De ziua mea (1 ianuarie)


Se-agită calendare pe pereţi
Când anii schimbă-n miez de noapte garda,
Afară gerul  îşi ascute barda
Şi-omătul ţipă galben în sticleţi.
 
Mai stăruie miros de cozonac
Şi cetina mai dăinuie prin case,
Dar parcă şi-a-nceput de drum miroase,
A visuri noi luate în rucsac.

 
Sunt iar la start, c-un an mai… împlinit,
Dar mai întinerit prin idealuri,
Şi-s gata-iată!-să m-arunc în valuri
Mânat de un elan nebănuit.
 
Pornesc entuziast pe drumul meu,
Dozându-mi optimismul pentru cursă,
Dar tot curajul meu are o sursă:
Pe drumul vieţii merg cu Dumnezeu!
 
Simion Felix Marţian

 

Urări de Anul Nou


A mai trecut un an prin calendare
Dar şi prin viaţa noastră a trecut
Cu clipe dulci şi uneori amare,
Dar nu ne-ngrijorează anul care
Vine cu vălul de necunoscut,
 
Căci Dumnezeu a fost dintotdeauna
La cârma bărcii şi va fi mereu,
Chiar dacă valurile bat întruna.
Cum să mă sperie, atunci, furtuna
Când Cel ce e la cârmă-i Tatăl meu?
 
Nu ştim ce-aduce anul care vine
Dar optimismul mi-e- mpletit în crez
Căci Domnul este  stâncă şi tărie,
De-aceea-n mâna Lui, cu bucurie,
Iubindu-vă, acum vă-ncredinţez.
 
La El cămările sunt veşnic pline
Din care toarnă binecuvântări,
La El găsim alin pentru suspine,
Şi-n zbuciumul care adesea vine,
Răspuns la nerostite întrebări.

 
La El e pace şi iubire sfântă,
La El e vindecare în dureri,
La El e bucuria care cântă,
Şi tot ce Dumnezeu binecuvântă
Va odrasli spre ceruri mângâieri.
 
Sunt multe, multe, sunt nenumărate…
Cerul e plin de binecuvântări
Şi pentru voi eu le doresc pe toate,
Din mâna Celui care vrea şi poate,
Într-un an nou pavat cu îndurări.
 
Simion Felix Marțian

Magii, semnele și actualitatea

Au rămas pentru noi personaje învăluite în mister, pentru că evanghelistul Matei nu a insistat pe amănunte. Erau magi și asta avea legătură cu preocuparea lor pentru pătrunderea tainelor stelelor. Să fi fost preoți? Sau împărați? Vechile tradiții îi plasează când pe o poziție când pe alta.

Rămânând însă la ceea ce știm cu certitudine, putem spune că înțelegeau mersul astrelor și semnificația semnelor care se arătau. Citeau în stele ca în gazeta de dimineață, cu deosebirea că stelele, neavând nevoie de creșterea tirajului, nu mințeau.

Dumnezeul lui Israel nu încuraja cititul în stele. Ba dimpotrivă. El vorbea poporului Său prin proroci. Dar magii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu. Nu încă.

Nici numărul magilor nu-l știm. Tradiția vorbește de trei, pornind de la numărul darurilor: aur, tămâie și smirnă. Dar nici acest amănunt lipsă nu are importanță. Important este că au înțeles și au ajuns acolo unde a trebuit să ajungă. Și, mai ales, să se închine.

La celălalt pol al cunoașterii erau păstorii. Ei își ridicau ochii spre boltă doar să vadă dacă nu vine ploaia. Semnele astrelor nu era treaba lor. Ei aveau îndeletniciri mult mai practice: să asigure semenilor hrană și îmbrăcăminte. Vitale.

Dar Vestea bună era și pentru ei, așa că Dumnezeu a ales să le vorbească printr-un înger. Și chiar dacă s-au înfricoșat, au înțeles mesajul.

Mesia trebuia să vină în lume, potrivit profețiilor, și semnele confirmau împlinirea acestora. Alte profeții vorbesc despre revenirea Fiului Lui Dumnezeu, și împlinirea lor este precedată de semne. Și acestea profețite. Cu claritate. Și atât de vizibile.

Dacă sărbătoarea Nașterii înseamnă pentru noi doar înfrumusețarea cu detalii colorate a istoriei magilor, n-am înțeles nimic. Noi trebuie să ne concentrăm asupra semnelor vremii noastre. Sunt vizibile și grăitoare.

Revenirea Fiului lui Dumnezeu nu mai înseamnă o întâlnire la iesle. Sau acasă. De data asta are o altă dimensiune. Și pentru întâlnirea aceast trebuie să ne pregătim. Semnele actuale nu sunt pentru magi. Sunt pentru toată lumea.

Așadar, atenție la semne. Domnul nostru vine.

Simion Felix Marțian

Modelând viața


Îmi pătrunde iarna-n ochi, în gând și-n oase
Și-mi îngheață-n fașă muguri de elan,
Căci, purtând povara finelui de an,
Duce zile multe, grele, cu angoase.
 
Din gâtlej de gheață șuieră sinistru
Ca o știre nouă de telejurnal,
Împingând în scenă actul…  muzical
Într-o croncănire de ciudat registru.

 
Dar arunc privirea peste gardul zilei
Și zăresc aproape noul an, ca dar,
Fără adnotații scrise-n calendar
Și-având moliciunea caldă a argilei.
 
Zilele și viața pot fi modelate,
Pot fi colorate vesel și apoi,
Puse în lumina ce-o purtăm în noi,

Să vedem că pot fi binecuvântate.
 

Acum iarna-mi pare zbor în armonie
De beteală albă și de clopoței,
Și-mbrăcat în albul din argintul ei
Simt plesnind bobocii calzi de bucurie.
 
Doamne, un miracol mă înaripează,
Și-l trăiesc în arta de a modela,
Vreau să-mi fac viața după voia Ta,
Cu uimirea vie: cel creat… creează!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 28 decembrie 2020

Sonetul bilanțului


Își pleacă tâmpla anul ce se-ncheie
Într-un amurg nimbat cu ametist,
Și ne oferă un bilanț prea trist
Fiindu-ne și dric și lanț și cheie.
 
Un cânt în colivie-i pesimist,
Iar zborul priponit e zbor de zmeie,
Avântul săgetat prin curcubeie
Părând, azi la bilanț, doar… fantezist.

 
Dacă-i „pe minus” existența-n sine,
Cu „negative”-n anul ce s-a dus,
Să înclinăm balanța către bine
 
Ținând aripa rugăciunii sus:
Cu Dumnezeu, spre anul care vine,
Căci cine e cu El, este… „pe plus”!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 26 decembrie 2020

 

Hangiul din Betleem

  Este puțin probabil ca Cezar August să fi fost îndrăgostit de statistică, iar dacă a decretat un nou recensământ, a făcut-o din alte considerente. Nu-i era totuna peste câți supuși stăpânește și, mai ales, care sunt posesiunile acestora. Căci din impozitul pe averi se umplea vistieria imperială. Și imperiul era vast.

  Irod, așa „cel Mare” cum era, și-a dovedit supușenia, aplicând decretul imperial în ținutul peste care era rege. Ba l-a și adaptat specificului local, făcând înscrierea după seminții și nu după cetățile în care locuiau supușii.

  Așa a ajuns Iosif, tâmplarul din Nazaretul Galileii, la Betleem. În cetatea lui David. Pentru că era din seminția acestuia. Și printre misterele care ne-au rămas încă neelucidate se numără și acesta: de ce l-a însoțit și Maria? Femeile, potrivit legii romane, nu erau obligate să se prezinte personal. Și mai era și pe cale să nască.

  Recurgând la presupuneri în privința asta, am putea spune că, știind pe Cine urma să nască, știa și profeția lui Mica privitoare la locul nașterii Pruncului. (Mica 5: 2) Sau, mai degrabă, Duhul Sfânt a îndrumat-o într-acolo.

  Ceea ce știm cu certitudine este că au ajuns și că își căutau cu înfrigurare un loc de găzduire. Nu erau singurii veniți din ținuturile nordice pentru recensământ. Mai erau și alții în situația lor, care le-o luaseră înainte, iar hanul era plin.

 Dialogul cu hangiul trebuie să fi fost scurt, chiar dacă situația era disperată. Impresionat sau nu de situația femeii, tot n-ar fi ratat un „gheșeft”. Și dacă nu mai avea camere cu vedere spre ogorul lui Boaz sau mormântul Rahelei, i-ar fi strecurat undeva pe prispa din față, pentru un câștig suplimentar. Așa ar fi procedat orice confrate de-al lui.

  Situația aceasta este învăluită nu doar în mister ci și într-o colosală uimire. Hangiule, tu știi pe lângă ce ai trecut? Și cine-ar fi semnat în „cartea de onoare”? Poți să-ți dai seama cum ar fi arătat cartea de vizită a hanului tău? Dar peste toate astea: cum ar fi fost viața ta, primind Vestea Bună?

  Betleemul de azi are peste treizeci de hoteluri și peste trei sute de magazine de suveniruri. Și nu pentru cei care vin la vreun recensământ. Nu. Toate îi așteaptă pe turiștii care vin să trăiască, la nivelul inimii, miracolul de atunci. Chiar dacă printre stelele care strălucesc pe firmele hotelurilor nu e și steaua…de atunci. Cea călăuzitoare.

  Încă n-am ajuns la Betleem, deși îmi doresc. Sunt acasă, meditând. La Nașterea mântuitoare meditez frecvent, dar azi, într-un mod deosebit, mi-a venit în minte acel hangiu. Nu-l putem acuza de lipsă de ospitalitate. Chiar și interesul material l-ar fi determinat să răspundă pozitiv.

  Îmi place să cred că această ocazie extraordinară n-a rămas singulară. Că dacă nu L-a întâlnit pe Mântuitor la naștere, L-a cunoscut ulterior. Și mântuirea care venea cu El.

  Hangiule, să ne vedem în cer. Împreună cu toți cititorii mei. Amin.

 

Simion Felix Marțian

 

Afară ninge liniştit…

   Afară ninge liniştit. Sau poate că nu mai ninge. Poate că nu ningea nici atunci când Coşbuc îşi începea astfel poezia „În seara de Crăciun”. Dar cu siguranţă ningea în acel tablou din copilărie şi ningea cu idilism peste amintirile lui.

   Uitându-se nedumeriţi în jurul lor, oamenii se întreabă tot mai des, chiar dacă uneori în şoaptă: unde sunt zăpezile de altădată? Şi asta fără nicio aluzie la Francois Villon. Îi încearcă sentimentul că au fost deposedaţi de ceva foarte valoros. Dar asta numai în scurtele momente de răgaz.

   Aparţin, oare, zăpezile trecutului? Unei perioade istorice bine determinate? Sau, mai degrabă, trecutului fiecăruia, acelui crâmpei de viaţă numit copilărie?

   Poate că pragmatismul exacerbat al omului contemporan îl împiedică să vadă ninsoarea. Sau poate o topeşte cu laserul privirilor iscoditoare, cu temperatura ridicată a procesorului personal aflat într-o continuă activitate, pe care nici vis-coolerul iernii nu-l mai răceşte.

   Afară ninge cu versuri de Coşbuc şi cu copilărie. Omul contemporan nu vede ninsoarea. Are motoarele turate la maxim în căutarea unor noi metode de… accelerare. Cerc vicios şi… păgubos. Nimic nu poate compensa pierderea imaginilor pe lângă care trece.

   Când goana sa nebună îl istoveşte, răscoleşte printre amintiri. Îşi regăseşte copilăria, inocenţa, vede ninsoarea şi… pictează felicitări. Pentru Sărbătorile de iarnă pictează. Bucuria regăsită i-o simţim în aceste felicitări. Mereu aceleaşi, din elemente care compun tihna: ninsoare… liniştită, case cu ferestre luminate, nămeţi şi colindători.

  Nu-ţi sună cunoscut? Tentant? Hei, omule, cu tine vorbesc! Opreşte motoarele! Şi procesorul prea înfierbântat. Ieşi afară în noaptea de iarnă, sau măcar deschide fereastra. Soarbe cu privirea argintul zăpezii şi lasă-ţi inima să zburde împreună cu fulgii.

O, iată şi colindătorii venind printre troienele „ca altădată”. Ei fac parte dintr-un lung şir de mesageri, urmaşi ai celor cărora îngerul le-a spus la Betleem: „astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”.

  Acum bucuria este deplină. Colindătorii îşi continuă drumul în noapte. O noapte de vis şi totuşi reală. Cu ninsoare reală, cu colindători reali, cu mesaj real: S-a născut Mesia!

Simion Felix Marțian

Izvorul din Betleem


Din înălțimea falnicei geneze,
Istoria s-a tot rostogolit
Pe-abruptul colțuros, bolovănit,
Dând cronicilor fapte, să vibreze.
 
Ajunsă-n vale, jos la Betleem,
A tresărit, zvâcnind în calendare,
Și-a consemnat, cuprinsă de mirare,
Că-i cerul cu pământul în tandem.
 
Acolo jos, în valea dintre ere,
A izbucnit un viu izvor de har
Ce-avea să curgă-apoi pe la Calvar,
Udând spre-nveșnicire, spre-nviere.

 
Istoria s-a cocoțat apoi
Pe celălalt versant al existenței
Și, împingând căruța opulenței,
Ajuns-a – iată! – astăzi și la noi.
 
Dar drumul ei va fi-nghițit de vid
Și o vedem de ani și viață stoarsă;
Clepsidra nu va fi din nou întoarsă,
Căci porți spre veșnicie se deschid.
 
Netimpul revărsat strălucitor,
O scufundare veșnică în… bine,
Este un dar divin pentru oricine,
Numai să treacă azi pe la… Izvor!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 20 decembrie 2020

Colind


Se brodează fulgi pe zare
Într-o cernere din cer,
Ca un strai de sărbătoare
Alb de nea și de visare,
Dalbe flori și leru-i ler.
 
Pe tăcere, cu lumină,
Glasuri de colindători
Scriu cântarea lor divină,
Pacea-nmugurind senină,
Leru-i ler și dalbe flori.
 
Larg li se deschid în cale
Porți cu ivăre de ger,
Ca să intre, triumfale,
Iesle, Prunc și… osanale,
Dalbe flori și leru-i ler.

 
Vin copii cu vestea mare
Și cu ei cântă ninsori,
Căci sub nimbul de candoare
E Isus în fiecare,
Leru-i ler și dalbe flori.
 

Sărbători înmiresmate
Fie peste toți, de sus,
Și-nflorind în bunătate
Să cântăm în unitate
Leru-i ler pentru… Isus!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 19 decembrie 2020

Sonetul Naşterii


Când plugul urii mai brăzda pământul
Și ploaia deznădejdii-l otrăvea,
Iubirea într-un staul Se năștea,
Schimbându-i în speranțe vii veșmântul.

În noaptea sfântă cerul strălucea
Peste păstorii ostoind frământul
Și oști cerești vesteau, pornindu-și cântul,
Că era mântuirii începea.


Revăd tabloul cu imagini vagi
Și, pe cămilele mușcând din frâie,
Cum Orientul se-nchina cu magi.

Eu n-am, ca ei, odoare prinse-n brâie,
Nici aur n-am, sau smirnă în desagi,
Dar, Doamne, rugăciunea mi-e tămâie.

Simion Felix Marțian