Pericolul succesului de campanie

Campania celor șaptezeci a fost un succes. Chiar dacă au fost trimiși ca „niște miei în mijlocul lupilor” (Luca, 10:3). Ei constituiau lotul lărgit al ucenicilor lui Isus, și au fost trimiși de Învățător, doi câte doi, „în toate cetățile și în toate locurile pe unde avea să treacă El.” (Luca, 10:1)

  Au primit instrucțiuni precise privind implicarea, atitudinea, relaționarea, pe care au căutat să le urmeze întocmai. De altfel, fiind trimiși în Numele Lui, erau însoțiți de o putere care îi uimea. De aceea, la întoarcere au zis plini de bucurie: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.” (10:17)

  Ei erau încântați de rezultat și căutau să scoată în evidență succesul, subliniind ceea ce li se părea mai extraordinar. Însă Isus le-a domolit entuziasmul cu cuvintele: „Totuşi, nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vi se supun, ci bucuraţi-vă de faptul că numele voastre sunt scrise în ceruri!” (10:20)

  Greșiseră cu ceva? Aparent, nu. Vorbeau despre ceea ce au făcut în Numele lui Isus. Dar nu sesizau pericolul din atitudinea lor. Și asupra a ceea ce lor le scăpa, trebuie să medităm.

 Suntem cu toții „trimiși” în campania evanghelistică, să ducem vestea bună a mântuirii, fiind echipați de Duhul lui Dumnezeu cu cele necesare. Unii ar putea să aibă înzestrări deosebite, iar rezultatele să apară mai repede și mai răsunător. Este ceva de condamnat? Nicidecum.

 Dar odată cu succesul apare și pericolul. Este momentul în care te curtează mândria, gâdilându-ți orgoliul. Și de aici până la cădere nu este decât un pas, căci este scris: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii.” (Proverbe, 16:18)

  Așadar, folosind echipamentul încredințat, să căutăm să fim cât mai eficienți, dar având neîncetat în vedere că rezultatele le datorăm însoțirii divine. Iar ceea ce este important pentru noi este răsplata umblării în lumină.

  Să ne urăm unii altora… succes? Da, dar însoțit de modestie. Pentru că slava este a Împăratului!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 7 decembrie 2021

 

Sonetul colindătorilor

Părând un crâng de râset clopoțit,
Se-ntrec printre nămeți colindătorii,
Și-omătul sângerează cu bujorii
Aprinși pe chipuri coborând din mit.

Copii și fulgi în curgerea ninsorii,
Și pacea albă cu ecou șoptit,
Dau sens la „bine” și la „fericit”
Cum dă arcușul un temei viorii.

Ducând și „dalbe flori” și „leru-i ler”
Își toarnă-n clinchete de-argint solia
Ce arde ca o flacără în ger:

Aprindeți-vă-n inimi bucuria,
Cântând cu corul îngeresc din cer,
Căci, oameni dragi, ni S-a născut Mesia!

Simion Felix Marțian
Siegen, 3 decembrie 2021

Crăciunul în colimatorul UE

  Nu-mi era dor să scriu despre corectitudinea politică, acest concept neomarxist menit să ne otrăvească viața prin uzurparea normalității, dar Comisia pentru Egalitate a UE a… comis-o. Din nou.

  În numele unei egalități prost înțelese, se recomandă evitarea folosirii cuvintelor „doamnelor și domnilor” și înlocuirea lor cu altceva. Încă nu s-a recurs la „dragi tovarăși”. Dar se caută alte formule. Asta pentru a nu răni sentimentele mult prea răsfățatei minorități leghebet­e-etc. Adică, știți dumneavoastră, cei cu genul fluid. Sau ghiduș. Sau cum i-o mai fi zicând.

 Dar punctul forte al documentului (care nu a mai fost depus, datorită presiunii Vaticanului și altor factori) rămâne Crăciunul. Crăciunul este, dincolo de orice analiză a originii sale, o sărbătoare creștină și Îi este dedicată Mântuitorului Isus. Se sărbătorește Nașterea Sa.

  Dar pentru că nu toți europenii sunt creștini, în opinia comisarului european  Helena Dalli nu ar mai trebui să vorbim de Crăciun nici ca perioadă de referință a anului. Deci, nu perioada Crăciunului ci perioada vacanței. Nu sună cunoscut? Comuniștii ni l-au adus pe Moș Gerilă și pomul de iarnă. Tot pentru a camufla Crăciunul. Istoria se repetă, dar cu zonele ei întunecate.

  În România nu s-au prea văzut reacții. Doar Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a luat atitudine. Probabil Biserica nu a mai apucat. Dar nu poți să nu te întrebi: Cine sunt acești întunecați care cred că pot să șteargă cultura milenară a unui continent întreg doar printr-o… propunere.

 Și mai era ceva în documentul amintit: Numele de Ion și Maria, care se fac „vinovate” de a avea rădăcini creștine, să fi înlocuite cu mai neutrele Malika și Julio. Oare, la Bruxelles nu se mai coc bostanii?

 Visul comisarilor europeni de a decreștiniza Crăciunul nu este departe de împlinire. Căci în prezent sărbătoarea este mai mult comercială decât religioasă. Dar nu se mulțumesc cu atât. Până și denumirea îi zgârie la urechi. Nu am auzit creștini care să spună că sunt deranjați de Ramadan, sărbătoare a musulmanilor, care sunt minoritari în Europa.

  Doar Crăciunul este luat în colimator. Sau, mai degrabă, este vizat Christos. Și atunci cine este în spatele acestor hotărâri?

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 2 decembrie 2021

 

Dumnezeu și meridianul Unirii

Nu știu cum se vor desfășura la Alba Iulia manifestările prilejuite de Sărbătoarea Națională, amprentate de restricțiile impuse. Dar asta nu e totul. Mai e și fenomenul care ia amploare al antinaționalismului. Influențați sau nu de globalizare, mulți consideră că e o rușine să fii patriot.

  Istoria învățată de generația noastră e pusă la zid ca fiind falsificată. Exagerată. Se poate, dar cosmetizarea istoriei nu este o meteahnă românească. La toate popoarele lumii, „mihaii” erau viteji și „ștefanii” erau mari. Așa se scria istoria. Iar respectul datorat înaintașilor ar trebui cultivat în continuare, doar n-o să o facă Netflix.

  Nu știu, deci, câți vor fi la Alba Iulia la Sărbătoarea UNIRII, dar momentul este unul special. Pentru că vorbim de unire când românii sunt profund învrăjbiți. O molimă nenorocită ne amenință pe toți și asta ar trebui să ne apropie, dar atitudinea față de ea ne divizează. Și această stare este întreținută de presă.

  Poate că vor fi și patrioți sinceri în pelerinaj la Alba, nu doar politicieni cu discursuri sforăitoare. Poate va fi entuziasm și simțire românească. Nici pe astea nu le putem prevedea. Dar ar fi de dorit să învățăm ceva de la un popor multimilenar care nu și-a pierdut NICIODATĂ identitatea națională. Israel! În istoria sa zbuciumată a fost împrăștiat prin toată lumea, de la ei venind și termenul diasporă.

  Dar pentru că Dumnezeu le poruncise să țină sărbătorile, se întorceau de peste tot cu acest prilej, pentru a sărbători la Templul din Ierusalim. Pentru a se închina și a aduce jertfe. Cu siguranță îi măcina și pe ei dorul de meleagurile natale, de cei rămași în țară, dar întoarcerea  avea altă motivație: întâlnirea cu Dumnezeu!

 Românii se vor întâlni în Cetatea Unirii, atât căt le va fi îngăduit. Dar dacă vor bate clopotele doar pentru a anunța ora exactă, evenimentul va fi doar subiect de presă. Fără efect real asupra unității naționale, chiar dacă vorbim de meridianul Unirii.

  Dacă, însă, glasul clopotelor ar fi o chemare la rugăciune colectivă, lucrurile s-ar schimba. În bine, evident. Pentru că este scris: „…dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.”( 2 Cronici, 7:14)

  Iar noi suntem, prin Hristos, poporul Lui.

Simion Felix Marțian

Siegen, 30 noiembrie 2021

Sonet sonor

Creaţia-i un cânt, un cor imens
Ţesut din armonii pe portative,
Din freamăt de trăiri germinative
În solul închinării, vast şi dens.

De-i susur, sau sunt triluri expresive,
De-i foşnet doar, sau vuiet e, intens,
În toate regăsim acelaşi sens
Şi-aceleaşi milioane de motive.

Natura e un cor de închinare,
Dând slavă Creatorului mereu
Pe note fremătând în adorare;

Ascult contemplativ, şi-n duhul meu
Mă fierbe-adânc această întrebare:
În corul Tău, o, Doamne, ce fac eu?

Simion Felix Marţian

Miercurea Roșie… ca sângele

În această săptămână am avut… Miercurea Roșie. Da, ultima zi de miercuri din luna noiembrie. Ce-o fi aia? Bună întrebare! În dorința de a mă documenta, am căutat date despre eveniment, apelând la Google. Evident, în limba română. NIMIC! Mi-a dat Miercurea Ciuc. Chiar așa, de ce s-ar ocupa presa românească de așa ceva.

 Acțiunea specifică acestei zile este iluminarea în roșu a unor biserici și clădiri guvernamentale și este o inițiativă a Bisericii Catolice. A apărut în Brazilia în 2015, dar s-a extins repede în alte țări din jur, dar și în America de Nord sau vestul Europei. De altfel, a depășit și granițele confesionale, fiind îmbrățișată de numeroase biserici baptiste.

 Scopul este acela de a atrage atenția asupra persecuției creștinilor în multe țări din lume. Pare greu de crezut că mai există o astfel de persecuție, avându-se în vedere că o treime din populația globului a îmbrățișat această religie, care este pe primul loc ca număr de adepți.

 Cu toate astea, Societatea Internațională pentru Drepturile Omului, cu sediul la Frankfurt, anunța încă din 2009 că 80%dintre actele de persecuție religioasă sunt îndreptate împotriva creștinilor.

  Așadar, iluminarea în culoarea sângelui a unor clădiri în ultima miercuri din noiembrie sau, potrivit hotărârii parohiilor, în alte zile ale lunii, vrea să-i trezească pe cei care pot face ceva în această privință, dar aleg să rămână nepăsători.

 Politicienii lumii „creștine” au cu totul alte priorități. Cum ar fi îngrășarea lăcustelor pentru iarnă, pentru că porcul e demodat. Se moare pentru credință, iar lumea „civilizată” își rumegă indolența.

 Nu știu dacă lumina roșie îi va trezi pe cei care trag sfori în teatrul politicii mondiale, dar ne putem trezi noi. Pentru că nici confortul nostru nu va dura la nesfârșit. Și dacă nu putem interveni pentru schimbarea lucrurilor, să ne rugăm mai mult pentru ei. Pentru cei care dovedesc că sunt gata de sacrificiul suprem pentru Christos.

  Doamne, ai milă!

Simion Felix Marțian

Siegen, 25 noiembrie 2021

Când te legitimezi cu faptele

  Am putea spune că Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Isus mai înainte să se fi născut vreunul dintre ei. Evanghelistul Luca ne relatează în scrierea sa că acesta a săltat în pântecele mamei sale, când Elisabeta, însărcinată fiind, a primit vizita Mariei, însărcinată la rândul ei.

  Treizeci de ani mai târziu, la Betabara, pe malul Iodanului, Ioan dovedeşte din nou că-I cunoaşte identitatea. Atunci a venit Isus la Ioan să fie botezat, iar acesta, văzându-L a rostit: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan, 1:29)

  Ioan nu era străin de lucrarea Mântuitorului, de acţiunile sale miraculoase, dar, parcă… mai avea nevoie de certitudini. De confirmare. Avea nevoie de ceva care să nu lase loc niciunei îndoieli.

  De aceea, în închisoare fiind, pedepsit pentru îndrăzneala sa, a vrut să se edifice definitiv şi absolut asupra statutului lui Isus. A trimis, deci, pe ucenicii săi să-L întrebe: „Tu eşti acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”(Luca, 7:20)

  Mântuitorul ar fi putut să răspundă simplu: DA! Dar a considerat că faptele sunt mai grăitoare. Şi mai convingătoare. Iar răspunsul Său a fost: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.”(Luca, 7:22)

  Numele de „creştini” pe care-l purtăm îl avem de la El, de la Cristosul înviat. Indiferent de confesiune.Şi ne poziţionează în familia Lui. Dar, oare, numele acesta trebuie să-l avem pe o legitimaţie, pe un ecuson? Sau în gena dragostei, care este din Dumnezeu!

  La întrebarea „Eşti creştin?”, un răspuns afirmativ nu poate convinge pe nimeni. Oricine poate răspnde astfel. Doar faptele pot confirma identitatea. Aşadar, „eu sunt ceea ce vedeţi!”.

Prin urmare, ce vede lumea la noi? Şi, mai ales, ce vede El? Cel pe care-L urmăm.

Simon Felix Marţian

Hai, plouă-mă, Doamne!

Hai, plouă-mă, Doamne, și plouă-mă greu,
Să treacă șiroaie prin mine,
Dar lasă-mi credința că azi, ca... mereu,
Izvoarele ploii-s la Tine!

Mă fulgeră, Doamne, când norii rânjesc
Și ochiul furtunii exultă,
Dar lasă-mi credița pe care-o nutresc,
Că biciul de foc Te ascultă!

Mă vântuie, Doamne, cu vânturi ce dor
Când carnea cu sete o mușcă,
Dar lasă-mi credința călită-n cuptor
Că Tu ții vântoasele-n cușcă!

Și ninge-mă, Doamne, cu alb și cu frig,
Să-mi urce nămeții spre pleoape,
Dar lasă-mi credința c-atunci când Te strig
Tu ești totdeauna aproape!

În toate vreau, Doamne, crezând să Te văd,
Și-atunci viața este-o plutire
Chiar dacă mugește cumplitul prăpăd,
Căci Tu ești și fi-vei iubire!

Simion Felix Marțian
Siegen, 20 noiembrie 2021

Sonet de noiembrie

Sărutul brumei tot mai pătimaș
Pătrunde-n toamnă dincolo de coajă,
Drapând  solemn, cu-a cețurilor vrajă,
Tabloul umed, rece și golaș.

Bătrânul plop tușește stând de strajă,
Lipsit de al frunzișului panaș,
Și-n vântul care zburdă nărăvaș
Tristețe-n gri de croncănit degajă.

E luna rece-a straiului de tină,
Dar și a siguranței că-n pământ
Așteaptă bobul startul spre lumină.

De-aceea, Doamne, prin al Tău Cuvânt,
Dă toamnei mele de tristeți și vină
Speranța că voi încolți-n Cer, sfânt!

Simion Felix Marțian

Sărat, insipid sau dulce-aromat?

„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

  Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

  Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

  Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

 Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

  Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

  „Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului lui Pavel „dreasă cu sare”.

  Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

Simion Felix Marţian