Examen la dragoste

Dimineața începutului de vară, pe țărmul Tiberiadei, s-a dovedit a fi cu totul deosebită pentru cei șapte pescari. După o noapte de trudă pe valuri, soldată cu un eșec dureros, au trăit, iată, și miracolul: o nouă pescuire miraculoasă!

  Se întâlniseră cu Isus cel înviat și au văzut, din nou, că în prezența Lui năvoadele rodesc. Au mâncat împreună în jurul focului, bucurându-se de tihna pe care le-o aducea, dar urma examenul. Examenul lui Petru.

  Isus îi spusese într-o împrejurare: „…tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Și această lucrare trebuia să înceapă. Prin ceea ce Petru avea pus de Dumnezeu în el, era calificat pentru slujba care urma să i se încredințeze. De aceea Isus nu l-a examinat nici la teologie, nici la rezistența fizică.

  Pentru consacrarea lui, trebuia să treacă doar examenul la dragoste. Nu poți să faci nicio slujbă pentru Dumnezeu fără să treci acest examen. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”( Ioan 21:15) O primă întrebare, un răspuns afirmativ, încredințarea unei lucrări.

  Etapa următoare însemna un plus de responsabilitate, dar și un examen suplimentar. La ce? Tot la dragoste. „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” „Da, Doamne.”  Și i-au fost încredințate și oițele.

  Dar pentru că întreaga turmă trebuia păstorită, cu toată răspunderea, păstorul mai avea de trecut un examen. La aceeași materie. Examinatorul cunoștea inima lui Petru, dar avea nevoie de răspunsul lui, ca de o semnătură pe contract.

  Nu poți să-I slujești lui Dumnezeu fără să-L iubești. Și la acest examen nu se trișează. Pe Dumnezeu nu-l poți minți. Iar dragostea noastră pentru Dumnezeu este reflectată în dragostea față de semeni. Ioan, apostolul iubirii, ne avertizează în privința aceasta: „…cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20)

  Suntem chemați cu toții să slujim într-un fel sau altul, dar trebuie să trecem examenul la dragoste, pentru confirmare. Dincolo de toate abilitățile noastre, care ne-ar califica pentru slujire.

  Din felul în care slujim, se vede cui slujim.

Simion Felix Marțian

Sonet sincronic


Pășeam ritmat și-mi stăruia-n auz,
Ca un ecou, o stranie cadență,
Dar pivotam cu multă indolență
În jurul unui gând mereu obtuz.
 
Dar când am înțeles acea prezență,
Am hotărât că nu pot să-mi refuz
O cufundare-n har, ca-ntr-un havuz,
Și însoțirea ca o permanență.
 
Acum eu merg cu Tine-n pas sincron
Și, scuturat de frunzele caduce,
Mă faci măslin pe-al cerului blazon,
 
Înfipt adânc în vremea de răscruce,
Când, din al veșniciilor filon,
O lume nouă se năștea pe cruce.
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 23 septembrie 2020

Președintele și educația sexuală

 Sexualizarea copiilor se face tot mai simțită în lumea contemporană, luând diferite aspecte. O găsim prezentă în forma noilor jucării sau a desenelor animate. „Progresiste”, bineînțeles. Cine este interesat, oare, să fure inocența și bucuria copilăriei din viața copiilor noștri?

 O componentă a acestei tendințe este și așa-zisa „educație sexuală”. Care este necesară, cică. Și e spre binele copiilor noștri. Dar TOȚI susținătorii acestei „educații” s-au născut din părinți care nu au avut parte de ea. Și a fost bine.

  Dacă în România încă mai există împotrivire privitoare la educația sexuală, oricât de lăudată ar fi, este pentru că s-a învățat ceva din experiența unor țări occidentale care au implementat-o. Și unde au devenit ore de pornografie sau educație transgender. Fără nicio legătură cu ceea ce se promitea.

  Și pentru că în luna aprilie a acestui an s-a încercat introducerea educației sexuale obligatorii în școli, deputații au reușit în luna mai să aducă niște modificări în bine legislației. Astfel „educația sexuală” devenea „educație sanitară”, și mai era nevoie și de acordul scris al părinților.

  Doar că Președintele nu a fost mulțumit. Nu e prima dată când domnul Iohannis arată prin atitudine afinități față de stângismul marxisto-sexualizant. Domnia sa voia introducerea sexului în școli „pe repede înainte”, fără a fi consultați părinții. De parcă ar fi crescut mulți copii. Așa că a atacat legea la Curtea Constituțională.

  Cum s-ar putea explica altfel preocuparea exagerată a Președintelui pentru sexualizare, decât ca o manipulare progresist-europeană. Adică marxism. Și când mă gândesc că-i făceam campanie la primul mandat. Dar asta e o altă poveste. Tristă, bineînțeles.

 Astăzi, însă, CCR a respins categoric sesizarea Președintelui. Astfel că legea rămâne în forma propusă de Camera Deputaților, în 29 mai. Adică educația va fi „sanitară” și musai cu ACORDUL PĂRINȚILOR. Să auzim de bine, tovarășe Președinte.

  Nu știm ce va urma, dar atacurile stângii vor continua. Doamne ai milă de noi!

Simion Felix Marțian

24 septembrie 2020

Atunci când Dumnezeu aplaudă

În bezna celulei se auzea sunetul sinistru al lanţurile, când deţinuţii îşi mai răvăşeau paiele, pentru un plus de confort al aşternutului. Mucegaiul înflorit pe zidurile de piatră îşi răspândea mirosul greu în beciul igrasios.

  De ,,confortul” acesta se bucurau Pavel şi Sila, înlănţuiţi, cu picioarele prinse-n butuci. Singura lor vină era că-I slujeau lui Cristos. Poate ni s-ar părea firesc să se răzvrătească: Doamne, asta ne este răsplata? Noi tocmai am poruncit duhurilor în Numele Tău, şi …iată-ne aici! Nu faci nimic în privinţa asta?

  Poate am crede îndreptăţită o astfel de atitudine. Dar Pavel nu vedea lucrurile astfel. Nici Sila. Ei şi-au înţeles chemarea şi ştiau că răsplata va veni la vremea ei. Una veşnică. De aceea au continuat să meargă în aceeaşi direcţie. Cea a slujirii. A închinării.

  ,,Pe la miezul nopţii”, ne relatează Luca, cel care făcea parte din grupul misionar al lui Pavel, cei doi ,,se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu”. (Fapte 16:25). Şi nu pentru a testa acustica sălii. Nici pentru a impresiona vreun juriu. Ci pentru că aşa simţeau. Şi, chiar dacă ne-ar surprinde, ,,cei închişi îi ascultau”. Nişte răufăcători înlănţuiţi? Da, pentru că aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu.

  Nu ştim dacă au aplaudat ascultătorii, dar ştim că a făcut-o Dumnezeu. Şi a aplaudat vârtos, cu un cutremur care a zgâlţâit închisoarea din temelii, iar lanţurile prinse în zid au căzut. Liberi? Da, liberi, pentru că Dumnezeu mai avea o lucrare pentru ei. Cea a mântuirii temnicerului şi a familiei acestuia.

  Rămânând, însă, la atitudinea lui Pavel şi a lui Sila, avem o temă de meditaţie. De autoanaliză. O introspecţie în urma căreia să vedem în ce măsură suntem în stare să înlocuim tendinţa de a cârti, de a ne revolta în situaţii grele, cu pacea interioară. O pace în care îşi găseşte loc rugăciunea. Şi cântarea de laudă.

  Cântarea pe care o aplaudă Dumnezeu, premiind-o cu binecuvântări.

Simion Felix Marţian

Mi-e toamnă

E toamnă-n mine, cum e toamnă-n lume,
Sezon marcat de-un timp convalescent
Ce-mi scutură frunzișul abundent
Cu-argintul rece-al înghețatei brume.
 
Accept cu demnitate desfrunzirea,
Dar, totuși, anotimpu-i incomod,
Căci văd alături coșul pentru rod
Și simt că nu mi-am împlinit menirea.
 
Mai am pe ramuri fructe ce așteaptă
Un plus din seva și din timpul meu
Și-apoi, înfășurate-n curcubeu,
Să le așez pe-a veșniciei treaptă.
 
Alung și gândul ceții ce adastă
La poarta zilei, dintr-un timp captiv,
Și scriu cu soare, ca un laitmotiv,
Pe rodul meu din toamna vieții, fastă.
 
Mi-e toamnă astăzi, cum mi-a fost ieri vară,
Dar știu că nu-i în asta un declin,
Ci rod în viață, dintr-un  plan divin,
Și-un zbor dinspre-năuntru spre afară.
 
Privind cocorii care pleacă, Doamne,
Îți mulțumesc că am bilet de zbor,
Și-un ram ce este încă roditor
În zorii-acestei minunate toamne!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 21 septembrie 2020

Cătrănit, dar nu negru

  Sensul cuvântului „cătrănit” este „dat cu catran” și, deci, prin extensie, „înnegrit”. Mai are însă și câteva accepții figurate, una find cea de „supărat”. Cu acest înțeles mi-am însușit eu termenul, în copilăria mea ardeleană. Așadar cel cătrănit este negru de… supărare.

  Mi-am amintit de acest cuvânt citind recent despre un nou scandal marca de neconfundat a „corectitudinii politice”. Este vorba despre celebra statuie Pieta a lui Michelangelo, în care Isus este NEGRU. Această imagine, prelucrată în photoshop, a fost postată pe Twitter de Academia Pontificală pentru Viață, condusă de arhiepiscopul Vicenzo Paglia.

 Este de fapt o aliniere la mișcarea Black Lives Matter. Isus nu poate fi negru, oameni buni. Poate, cătrănit. Adică supărat. Și asta văzând că jertfa Lui rămâne pentru prea mulți inutilă.

 Nu insist asupra acestui nou scandal, ci vreau să reamintesc distinșilor mei cititori un alt articol de-al meu, din care am sustras câteva fraze. Atunci era vorba de „Cina cea de taină”. Și tot de un Isus negru.

Lumina nu e neagră, tovarăși!

  Am crezut că le-am văzut pe toate, iar de când cu nebunia marxiștilor demolatori de statui și… civilizație, mi-am zis că nu mă mai poate mira nimic. Căci mișcarea BLM, oscilând între sminteală și prostie, depășește și imaginația bolnavă a celor care trag sforile.

  Dar a venit bomba: Isus trebuie să fie de culoare! Musai negru. Acesta-i trendul. Dacă n-ai negri în anturajul tău, ai dosarul pătat, cum era în comunism. Doar că acolo trebuia să fii sărac și fără intelectuali în familie ca să fii „element pozitiv”. Dar, măi tovarăși, Dumnezeu nu are nevoie de un „dosar de cadre”. Nici de promovarea voastră.

  Haideți să ne lămurim, tovarăși. Isus a venit în lumea noastră cu o misiune divină, care vă viza și pe voi. Adică, mântuirea. Și pentru că trebuia să aibă o natură umană, a luat trăsăturile poporului în care S-a întrupat. Adică, a poporului evreu.

 V-ați apucat să demolați reperele istoriei, dar ce v-a cășunat pe geografie? Pentru că Betleemul nu e în Etiopia, Nazaretul nu e în Gabon, iar Ierusalimul nu e în Uganda. Și atunci de ce nu am rămâne fideli adevărului istoric? Și culorilor originale.

  Adevărul este că mărșăluitorii demolării nu prea știu ce sunt astea. Dar ce ne facem cu reprezentanții „bisericii”? Pentru că Arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, care este șeful Bisericii Anglicane, a îmbrățișat ideea cu entuziasm. Ba chiar a hotărât să instaleze în altarul Catedralei St Albans o replică a tabloului „Cina cea de taină”, în care Isus să fie negru

  Aș încheia cu afirmația Sa: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan, 8:12)

 Iar Lumina nu poate fi neagră, tovarăși.

Simion Felix Marțian

Test la bariera veşniciei

  Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.

  Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.

  Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenunchiat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului poruncilor din Lege, amintindu-i-le.

  A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.

  Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”

  Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.

  Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!

  Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.

Simion Felix Marţian

Mulțumesc, Tată!

Când am plecat, sedus de vraja lumii,

De cântecul sirenelor, sonor,

Eu nu vedeam nici marginea genunii

Nici adâncimile deşertăciunii,

Ci totul îmi părea strălucitor.

 

Durerea Ta îmi urmărea plecarea

Şi nepăsarea mea o adâncea;

Mi-ai urmărit cu ochii trişti cărarea,

Dar m-a-nghiţit cu lăcomie zarea

Când înaintea mea se deschidea.

 

M-a înşelat fragila poleială,

A fost o cursă clinchetul de-argint,

Trăiam într-o lumină ireală

Şi îmi minţeam privirea cu beteală,

Dar inima nu am putut s-o mint.

 

Căci am simţit că lumea nu-ţi oferă,

Oricât ai vrea plăceri din ea să storci,

Decât un act pe-o scenă pasageră

Iar când decorul, foaie efemeră,

Se schimbă brusc, primeşti un rol la porci.

 

A fost contactul cu realitatea,

A fost prohodul viselor murind

Şi am rămas în toată nuditatea

Pierzându-mi straiul ce e demnitatea,

Când am privit la roşcove cu jind.

 

Mai este pentru mine îndurare?

Mai poate sfidătorul fi iertat?

Mi-e foame, Tată! Mi-e şi frig şi doare

Această-ntunecată depărtare,

Primeşte-mă, te rog, să-ţi fiu argat!

 

Veneam sfios, un om bătut de soartă

Trăind doar la un pas de „prea târziu”,

Dar Tu mă aşteptai de mult la poartă,

Odrasla Ta care fusese moartă

Venea argat, dar o primeai ca fiu.

 

Mi-ai pus pe umeri, Tată, haină nouă,

M-ai încălţat şi mi-ai dat şi inel,

Îmi încolţea în geană bob de rouă

Când m-ai cuprins cu mâinile-amândouă,

Tăind apoi şi cel mai gras viţel.

 

Cine-ar putea iubi la fel ca Tine

Şi cine ar putea la fel ierta?

Eu m-am întors de pe cărări străine,

Dar m-ai primit aşa cum se cuvine

Unui moştenitor din casa Ta.

 

Mă arde o dorinţă, Sfinte Tată,

Că celelalte-n faţa ei pălesc:

Aş vrea ca de acum, viaţa-mi toată

Trăită în slujire ne-ncetată

Să fie un continuu… MULŢUMESC!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 2 iulie 2007

Sonetul armoniei

Cu zori de aur sărutând corole

În cântece părând prin pomi fluide,

Cu-apusuri stacojii țesând hlamide

Și nopți punând creației etole,

 

Vii armonii se împleteau candide

În oameni și-ale lor aureole.

Dar, în Eden, seninele cupole

S-au înnorat de uneltiri perfide.

 

A fost tragismul ruperii de Tine,

Dar, Doamne, vei reface armonia

Prin împletire de frumos și bine.

 

De-aceea, când va-ncepe simfonia,

Aș vrea să simt că-s acordat, Divine,

Și am ca partitură… veșnicia!

 

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 11 septembrie 2020

Cine sunt „persoanele atrase de minori”?

  Sunt pedofilii, evident. Doar că vechiul termen li se pare jignitor, iar în „noua normalitate” (a se citi NEBUNIE) trebuie să-i legănăm și pe ăștia. Pentru că sunt –nu-i așa? – o minoritate sexuală. Și minorităților trebuie să li se acorde o atenție sporită. De, corectitudinea politică. Iar mass-media le cântă în strună.

  La sfârșitul lunii august, New York Times, ziar aflat pe primul loc în lume în privința infuenței, lua apărarea pedofililor, condamnând „capcanele” poliției americane. La acestea au recurs polițiștii, pentru că lupta cu pedofilia este dificilă, multe victime neavând curaj să depună mărturie.

  Astfel, s-a recurs la o stratagemă: polițiștii își fac conturi false, cu identități de copii, și se lasă „racolați” de pedofili. Urmează propunerea, întâlnirea și… surpriza! Metoda a dat roade, dar amintitul ziar e de părere că „pedofilii care nu fac victime nu trebuie urmăriți penal”. Chiar dacă intenția este mai mult decât evidentă. Și, având în vedere influența ziarului, este mai mult decât o gură de oxigen pentru amintiții „atrași”.

 Dar surprizele continuă, pentru că social media găzduiește o mulțime de conturi de utilizator ale celor ce nu se sfiesc să-și declare… atracția. Și, dacă vi se pare mai liniștitor, nu sunt atrași de copii sub… DOI ANI! Caută să se organizeze în mediul online și tot acolo cer legalizarea pedofiliei.

 Și iată cum YouTube, altfel extrem de sensibil și gata să șteargă materiale „deranjante”, devine gazdă bună pentru această… minoritate. Iar Twitter și Instagram cântă în aceeași gamă.

   În această nebunie ce tinde să se generalizeze, după ce s-a încercat să ne convingă că de fapt copiii aparțin mai degrabă statului decât familiei, vedem că printre „minorități” se ivesc și prădătorii sexuali. La început vor fi tolerați, apoi încurajați, și în final… aplaudați.

  Da, am ajuns să nu ne mai mirăm de nimic. Dar asta nu ne dă dreptul să stăm nepăsători. Într-o lume care, întorcându-I spatele lui Dumnezeu, a luat-o pe arătură, trebuie să ținem drumul drept. Și să ne rugăm mai mult pentru copiii noștri.

   Și pentru viitorul tot mai scurt al planetei.

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 10 septembrie 2020