul
În vremea dintre două rourări,
Şi năvălind şuvoi, din patru zări,
Îşi varsă verdele cu zel preaplinul.

Doar lanul se-aureşte-n aşteptări
Să-şi împlinească-n coacere destinul,
În pâinea ce va-nmiresma căminul
Când vara va cânta prin treierări.

E cald şi e frumos, şi-atât de bine
Când straiul verii râde înflorat,
Dar coacerea e rostul verii-n sine.

De-aceea, Doamne, pentru crezul dat
Şi care-i încă mult prea crud în mine,
Dă-mi coacere, Te rog, ne’ntârziat!

Simion Felix Marțian

Mai întâi Dumnezeu, tovarăși!

  Nu din cauza credinței lor au ajuns la închisoare. Nu, nu, ci din cauza mărturisirii ei. Nu îi interesa pe mai marii zilei ce cred niște oameni pe care, oricum, îi disprețuiau, dar îi deranja că această credință era mărturisită, iar pentru ei era acuzatoare.

  Numai că planurile lui Dumnezeu nu coincideau cu ale saducheilor. Așa că, potrivit relatării din cartea biblică „Faptele apostolilor” (cap.5), a trimis noaptea un înger care să-i elibereze pe apostoli. După ce i-a scos din închisoare, acesta le-a spus: „Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”(vers 20)

 Ar fi putut să se eschiveze, spunând: Păi, de acolo ne-au ridicat, și sunt cu ochii pe noi. Am fi în pericol în Templu. Dar n-au făcut-o. Știau la ce i-a chemat Dumnezeu și care este misiunea lor. Știau și că oamenii au o nevoie disperată de mântuire.

  Nu este greu de imaginat surpriza aprozilor, când i-au căutat dimineață în celulă. O cameră goală prin care trecuse îngerul lui Dumnezeu. I-au găsit, totuși, pe apostoli la Templu. Adică acolo unde le era locul.

  I-au dus în fața soborului, pentru a da socoteală de neascultarea lor. Prima interpelare a fost: „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta?”(vers 28) Fără a se tulbura, Petru și ceilalți au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”(vers 29)

  O replică fermă, pe care ar trebui să o învățăm bine, pentru că vom fi puși în situația să o folosim. Trăim vremuri de libertate. Așa ni se spune. Este libertatea de a promova păcatul, prezentându-l ca virtute. Dar libertatea credinței? Teoretic, există. Doar că, încet, încet, se strânge lațul, și vom fi împiedicați să mărturisim. Nu vom mai putea vorbi despre Mântuitorul care numește păcat ceea ce „tovarășii” promovează astăzi.

  Ori credincioșii nu pot să le ofere oamenilor un Cristos cosmetizat. Sau porționat. Nici adaptat noilor curente. Așa că, atunci când apar legi smintite, să o susținem pe cea veșnică, a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu are prioritate. Iar îngerii Lui nu sunt marxiști regresiști. Nici nu au treabă cu corectitudinea politică.

  Doamne, întărește-Ți mesagerii!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 27 iulie 2021

Sonetul gândului înflorit

Răzorul meu de gânduri înflorite
Încinge cu corole-al zilei țest,
Arzând culori în soare, manifest,
Și dând miresme-n adieri șoptite.

De-aici aș vrea, ca-nchinător onest,
Făcând, Părinte, jerbe potrivite,
Să ți le-nchin, cu dragoste-mpletite,
Trimise prin curierat celest.

Dar nu știu, Doamne, câte dintre ele
Emană un parfum frumos, divin,
Și câte-ascund tăcut... miasme grele.

Cu toate, însă, eu la Tine vin,
Să smulgi ce-i rău în gândurile mele,
Și-apoi cu gânduri scrise să mă-nchin!

Simion Felix Marțian
Siegen, 23 iulie 2021

Cu Dumnezeu la pescuit

  Erau pescari din tată în fiu, aşa cum erau cei mai mulţi dintre cei ce locuiau pe malul lacului. Al Ghenezaretului. Crescuseră în bătaia vântului şi în miros de peşte. Din pescuit îşi câştigau existenţa. Se obişnuiseră cu furtunile de pe întinsul lacului, dar şi cu gustul amar al eşecului. Atunci când se întoceau cu bărcile goale.

  Aşa se întâmplase şi de data asta. Avuseseră o noapte grea, dar, mai ales, infructuoasă. De zbatere zadarnică. Şi acum Învăţătorul, care se afla cu ei în barcă, îi spune lui Petru: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5: 4)

  ,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic;” (Luca 5:5) a răspuns Petru. Şi ar fi putut continua: ,,Tu eşti Învăţătorul, dar eu sunt pescar profesionist, cu vechi state de serviciu în branşă. Acesta e domeniul meu, experienţa mea. Crezi că nu ştiu ce fac?”

  Dar răspunsul lui a continuat, totuşi: ,,…la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” O fi gândit: ,,Hai s-o fac şi pe asta.” Dar ceea ce s-a întâmplat  i-a uluit în aşa măsură, că i-a cuprins spaima. Din mrejele gata-gata să se rupă, au umplut bărcile.

  Sonarul lui Dumnezeu detectează peştii oriunde s-ar afla, şi dacă nu sunt, îi pune El acolo. Ascultarea lui Petru de Isus i-a adus şi peşte , dar şi o hotărâre fermă. Aceea de a-L urma pe Cel care-l chemase să fie pescar de oameni.

  Ne încredem atât de mult în resursele noastre, în experienţa personală, încât uităm adesea că Dumnezeu are soluţii pentru orice problemă. Sau, în atotputernicia Sa, elimină problema.

  Ne facem planuri pe care le urmăm, planificându-ne şi rezultatele. Şi dacă suferim dezamăgiri, e pentru că în planurile noastre nu L-am inclus pe Dumnezeu. Voia Lui.

  În orice ar consta ,,pescuirea” noastră, pentru rezultate remarcabile să mergem la ..pescuit” cu Dumnezeu.

Simion Felix Marţian

Tablou estival

Veșmânt țesut din verde și din cald
Îmbracă zile lungi, dospite-n soare,
Și poala lui cu franjuri de smarald
Sărută-n umblet fiecare floare.
	
Poteci de umbră împletesc tăceri
Și iezerele-n munți surâd albastru,
Fugind de arcul greu al albei veri
Ce-aruncă focul săgetat de astru.

Iar noaptea-n toiul verii e... un vis,
În strai bătut cu greieri și cu stele,
Purtând mirozne vii, de nedescris,
Gătind culcușul zorilor cu ele.


Pe-acest tablou ce prinde-ncet contur
Se-aprind culori, curgând șuvoi ca râul,
Dar mai presus de verde sau azur
E galbenul ce-mbracă-n aur grâul.

Privesc la el și simt că-s tulburat,
Și-ntreb, văzând cum se adună norii:
E lanul copt, e bun de secerat,
Dar unde-s, Doamne, unde-s lucrătorii?

Și-un spic, plesnind de rod, parcă-mi vorbea,
Purtând povara pâinii, ars de soare:
Dar tu ce-aștepți, și cei din preajma ta,
Când știți ce-i scris, că... „secerișu-i mare”?

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 3 iulie 2019

Şi totuşi există scadenţă

  Uite smochina, nu e smochina!  Nu, nu merge în felul acesta. Aşa înţelegem din pilda Mântuitorului, pe care evanghelistul Luca o cuprinde în capitolul 13 al cărţii sale. Un om a sădit un smochin în via sa, şi faptul acesta nu era ceva neobişnuit. Se practica, aşa cum, bunăoară, se plantează la noi în vii nucii.

  Smochinul a fost sădit acolo cu un scop şi acesta era să aducă rod. Stăpânul a aşteptat răbdător vremea roadelor, şi nu a aşteptat puţin. Primii trei ani au trecut în aşteptarea maturizării pomului, a intrării lui pe rod. Au urmat alţi trei, în care, potrivit Legii lui Moise (Levitic 19:23) fructele erau considerate necurate, apoi încă un an în care recolta era închinată Domnului.

  Iar când urma să se bucure de recoltă… Şi au mai trecut trei ani. Verdictul e de un dramatism înfiorător: „Taie-l!” (Luca 13:7) Şi avea dreptate stăpânul. Pentru că nu-şi împlinise menirea. Şi nu numai că ocupa un loc care ar fi putut fi folosit altfel, dar mai şi consuma apa din sol atât de necesară strugurilor.

  Intervenţia vierului este impresionantă: „Doamne, mai lasă-l şi anul acesta!”. A mijlocit cu dragoste, angajându-se că-i va oferi smochinului un tratament special, doar, doar… Mai acordă-i un an şi dacă nici atunci nu vei fi mulţumit, poţi să-l tai.

  Nu ştim ce s-a întâmplat cu smochinul din pilda aceasta, şi nici nu este acesta scopul ei. Ci să înţelegem că există răbdare. Şi îndelungă răbdare. Şi amânare. Obţinută prin mijlocire înflăcărată, cu dragoste. Şi totuşi…

   Şi totuşi există scadenţă! Există o judecată finală şi oricât ne-ar părea de îndepărtată, ea vine. Este un subiect care ne dă fiori? Nu-i rău, asta ne trezeşte. Şi dacă nu îndeajuns, mai luăm un jet rece: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.”(Matei, 3:10)

  E de zbârlit? Nu, e de meditat. Trăim încă în vremea harului. Dar până când?

 

Simion Felix Marţian

Sonetul deșteptării

Telegarii beznei tropotesc a groază
Și funingini grele cad peste pământ,
Negru de-ntuneric, negru de mormânt,
E-n vinovăția care se-ntronează.

Colcăie păcatul în cernit veșmânt,
Într-o lume care nu mai este trează,
Căci se lasă storuri chiar și la amiază,
Stăvilind lumina caldă din Cuvânt.

Ne trezește, Doamne, aprinzând făclii,
Și-n fereasta lumii sfâșie perdele
Pentru-o deșteptare... până-n temelii. 

Și, scăpați de noaptea apăsării grele,
Să-mpletim din albul sfintelor solii
Aripi pentru zborul dincolo de stele.

Simion Felix Marțian
Siegen, 9 iulie 2021

Calificare de ghid pentru ,,greci”

Pelerinajul la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui era în toi, iar curţile Templului erau pline. Şi curtea neamurilor. Aici se opreau cei ce nu aveau acces mai departe, şi din rândul acestora se remarcă ,,nişte greci” (Ioan 12: 20) veniţi să se închine.

 Puteau fi cu adevărat greci, sau doar vorbitori de limbă greacă, aparţinând culturii elenistice. Cert este, însă, faptul că au venit în contact cu religia iudaică, devenind ,,temători de Dumnezeu”. Este vorba de acei semiprozeliţi care adoptaseră religia evreilor, dar fără a se tăia împrejur.

  Veniseră să se închine, potrivit Legii, dar aflând de prezenţa lui Isus la Templu, au ţinut să-L întâlnească. Nu ştim de ce au apelat la Filip, pentru o întrevedere. Poate că nu era primul abordat, iar cei întrebaţi anterior să-i fi îndrumat spre Filip.

Poate numele grecesc, sau accentual galilean. Important este că au apelat la cine trebuia. La cineva în măsură să-i ajute.

  Filip a mers la Andrei, apoi împreună au mers la Isus pentru a-I vorbi de dorinţa grecilor. Răspunsul lui Isus a fost… o predică. Venirea grecilor era o dovadă a deschiderii Evangheliei spre neamuri, spre lumea întreagă, iar Isus nu putea pierde prilejul de a le vorbi despre mântuire.

  Grecii L-au căutat pe Isus, şi L-au găsit pentru că au întrebat pe cine trebuia. Pentru că au întâlnit pe cineva în măsură să-i călăuzească. Pe cineva care-L cunoştea pe Isus.

  Sunt mulţi oameni care doar întrezăresc lumina, trăind în ceaţă. În confuzie. Care ştiu că mai nevoie de ceva. Sau, mai degrabă, de Cineva. Suntem în măsură să-i călăuzim la Isus? Suntem ghizii vizibili de care este nevoie? Filip nu avea nici uniformă, nici ecuson, dar s-a remarcat ca fiind cel ce ştie unde este Isus.

  În labirintul întunecat al necunoaşterii e nevoie de lumină. De călăuzire. De ghizi calificaţi, care să dovedească prin viaţa lor că sunt ceea ce pretind a fi. Doar aşa vor fi solicitaţi de căutătorii de adevăr.

  Trecem testul solicitărilor?

 

Simion Felix Marţian

 

Sonet înstelat

Răcoarea nopții cuibărită-n ciuturi
Dezmiardă vara și al ei cuptor,
Sub cerul devenit copleșitor
Cu stele izvorând din începuturi.

Nețărmul greu țesut din absoluturi
Și astrele, țășnind scăpărător,
Strivesc prezentul, și în umeri dor
Tăioase chingi cu rădăcini în luturi.


Îmi scutur stelele căzând pe  pleoape
Și, recules, mă-nchin adânc smerit,
Simțind că Dumnezeu e-aici, aproape!

O, Doamne,-Ți mulțumesc de... infinit,
Ca dar primit prin dragostea agape,
Căci sunt prin Fiul Tău înveșnicit.

Simion Felix Marțian
Siegen, 3 iulie 2021

Cum onorăm „bonusul” dat de Dumnezeu?

Dacă este menţionat de cronicari în rândul „împăraţilor buni” ai lui Iuda, acest lucru se datorează în primul rând ascultării lui de Dumnezeu. Dar, evident, şi realizărilor sale notabile în plan religios, economic şi militar. Acesta era Ezechia, fiul lui Ahaz.

  Dar şi celor buni le vine sfârşitul, iar pe Ezechia l-a anunţat Dumnezeu în privinţa acestuia, prin prorocul Isaia: „Pune-ţi în rânduială casa, căci vei muri, şi nu vei mai trăi.”(Isaia, 38:1) Cum să primeşti o astfel de veste, când încă mai ai planuri de dus la îndeplinire?

  Ezechia „a vărsat multe lacrimi”, rugându-se fierbinte, iar Dumnezeu şi-a arătat îndurarea revenind asupra hotărârii iniţiale: „Am auzit rugăciunea Ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale.” (Isaia, 38:5). Şi ca să nu aibă nicio îndoială, Dumnezeu îi mai oferă încă un miracol: umbra de pe cadranul solar s-a dat înapoi cu zece trepte. Cel ce a făcut soarele este cu tine, Ezechia!

  Cu un astfel de bonus în mână şi inima plină de bucurie, Ezechia s-a închinat Domnului cu o cântare în care spunea, printre altele: „Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.”(Isaia, 38:15) Şi cum să nu iei o astfel de hotărâre?

  Ce s-a ales, însă, de angajamentul împăratului? Iată: „Dar Ezechia n-a răsplătit binefacera pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima. Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim.” (2 Cronici 32:25)

  Ne bucurăm zi de zi de binecuvântările lui Dumnezeu, peste care mai adaugă uneori nesperate bonusuri. Uluiţi de ceea ce primim în acest fel, suntem gata să ne luăm angajamente în ceea ce priveşte viaţa noastră, slujirea, implicarea. Să folosim bonusurile în slujba Celui care ni le-a oferit. Dar o facem?

  Ezechia nu rămâne un caz singular în istorie. Experienţele noastre i se alătură. Şi nu e bine. Să ne revizuim atitudinea, iar recunoştinţa faţă de Cel care dăruieşte să fie vizibilă în trăirea noastră.

 Doamne, fii lăudat!

Simion Felix Marţian