Sonet dezghețat


Mai am pe gânduri încă promoroacă
Și-un vânt tăios îmi feliază cordul,
Când ochii reci scrutează-n zare nordul
Prin pâcla rece, umedă, opacă.
 
Trăiesc o tragedie-n dezacordul
Între-a iubi ca Tine, sau… în joacă,
Căci lupt cu gheața care mă provoacă
Și mă străbate ca un râu fiordul.
 
Dar când lumina dragostei divine
Îmi bate-n geamul vieții cu o rază,
Dezghețul se înstăpânește-n mine,

 
Iar țurțurii a bine lăcrimează
Și-s curcubeie-n boabe cristaline,
Căci Tu faci, Doamne, din ghețar o… oază!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 29 ianuarie 2021

Democrație, sex și bombe

Cu toate glumele care s-au făcut pe seama derapajelor de memorie ale lui Joe Biden, iată că noul președinte al SUA nu a uitat de promisiunile făcute în campania electorală. Așa se face că în PRIMA sa zi de mandat a semnat un ordin executiv împotriva discriminării persoanelor din comunitatea leghebetetc.

  Așa s-a rezolvat marea problemă a Americii contemporane: toaletele! Potrivit noului ordin, copiii care, fie confuzați de teoria genului, fie după o porție de iarbă, își uită sexul biologic, să meargă la care toaletă vor. Băieți, aveți liber de la tătuca Biden să intrați în toaletă la fete. Și la dușuri. Iar dacă vă este prea greu să vă antrenați în echipa băieților, puteți juca în echipa fetelor. Pentru că – nu-i așa? – genul este fluid.

 Acestea erau angajamentele tovarășului Biden față de amintita colectivitate. Minoritate care se vrea „mai egală” decât toate celelalte segmente ale societății. Au obținut, prin activiști (toxico)energici, drepturi și libertăți. Dar vor mai mult. Vor să impună lumii întregi să cânte în gama lor.

  Așa se explică atacul cu bombă de sâmbătă, de la Biserica Baptistă First Works din El Monte, California. Pastorul Bruce Mejia a depus încă de la începutul lunii un raport la poliție privind o amenințare în acest sens. Care s-a materializat acum.

 Motivul? Învățătura Bisericii privitoare la căsătoria persoanelor de același sex nu le este favorabilă acestora. Adică este una biblică, așa cum ar trebui să fie în TOATE bisericile creștine. Se aude și la Vatican?  De altfel, biserica aceasta era încă din 2019 pe lista neagră a organizației de extremă stângă Southern Poverty Law Center. Așadar, ori le spui ce le place, ori… bomba. Aceasta este noua „democrație”.

 În America mijesc zorii noului marxism, iar când se va împleti cu cel european… adio libertate! Cândva fugeam din Est spre libertatea Occidentului. Acum, când și aici democrația apune, mă întreb: încotro?  Și cu umor amar îmi răspund: China sau Coreea de Nord.

 Ne rămâne, însă, libertatea generată de cunoașterea Adevărului. Adică a lui Cristos.  Doamne ajută!

 

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 28 ianuarie 2021

Pentru încălzire, palton și… cărți

Nu era la prima sa experiență în detenție. Chiar și în Roma a mai existat anterior un astfel de episod. Iar înainte de a ajunge la Roma, a cunoscut închisorile din Filipi și Cezareea. Aceste episoade dureroase, dar și multe altele, au marcat drumul de vestitor al Evangheliei pentru apostolul Pavel. Dar îi dădeau o aură luminoasă de învingător.

  Se apropia de sfârșitul „alergării” cum el însuși se exprima, și din închisoarea Romei scria ultima sa scrisoare, care era adresăta lui Timotei, copilul său spiritul. În ea își exprima durerea că nu-i mai avea alături pe foștii tovarăși de slujire, și îl chema pe Timotei pe la el.

  Vizita unui om la care ținea mult ar fi adus o mare bucurie, la aceasta adăugându-se și faptul că putea să-i mai aducă unele lucruri de care avea nevoie. Și chiar i-a scris în privința asta.

  Încă nu apăruseră în Europa nici arahidele, nici ciocolata, dar cu siguranță erau alte bunătăți. Însă Pavel nu i-a scris prietenului să că ar dori așa ceva. Dar pentru că era frig, se apropia iarna, îi trebuia ceva să se încălzească: mantaua și cărțile. Căldură pentru trup și pentru suflet. „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele. ” (2 Timotei 4:13)

  Cererea lui privitoare la cărți ar putea să surprindă, chiar dacă cititul înseamnă cunoaștere. Pentru că pe Pavel îl caracteriza cunoașterea, deci n-ar mai fi avut nevoie de asta. Studiase teologia la Ierusalim, iar Evanghelia o primise pe cale divină de la Cristos.

  Lectura mai poate să întărească credința, dar la Pavel nu mai era nevoie, după experiențele miraculoase avute. Convertirea lui, petrecută pe drumul Damascului, a fost un miracol, dar a avut parte de atâtea altele, unele fiind făcute de Dumnezeu prin mâinile lui.

  Cititul i-ar fi îmbogățit cultura generală, dar Pavel nici de aceasta nu mai avea nevoie. A dovedit în Areopagul atenian că le cunoaște grecilor scrierile, dându-le citate din scriitorii lor. Așadar, avea o cultură vastă.

  Să-și alunge plictiseala, oare? Nicidecum! Detenția sa din Filipi ne arată că Pavel nu se plictisea niciodată, în închisoare rugându-se și înălțând cântări de laudă lui Dumnezeu. Și privind minunile Sale.

 Chiar dacă cererea lui pare neîntemeiată, ea se justifică. Poate nu mai avea ce să învețe, dar Pavel cunoștea puterea de îmbărbătare și de mângâiere a celor scrise. Voia să-și simtă cărțile alături, să le vadă lumina.

  De aceea e surprinzător că mulți „credincioși” contemporani disprețuiesc Cartea. Deși nu au nici experiența, nici credința, nici cultura lui Pavel, consideră că nu este nevoie să citească. Se mulțumesc cu o cunoaștere a lui Dumnezeu… „după ureche”. Isuficient.

  Apostolul Pavel ne îndeamnă, printre altele: „Călcaţi pe urmele mele”. Am putea să o facem și în privința cititului? Pentru că cititul înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere. Ca să rămânem în picioare, ancorați în Adevăr.

Așadar, lectură plăcută!

 

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 26 ianuarie 2021

 

Speranță la apusul vremii


Cu iarna planetei în gânduri și-n pleoape,
Și viscolul vânăt al grijii profunde
Bătând la fereastra ce dă spre niciunde,
Simți gongul final cum vibrează pe-aproape.
 
Planetă-ncotro? – țipă-n tine-ntrebarea
Când vezi cum în față se cască abisul,
Ai vrea să visezi, te ciupești, însă visul
E totuși real, se întunecă zarea.
 
Nu, n-ai fi crezut să fii martor când drama
Își poartă eroii spre scena finală;
Lumina la rampă se stinge, și-n sală
Își face loc bezna, se-aprinde doar teama.

 
Te biruie gerul, dar gându-ți șoptește
Că este salvare, speranța e vie,
Și vezi pe un drum care duce-n vecie
Cum crucea uscată din deal înverzește.
 

Pe-acolo se urcă și, treaptă cu treaptă,
Pășești, când genunchii dau muguri de rugă,
Spre locul în care etern se conjugă
Iubirea și pacea. Cristos te așteaptă!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 23 ianuarie 2021

Sonetul versului de foc


Din fulgi de curcubeu adun cuvinte,
Sondând al frumuseții univers
Ce poartă-n el mirabilul, neșters,
Să țes din ele un mesaj fierbinte.
 
Opresc cu gândul astrele din mers
Să-i pună scânteiere în veșminte,
Căci Ție vreau, Preabunule Părinte,
Să-Ți scriu cu inima turnată-n vers.

 
Mai pun și-un strop de lavă, pentru foc,
Și miere pentru gust, de la albine,
Dar nu pot detonarea s-o provoc.
 
Ceva lipsește, deci Te rog, Divine,
Cât încă e sonetul doar… boboc,
Să mă îndrăgostești total de Tine!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 22 ianuarie 2021

Ultima glaciație


„Și, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.”(Matei, 24:12)
 
Cu gerul care sâmburii-și dezghioacă,
Bătând, se pare, propriul record,
La tropice se-așază polul nord
Și-avem ecuator cu promoroacă.
 
Nu-i vorba de-o prognoză fantezistă,
Ci despre lipsa dragostei din noi,
Când inima devine simplu sloi,
Iar fața lumii searbădă și tristă.
 
Salutul are țurțuri în cuvinte
Și gândul însuși poate fi tăios
Când locul e brumat și-ntunecos
În vatra inimii cândva fierbinte.
 

Răceala din privirile de gheață
Și zâmbetul de formă, glacial,
Ne-arată omul actului final
Ce este-n drama erelor… postfață.
 
Da, în curând se va lăsa cortina
Și vor ieși la rampă doar acei
Ce au întreținut focul din ei
Și-au dus, iubind, cu torța lor lumina.
 
Iubiți de Dumnezeu, să dăm iubire
Și-n acest rece, ultim anotimp,
Să trecem, astfel, dincolo de timp,
Spre-a dragostei eterne strălucire.
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 17 ianuarie 2021

 

Sonet vibrant


Se sparg dezacorduri lovind în timpane
Și sar amorsate scrâșniri violente,
Tăcerea sucombă când curg în torente
Cuvinte țipate, născând uragane.
 
Suntem îmbibați de discursuri ardente
Când toți ne răstim în ieșiri simultane,
Fanfara răsună, dar numai tromboane,
Și-i zgomot prea mult și-s gândiri corigente.

 
Opriți gălăgia, sădind armonie,
Și-un susur divin să îmbrace pământul,
Născut din izvoare țâșnind în pustie.
 
Iar oamenii toți, domolindu-și avântul,
Să simtă vibrarea adâncă și vie
Ce-o poartă-n esență de viață… Cuvântul!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 15 ianuarie 2021

 

Mulțumirea în procente dureroase

  Isus se îndrepta spre  Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.

 Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.

  Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.

Salvarea era în fața lor.

  Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)

  Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp… nici urmă de lepră. Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate.

Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!

  Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?

  Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.

  Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)

 

Vulcan, 11 ianuarie 2017

De Ziua Internațională a Cuvântului „Mulțumesc”

În ger, despre căldură


De mușcătura gerului câinos
Scâncește alb zăpada sub picioare,
Iar florile de gheață uimitoare
Dau zorilor sărutul dureros.
                
Copacii suri sunt amputați de ger,
Trosnind a neputință și-a durere,
Și-n croncănit și cioburi de tăcere
Își pun bandaje sinilii de cer.
 
Resimte ca o rană tot ce-i viu
Îmbrățișarea pătimașă-a iernii,
Din zori cu ger la frigul din vecernii
Și nopțile tăioase-n strai corbiu.

 
Și dacă gerul crunt, acum în toi,
Îl definim ca lipsă de căldură,
Răceala-n lume, izbucnind în ură,
Este absența dragostei din noi.
 
Cum biciuiți de vânt fugim de ger
Și căutăm căldura cu ardență,
Să căutăm și-a dragostei prezență
Și lumea va ieși din frigider.
 
Să ne iubim cu suflet cald mereu,
Dând păcii șansa ce i se cuvine,
Și-abia atunci vom înțelege bine
Că Dragostea e Însuși Dumnezeu!
 
Simion Felix Marțian
Vulcan, 10 gerar 2017

Sonetul gândului rostit


În straturi de tăcere, pe alei,
Semințele de gânduri germinează,
Și-n soare îmbăiate la amiază
Vor da rostirii, răsărind, idei.
 
Ieși-vor flori care înmiresmează
Și-n calde irizări vor da scântei?
Sau vor avea otravă-n lăstărei,
Purtând miasme care… deranjează?

 
Cu gândurile puse la-ncolțit,
Dorind să dau doar flori mirositoare,
Îi cer la Grădinar, adânc smerit:
 
Dă-mi Tu semințe, apoi ploi și soare,
Ca în lăstarii de cuvânt rostit
Să duc iubirea Ta nepieritoare!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 9 ianuarie 2021