Sonetul umbrei

Pășesc pe jadul care țese-n iarbă

Covor bătut cu raze din înalt

Și, fascinat de tot ce văd, tresalt

Cu viu entuziasm ce dă să fiarbă.

.

Târâș, însă, e-n față… celălalt,

E umbra mea ce mă-nsoțește oarbă,

Și-aș vrea să n-o mai văd, să se resoarbă,

Să văd doar flori sub cerul de cobalt.

.

Mă-nnegurez deodată, răzvrătit,

Și murmur: Doamne, pentru care vină

Împing de umbră ca un osândit?

.

Răspunsul n-a întărziat să vină:

De vrei să vezi frumosul neumbrit,

Întoarce-te cu fața spre… Lumină!

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 30 octombrie 2020

Franța – doliu și „urgență de atentat”

Au trecut doar două săptămâni de când un atentat petrecut lângă Paris, în care un profesor a fost decapitat, a zguduit nu doar Franța, ci lumea întreagă. Înainte de a fi împușcat, atentatorul a postat pe rețelele de socializare o fotografie a victimei sale, profesorul de istorie Samuel Paty, însoțită de un mesaj audio. În mesaj criminalul afirma că „l-a răzbunat pe profet”. Și aceasta, a adăugat el, pentru că profesorul „l-a prezentat într-o manieră jignitoare”.

 Joi, 29 octombrie, presa franceză vorbește de mai multe atentate. Astfel, un terorist a fost arestat la Lyon, un altul a fost împușcat la Avignon și un alt atentat a avut loc la un Consulat francez din Arabia Saudită. Dar cel mai sângeros rămâne cel de la Nisa.

  Un islamist de origine tunisiană a intrat în Biserica Notre Dame din acest oraș din sudul Franței, având asupra sa un cuțit cu care a ucis trei persoane. Una dintre victime, o femeie, a fost decapitată. Toate atentatele sunt „marcate” de „Allahu Akbar!”, așa că nu mai este nevoie să fie revendicate.

  Profund marcat, premierul francez Jean Castex a spus: „Ne rugăm și ne gândim la familiile lor, la apropiații lor”, dar și la „întreaga comunitate catolică, lovită în plină inimă”.

  Având în vedere atentatele tot mai frecvente și mai sângeroase ale extremiștilor islamiști, cuvintele președintelui turc Erdogan par o glumă deplasată. Pentru că afirma el la începutul acestei săptămâni că „islamofobia crește în Occident” și că „Europa comite în mod activ crime împotriva musulmanilor”.

  Nu este locul aici pentru o dezbatere privitoare la „cine este dumnezeul care le cere închinătorilor săi să-l răzbune?” Dar nu putem să nu ne întrebăm: Cum gestionăm multiculturalismul dorit de elitele europene? Pentru că ceea ce vedem este rezultatul dezrădăcinării și a incompatibilității. A lipsei de adaptabilitate.

  În scrisoarea adresată de Viktor Orban președintelui Franței, în care îl asigura de tot sprijinul Ungariei, premierul spunea printre altele: „Suntem gata pentru unificarea forțelor noastre în vederea apărării valorilor tradiționale europene și a stilului de viață tradițional european”.

 Dar, oare, mai este interesat Occidentul de „valorile tradiționale” și de stilul de viață pe care cu bună știință l-a abandonat?

 

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 29 octombrie 2020

Când pâinea dospește în planul secund

Apostolii se întorseseră dintr-o misiune încheiată cu succes. Dacă oboseala drumului, a multelor mile care au curs pe sub sandalele lor, nu i-a doborât, era pentru că bucuria împlinirii le dădea puteri. S-au dovedit vrednici urmași ai Învățătorului. Au făcut minuni. Au poruncit duhurilor.

  Și totuși trupul își cerea dreptul la odihnă. Isus le-a înțeles această nevoie și i-a îndemnat să urce în corabie și să traverseze lacul, căutând un loc liniștit pentru odihnă. Undeva departe de mulțimile care îi îmbulzeau. El îi însoțea.

  Dar atunci când strălucești nu poți să te ascunzi. Mai cu seamă când cei din jur caută lumină. Și Isus strălucea. Iar noroadele erau în căutarea luminii. Așa că, în timp ce ei traversau Ghenezaretul spre răsărit, oamenii mânați de foame spirituală  au făcut un marș forțat pe malul de la miazănoapte și au ajuns înaintea lor lângă Betsaida.

  Aveau nevoie de cuvintele vieții. Și Isus le avea. Foamea lor de adevăr era atât de mare încât au neglijat total merindele. Nu s-au mai gândit deloc la hrana necesară trupului. Au ascultat cuvintele Învățătorului până când i-a îmbrățișat înserarea. Și locul era pustiu.

  Oamenii, aflați departe de casele lor, trebuiau săturați. Pentru Isus aceasta nu constituia o problemă, dar nu poți să nu te întrebi: ce era în inimile acestor oameni încât să o ignore la modul absolut?

  Isus a spus într-o împrejurare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Și, vorbind despre „aceste lucruri”, făcea referire la hrană și îmbrăcăminte. Că le erau sau nu cunoscute aceste cuvinte, oamenii au procedat întocmai.

  Și ochii lor au văzut miracolul. Cinci pâini și doi pești, peste care Isus a cerut binecuvântarea, au săturat cinci mii de bărbați, la numărul lor adăugându-se femeile și copiii. Ba au mai și rămas douăsprezece coșuri de resturi.

  Pentru că oamenii au făcut o prioritate din a căuta hrană pentru suflet, Dumnezeu s-a îngrijit să aibă și pentru trup. Ba au mai avut parte și de un miracol menit să le marcheze viețile pentru totdeauna. Simplu. Chiar dacă-ți taie respirația. Pentru că acesta este Dumnezeu. Și împlinirea promisiunilor Lui.

  Cunoaștem această istorie în toate detaliile, încât am fi în măsură să o recităm. Dar de câte ori medităm la stabilirea priorităților? Și la credincioșia lui Dumnezeu.

Haideți să o facem spre îmbelșugarea vieții noastre. Cu minuni și veșnicie.

Simion Felix Marțian

Căutări


Mă caut în țipăt de toamnă-n extaz
Și-n glasul de-argint care cheamă din flaut,
În zbor avântat spre lumină mă caut,
Cu aripi bătute de soare-n topaz.
 
Mă uit după urme, dar duc în trecut
Și nu o să dau niciodată de mine,
De-acolo-am plecat înspre starea de… bine,
Cu strai din iubire și pace țesut.
 
Mă simt dedublat când mă caut confuz,
Căci am încă umbrele vechi pe retină,
Dar eu am un loc undeva în lumină,
Iar vechiul statut neguros mi-l refuz.

 
Mă caut? Sau… caut privind împrejur,
Să știu unde sunt, ca o nouă făptură,
Privind acest loc fără storuri de ură
În care abstractul primește contur.
 
La toate aceste-ntrebări îmi răspund
Adânci sentimente ce stăruie-n mine,
Căci locul iubirii e, Doamne, în Tine,
Și astăzi, iubind, eu în Tine m-ascund!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 26 octombrie 2020
 

Sonet tăcut


Plesnesc în mine muguri de tăcere
Și umbre-adânci de nerostiri îmi cresc,
Când fac din abandon un act firesc
Și văd în asumare neplăcere.
 
Dar Tu mi-ai dat cuvântul să vorbesc,
Să-l dau rostirii gata să ofere
Și pace și imbold și mângâiere,
Dând aripi celor ce spre cer privesc.
 

De-acum, vorbind, vreau voia Ta să fac,
Și-n zicere să pun lumină multă
Din harul Tău cu care azi mă-mbrac.
 
Să tac când simt că inima-mi exultă
Și-o pun în palma Ta ca-ntr-un hamac,
Spunând: „Vorbește, robul Tău ascultă!”
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 23 octombrie 2020

Un Papă corigent la… religie

Multe afirmații scandaloase au fost puse de-a lungul anilor pe seama actualului pontif, cărora eu, cu naivitate, nu le dădeam crezare. Consideram, de fapt, că un om care chiar dacă doar a auzit de Dumnezeu, nu poate spune astfel de lucruri. Dar săptămâna asta, când Papa Francisc „a comis-o” din nou, mi-am venit în fire.

  Care este afirmația șocantă a Papei? Iată: „Homosexualii sunt copiii lui Dumnezeu și au dreptul la o familie.” Această atitudine a pontifului îl pune în opoziție cu Biserica pe care o conduce. În 2003, în timpul pontificatului lui Ioan Paul II, poziția Bisericii Catolice era: „Biserica învață că respectul pentru homosexuali nu poate duce în niciun fel la aprobarea comportamentului homosexual sau a recunoașterii uniunii dintre aceștia drept legale.”

  Cât privește „copiii lui Dumnezeu”, sfinția sa pare să fie total pe lângă Scriptură. Să-i amintim, bunăoară, ce scria apostolul Pavel credincioșilor din Filipi: „Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume…”( Filipeni, 2;14-15) Unde se încadrează cei pe care-i ia acum Suveranul Pontif în brațe?

 Același apostol Pavel scria Bisericii din Roma: „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani, 8:14) Oare chiar nu știe sfinția sa ce înseamnă călăuzirea Duhului? Și mai sunt multe citate similare.

  Și pare deficitar și la cunoașterea lui Dumnezeu. Orice copil care a trecut pe la școala duminicală sau la orele de religie știe că Dumnezeu este IMUABIL. Doar este scris că în El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.”(Iacov, 1:17) Așa că ceea ce a considerat la început a fi păcat, așa rămâne.

  Și dacă Dumnezeu a pedepsit Sodoma și Gomora pentru… sodomie, nu va fi mai îngăduitor nici azi. Chiar dacă nu pare… corect politic. Dumnezeu nu aderă la ideologia marxistă, așa cum se pare că fac unii dintre „slujitorii” Săi. Și nu acționează după corectitudinea politică. El este cu adevărat Suveranul.

  Dacă o astfel de declarație ar fi venit din partea unui om politic, ar fi fost doar încă un om care face pact cu diavolul, spre pierzarea lui. Dar venind din partea unui lider religios, se schimbă lucrurile. Pentru că mai sunt oameni care-i sorb cuvintele cu sfințenie. Și va fi răspunzător de direcția în care-i îndrumă.

  Din fericire, o parte a clerului catolic a protestat, ridicându-se în apărarea adevărului. A sfințeniei. Și cu siguranță mulți credincioși procedează la fel. Dar sunt mulți care au trecut la inamic.

Se mai îndoiește cineva că e vremea sfârșitului?

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 22 octombrie 2020

Argument… luminos

„…eu una știu: că eram orb, și acum văd.” (Ioan 9:25)

  Se născuse orb, iar întunericul din viața lui genera întrebarea:  „Cine a păcătuit…?” Asupra acestei dileme a adus lumină Învățătorul. Dar nu doar asupra dilemei. A adus lumină și în viața acestui nefericit care-și dusese existența în beznă.

  Venirea la lumină a fost  o a doua naștere. Nașterea în lumină. Poate credea că toți cei din jur se vor bucura împreună cu el la sărbătoarea vieții lui. Dar n-a fost întâmpinat cu flori, ci cu întrebări. Pentru că Cel care-i alungase întunericul era luat în colimator, fariseii au socotit că e un prilej  potrivit să-L prindă. Și proaspătul „luminat” a avut parte de un interogatoriu.

  „Cine? Când? Cum? Ai fost, într-adevăr, orb?” El răspundea cu sinceritate, deși căutau să-i întindă capcane. Prin insinuări viclene. Scopul lor era întunecat, pentru că luptau împotriva Luminii.

  În fața acestui tir de întrebări, cel interogat răspundea cu adevărul. În măsura în care îl cunoștea.

Dar duelul verbal nu era specialitatea lui. Nu era antrenat pentru asta. Ceilalți erau profesioniști.

Și atunci a recurs la argumentul fără replică: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb, și acum văd.”

  Un argument solid. Un argument de tezaur, folosit de un om pe care cei din jurul său abia îl mai recunoscuseră după ce a trăit miracolul. În așa măsură îi schimbase înfățișarea lumina primită.

Și-a pierdut acest argument valabilitatea? Nicidecum.

  Cei care iubesc întunericul nu se bucură când îți capeți vederea. Când primești lumină. Vei fi întâmpinat cu întrebări biciuitoare. Și capcane. Poți folosi argumentul hotărâtor al orbului. De fapt, al fostului orb. Dar pentru asta trebuie să ai înfățișarea schimbată de lumină. Și să dovedești că, într-adevăr, vezi. Cum? Mergând drept, fără a te poticni.

  De aceea a venit Lumina în lume.

Simion Felix Marțian

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,

Au dispărut în hăuri abisale

Busole, hărți și puncte cardinale,

Și-am fost în Univers doar El și eu.

 

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu

Eram vulcan ce erupea fierbinte,

Și-n izbucnirea mea de simțăminte

Se-nvăpăia al dragostei nucleu.

 

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,

Simțeam că-mi curg din inimă cascade,

Și stropi de-argint, cu mii de miriade,

Purtau în ei boboci de curcubeu.

 

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,

Îmi înflorea și lacrima sub pleoape,

Și pacea mă învăluia de-aproape

Ca-ntr-un tihnit apus violaceu.

 

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,

Ceva din El a coborât în mine,

Căci de atunci, senzația de… bine

Este într-un continuu apogeu.

 

De când eu L-am atins pe Dumnezeu

Cu rugăciunea mea de foc încinsă,

Ea, ruga mea, e tot spre El întinsă,

Și-n mâna Lui o să o țin mereu!

 

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 17 octombrie 2020

.

Sonet rotund

„Să fie lumină!”- ne e începutul,

Rostirii divine fiindu-i altoi,

Căci sămburi de viață eternă-s în noi

De când cu lumină-mpletitu-s-a lutul.

.

Vedem străluciri revărsate-n șuvoi,

Cu raze ce au ca izvor Absolutul,

Dar tot mai dăm beznei cu-ardoare sărutul,

Purtând al prihanei stigmat de noroi.

.

Mai am în ființa-mi tăcute unghere

În care lăstari de-ntuneric se-ascund,

Și steiuri dând umbre, durate-n durere.

.

Dar vreau să mă dărui luminii, fecund,

Scăpat de-orice umbre, deci, Doamne, Ți-aș cere:

Mai dă-mi șlefuire și fă-mă… rotund!

.

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 16 octombrie 2020

Creștinismul ca etichetă politică

Un partid politic ar trebui să aibă un nume care să-l reprezinte. Adică să fie vârful de lance al doctrinei sale. Și tot din nume ar trebui să știm cui se adresează. Dar se pare că nu e decât etichetă, adică o pârghie de marketing. Iar etichetele se schimbă în funcție de cererea pieții.

  Un astfel de fapt, petrecut recent în Elveția, ne este relatat de „Evangelical Focus Europe”. De acolo aflăm că Partidul Creștin Democrat (CVP), înființat în 1912 ca Partidul Catolic Conservator, își schimbă… eticheta. Adică renunță la „creștin”. Probabil nu se mai poartă.

  Este surprinzător, pentru că în Elveția încă se mai declară creștini 76 % dintre locuitori. Adică 42% catolici, 33% evanghelici reformați și 1% ortodocși. Cu toate astea, partidul amintit scade în sondaje. Și atunci nu poți să nu te întrebi: cât de creștini sunt… creștinii din Elveția? Sau: cât de creștinește acționează partidul? Pentru că la atâția creștini, un partid care să-i reprezinte ar trebui să fie pe val.

  La noi lucrurile stau și mai rău. Cel puțin matematic. Pentru că la un procentaj de 98 % creștini din totalul populației, niciun partid parlamentar  nu s-a declarat creștin. Adică nu intră în sfera lor de interese, în platforma lor. Nici măcar ca etichetă. Și totuși sunt votați. Oare nu merită electoratul român un partid care să-i reprezinte și din acest punct de vedere? Un partid de oameni temători de Dumnezeu!

  Nu este vorba despre amestecul religiei cu politica, ci despre apărarea drepturilor majorității. Despre reprezentarea lor „acolo sus”. Dar acum trendul e altul: Corectitudinea politică. Și asta duce invariabil la discriminare pozitivă, la favorizarea minorităților.

  Suntem creștini, suntem majoritari și, mai ales, cu noi e Dumnezeu! Dar am vrea mai multă atenție și din partea celor de sus, cocoțați acolo pe spinările noastre cocoșate de muncă. Și de aplecat peste urnele electorale. Noi ne rugăm pentru ei, dar ar trebui să catadicsească și domniile lor să se întoarcă cu fața spre Lumină.

  Doamne, binecuvântează România!

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 15 octombrie 2020