Valoare şi false etichete

Parabola în care Mântuitorul ne vorbeşte despre „samariteanul milostiv” vine ca răspuns la întrebarea provocatoare a unui învăţător al Legii: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10:29) Claritatea expunerii îl dezarmează pe cel care intenţiona să-L ispitească pe Isus, determinându-l să accepte concluzia, de altfel evidentă.

  Despre ce este vorba? Un om care călătorea din Ierusalim spre Ierihon este atacat de tâlhari, jefuit, bătut, „lăsat aproape mort”. Un om care avea nevoie disperată de ajutor.

  Se părea că salvarea lui este aproape, când primul trecător care s-a apropiat a fost un preot. Un om care îi învăţa pe alţii depre mila izvorâtă din dragoste. Acesta L-A VĂZUT, dar a trecut mai departe. Cum, preotul? Da, preotul, adică omul care purta această etichetă. Dezamăgitor. Un exemplu din categoria: aşa, NU!

  Speranţa muribundului a înviat când a văzut apropiindu-se un levit. Un om care slujea la Templu. Şi acesta L-A VĂZUT! Dar a trecut mai departe, iar omul a rămas cu privirea în zare, ca a naufragiatului care priveşte cum se îndepărtează corabia de care-şi ancorase nădejdea.

 A apărut la sfârşit samariteanul. Un om aparţinând unei populaţii dispreţuite. Iudeii nu aveau legături cu ei. Dar, contrar aşteptărilor generate de „eticheta” lui, acesta s-a oprit şi i-a acordat primul ajutor. Fără alte detalii, l-a salvat!

  Îtr-un scenariu scris de noi, lucrurile ar fi stat altfel. Nu-i aşa? Nenorocitul ar fi fost salvat de preot, sau, în cazul în care NU l-ar fi văzut, ar fi rămas în grija levitului. Noi evaluăm oamenii după etichete, şi le-am fi încredinţat în acest scenariu ipotetic rolurile care credem că li se potrivesc. Dar realitatea ne contrazice.

  Parabola ne învaţă să apreciem just oamenii, după ceea ce dau, dincolo de etichetele pe care le poartă. Dar, şi mai important pentru noi, să ne ridicăm la înălţimea etichetelor pe care le purtăm. Acele pe care scrie CREŞTINI!

  Îi dezamăgim sau nu pe oameni  în aşteptările lor, dar trebuie să ştim că „Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” (1 Samuel, 16:7) Fără etichete false.

 

Simion Felix Marţian

Primăvara ca o stare

Înfipt în anotimp până-n plăsele
Mă împrimăvărez în verde viu,
Şi-nseninat de cerul azuriu
Sorb seve noi, dorin să scriu cu ele.

Mă năpădesc cuvintele nescrise
Când primăverii îi plătesc tribut,
Căci frumuseţea nu-i doar atribut
Ci viaţă nouă afluind prin vise.

Şi văd, înfăşurat în foi de viaţă,
Că primăvara nu-i doar anotimp,
Este o stare dincolo de timp,
Este trezire, este dimineaţă.

E învierea simţurilor toate
Spre bine, spre frumos, spre adevăr,
E neprihana florilor de măr
De roua dimineţii sărutate.

Trăind, deci, primăvara ca o stare,
Ca înviere, ca dorit dezgheţ,
Văd scrisul îndurării mai citeţ
Şi-aud mai clar a cerului chemare.

Iar inima-mi, Părinte, vre să-Ţi ceară,
Cu un demers cu totul exploziv:
Condamnă-mă, Te rog, definitiv
La o eternă, sfântă primăvară!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 12 aprilie 2014

Crezând, împotriva evidenței

Ce părinte n-ar înţelege, oare, cum sună în gura unui tată cuvintele: „Fetiţa mea trage să moară” ?(Marcu 5:23). Sau n-ar înţelege zbuciumul lui. Aceasta era tragedia pe care o trăia Iair, un fruntaş al sinagogii. Singurul său copil, o fetiţă de doisprezece ani, era pe cale să… se stingă.

Neputinţa de a face ceva într-o astfel de situaţie generează disperare. Fă ceva, tată! Dar ce? Încotro să mă-ndrept? La cine să apelez? Ce s-ar putea face, totuşi? Chiar dacă n-ai fost pus în situaţia de a pune astfel de întrebări, nu e greu să înţelegi ce era în inima acestui tată.

Speranţa a înflorit când Isus a revenit în cetatea lor, aflată pe malul apusean al Ghenezaretului. Acel Isus? Da, acel Isus, Învăţătorul care făcea miracole. Ce trebuie să fi simţit Iair? El, fariseul, s-a dus să I se închine, rugându-L să intervină. O, binefăcătoare speranţă!

Dar lovitura a venit năucitoare, prin cei sosiţi de la locuinţa lui: „Fetiţa ta a murit, nu-L mai deranja pe Învăţător!” Şi speranţele se năruie. Reînvie, însă, când Isus, care urmărea scena, îi spune lui Iair: „Nu te teme, crede numai!”

Ce să crezi? Şi…cum? Doar oamenii aceia ştiau ce vorbesc. E moartă!!! Crede, Iair! Dumnezeul despre care le vorbeşti oamenilor în sinagogă are putere asupra morţii. Iar Cel ce stă în faţa ta a dovedit că poate face minuni. Nu te-ndoi, Iair!

Şi miracolul s-a produs. La cuvintele lui Isus: „Talita, cumi”, fetiţa s-a ridicat şi a început să umble. Pentru că Isus era acolo. Şi pentru că Iair a crezut, împotriva evidenţei.

Ni se-ntâmplă pre des să ne lăsăm cuprinşi de disperare în situaţii mai puţin dramatice. Mult mai puţin! Când nici măcar nu este vorba de viaţă şi moarte. Oare Dumnezeul lui Iair nu este şi Dumnezeul nostru? Isus e mereu pe aproape. Doar la…o rugăciune distanţă.

Încercarea e prea grea şi nu vezi nicio ieşire? Ascultă cuvintele lui Isus: „Nu te teme, crede numai!”

Simion Felix Marţian

Echinocțiu


Mi-ai pus în față răul lângă bine
Pe talerele prinse-n echinox,
Contrarii stând alături, pentru mine,
Deși, confuz, credeam că-i… paradox!
 
Blestemul lângă binecuvântare,
Viața și moartea pe același ring
Stăteau în față ademenitoare,
Să fac alegerea, să le ating.
 
Priveam spre-ngemănatele contraste
Formând un echinocțiu aparent,
Egale, chiar de-s faste și nefaste,
În echilibrul lor indiferent.

 
Un pas pecetluind eternitatea
Trecea peste al șovăielii zid
Când, Doamne, arătându-Ți bunătatea,
Mi-ai fost spre slava viitoare ghid.
 
Nu mă lăsa să mă gândesc cu groază
Ce-aș fi ales eu, fără să Te-ascult,
Căci Tu mi-ai dat o veșnică amiază
Și echinocțiul a pierit de mult.
 
Simion Felix Marțian

Sonet în carantină

Izbește molima în porți închise
Și colții groazei mușcă din zăvoare;
Lovește boala, dar și spaima doare,
Căci ea îngheață mugurii de vise.

În toată-această cruntă încleștare
Rămân spre Cer ferestrele deschise,
Și gânduri ce adastă în culise
Cu aripi de speranță prind să zboare.


Spre Tine, Doamne, gândul năzuiește
Și-n el credința-i gata să-nflorească,
Căci numai Tu ești Cel ce izbăvește.

Deci, peste hăul morții ce se cască,
În zborul rugăciunii ne primește
Cu-a noastră închinare fără... mască!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 martie 2021

Navigând cu Dumnezeu

  Nu era la prima călătorie pe mare. Nu ştim cât a călătorit Pavel astfel înainte de întâlnirea cu Isus, pe drumul Damascului, dar după aceea a călătorit mult în numele Lui, pentru vestirea Evangheliei Sale. De altfel el le scria corintenilor: „…de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.”(2 Corinteni 11:25)

  Dar de data asta călătorea ca prizonier, în drum spre Roma. Corabia, care transporta o mare cantitate de grâne, avea la bord două sute şaptezeci şi şase de oameni.

 Era toamna (trecuse „vremea postului” de Ziua Ispăşirii) şi navigaţia se făcea cu mare dificultate din cauza vânturilor. Este momentul în care apostolul intervine, sfătuindu-i să oprească pentru iernat. De ce i-ar fi urmat sfatul? Era DOAR un rabin.

 Bătălia cu furtuna a fost teribilă. Au renunţat la încărcătura preţioasă a corăbiei, iar când ceaţa i-a învăluit pentru mai multă vreme, plutind în derivă, şi-au pierdut orice speranţă.

  Aici intervine Pavel din nou. Şi pentru că lucrurile se petrecuseră aşa cum el prevestise în avertismentul ignorat, erau dispuşi să-l asculte de data asta. Dar mai era şi argumentul hotărâtor: „Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi-noapte.” (Faptele Apostolilor 27:23)

  Şi pentru că a mai adăugat convingător: „…am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus”(vers, 25), sfaturile lui nu au mai fost trecute cu vederea. Chiar dacă era rabin, nu navigator. Şi încă unul întemniţat.

  De aceea l-au ascultat atunci când i-a îndemnat să mănânce, dar şi când i-a avertizat că echipajul vrea să fugă, abandonând corabia. Au scăpat toţi, dar nu pentru că era un rabin cu ei, ci pentru că era Dumnezeu cu acest rabin.

  În călătoria noastră, suntem chemaţi să dăm sfaturi în mijlocul furtunii. Pentru salvarea oamenilor. Dar pentru a avea credibilitate, trebuie să vorbim în Numele Domnului. Cu autoritate.

  Însă pentru aceasta trebuie să umblăm cu El. Ca Pavel.

 

Simion Felix Marţian

Sonet înmugurit


Când seva-şi duce valul viu de viaţă,
Ţâşnind în muguri verzi cu ochi de soare,
Cocoşii vremii cântă: Deşteptare!
Şi-un cor imens cu imnuri ne răsfaţă.
 
Se sting metehne-n scoarţa care doare
Şi-n trunchiul vechi ce-n soare se dezgheaţă,
Scriind cu muguri magica prefaţă
A vieţii noi de cântec şi culoare.

 
Purtăm în noi prea reci şi triste  toamne
Cu brume albe scuturând petale,
Şi ierni cu-ngheţ venit să ne condamne;
 
Dar vrem înmuguriri spirituale,
De-aceea Te rugăm din suflet, Doamne,
Ne dă căldura mângâierii Tale!
 
Simion Felix Marţian

Vaccin și alergie la… cruce

Suntem în plină pandemie de COVID-19, iar lupta cu virusul ucigaș este acerbă. Indiferent dacă folosim statistici reale sau politizate, un lucru este cert: se suferă și… se moare! Iar soluțiile găsite nu pare să-și dovedească eficiența. Dar, luptăm.

  Este firesc ca în această situație să se remarce, în fruntea luptei, Ministerul Sănătății. Căutând soluții și inițiind campanii de informare. Dar, ar fi de preferat ca aceste campanii să nu aibă tentă ideologică. Fie ea și marxistă. Se pare, însă, că această culoare politică nu poate să-și ascundă hidoșenia nici măcar în fața suferinței.

 Astfel, într-un afiș pentru promovarea vaccinării, se folosește imaginea stilizată a Catedralei Mitropolitane din Timișoara, fără… cruci.( Mutilări grafice similare a mai suferit lăcașul de cult în 2017 și 2020, în contexte diferite.)

 Stilizarea imaginii unei ctedrale ar putea merge atât de departe, încât să rămână numai crucea. Dar nicidecum nu poate fi reprezentată fără ea. Iar ca să nu înțelegi acest lucru trebuie să fii ori lipsit de minte, ori rău intenționat. Iar tovarășii care au declarat război credinței creștine nu sunt lipsiți de minte.

 Umbra neagră a marxismului se întinde peste Europa „creștină”, cu manifestări inspirate de China comunistă. Este ciudat, însă, că deși a declara război religiei într-o țară creștină înseamnă să-ți bați cuie în talpă, tovarășii rămân în picioare. Cine-i susține? Poate că și nepăsarea maselor le este de folos.

 Ar fi de așteptat ca în fața suferinței să strângem rândurile, dovedind solidaritate. Arătând dragoste. Am putea, da, să ne rugăm împreună. Dar a folosi o campanie a Ministerului Sănătății în scop ideologic, este diabolic. Mai ales că este vorba de o ideologie extrem de toxică.

 Simbolurile creștine nu sunt vitale. Mântuitoare este credința. Dar lupta împotriva acestor simboluri este un început. Unul dureros, prevestitor de rele. Iar acest caz ne dovedește că reușesc să se insinueze peste tot.

  Arhiepiscopia Timișoarei a luat atitudine, cerând Ministerului Sănătății să-și revizuiască afișele, și s-a putut. Dar de ce era nevoie de asta? Ignorând astfel de atacuri, ne vom trezi într-o bună zi că în biserică se predică marxismul.

 Ar fi de dorit ca cei de la Sănătate să se ocupe de sănătate. Dimensiunea spirituală a vieții nu este pe lista lor de sarcini. Iar noi să veghem, întărindu-ne în credință. Doamne ajută!

 

Simion Felix Marțian

 

Înţelepciunea ca prioritate

 „Cere ce vrei să-ţi dau.” Cum sună? Şi încă venind din partea Cuiva care poate să dea orice. Absolut ORICE! Cuvintele acestea le-a auzit tânărul rege aflat în pelerinaj la Gabaon. Ai ezitări, Solomoane? Nu, n-avea căci „procesorul” său lucra cu repeziciune.

  Urcase de curând pe tron. Domnea peste poporul ales al lui Dumnezeu, pe care El Însuşi îl numise în repetate rânduri „popor încăpăţânat”. Nu avea o sarcină uşoară. Şi mai era ceva: ascendenţa sa. Era fiul celui pe care Dumnezeu îl numise „om după inima Mea”. Al lui David. Şi aceasta obligă.

  Raţionând lucid, nu s-a lăsat copleşit de oferta extrem de generoasă, şi înţelegându-şi nevoile vizavi de statutul său, a cerut atât: înţelepciune! Da, de asta avea nevoie în primul rând, dar la celelalte nici măcar nu s-a mai gândit. A cerut doar ce era prioritar şi „Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului”.(1 Împăraţi 3:11)

  Şi pentru că I-a plăcut cererea  lui Solomon, l-a recompensat spunându-i: „îţi voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi slavă” (vers. 13).  Iar textele biblice ne arată că le-a avut din belşug, întrecând pe toţi împăraţii pământului, contemporani lui.

  Nevoia de înţelepciune a rămas la fel de stringentă şi acum, ca întotdeauna. Doar că uneori nu suntem conştienţi de asta. Şi nu e nevoie de ea doar în poziţii cheie, ca în cazul lui Solomon, ci în toate aspectele vieţii. Dar, mai ales, în viaţa de credinţă.

  Iacov ne asigură în epistola sa: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.”(1:5) Şi atunci de ce dăm dovadă de atâtea ori, în luarea unor decizii, de lipsă de înţelepciune? Poate pentru că ne este greu să recunoaştem că ne lipseşte. Şi atunci n-o cerem.

  Oamenii fac adesea caz, cu emfază, de inteligenţa lor. Şi privesc cu dispreţ la cei mai puţin înzestraţi la acest capitol. Dar inteligenţa nu trebuie confundată cu înţelepciunea. Sunt noţiuni distincte. Şi trăsături diferite. Poţi fi super-inteligent şi total lipsit de înţelepciune.

  Solomon a înţeles prioritatea înţelepciunii, a cerut-o, şi având-o ne asigură: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul…”(Prov 9:10) Şi în aceeaşi carte, înţeleptul mai spune: „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea:”

  Ne este greu, poate, să admitem că ne lipseşte înţelepciunea, dar uneori deciziile noastre o dovedesc. S-o cerem cu îndrăzneală şi smerenie, înţelegându-i utilitatea. Înaintea tuturor celorlalte lucruri. Ca Solomon.

Aşadar: înţelepciunea are prioritate!

 

Simion Felix Marţian

La mulţi ani, femeie!


La mulţi ani femeie, mamă şi soţie,
Prietenă, colegă, soră, orice-ai fi,
Iată că ofrandă ţi se-aduce ţie
Primăvara toată în această zi!
 
Tu eşti cea prin care-Atoatecreatorul
Şi-a-mplinit zidirea, dând la toate rost,
Când prin tine-n lume a-nflorit decorul
Lângă cel ce-ţi este soţ şi adăpost.
 
Înflorirea însăşi are sens prin tine
Şi ţi-e locul astăzi – iată! – între flori,
Iar când prin rodire bucuria vine,

Tu aduci în lume mari şi vii comori.
 
Azi e despre tine, dar tot anotimpul
Împletind iubire strâns e-ntr-un buchet,
Şi ca un omagiu te salută timpul
Vrând să-ţi curgă-n viaţă ceva… mai încet.
 
Primăvara toată e o reverie
Renăscând prin tine, cum a fost mereu,
La mulţi ani, femeie, şi… o veşnicie,
Tu eşti imnul vieţii, scris de Dumnezeu!
 
Simion Felix Marţian
Vulcan, 6 martie 2019