Sonetul Stâncii

val

Se-aprinde văpaia în noaptea de smoală
Când fulgerul mușcă din beznă cu sete,
Iar marea, mugind într-un cor de trompete,
Azvârle cu valuri, mușcând din zăbală.

Vuiește adâncul din hăuri secrete
Cu spaime ce fac încleștarea brutală,
Și-n miezul furtunii ce naște-ndoială
Rămâne doar Stânca cu forme concrete.

Când zorii tivesc orizontu-n rubine,
Deși vijelia mai dăinuie încă,
Smulgându-mă fricii ce stăruie-n mine,

Din suflet înalț rugăciunea adâncă:
Vreau, Doamne, să stau zi de zi lângă Tine,
Simțind siguranța trăirii pe Stâncă!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 22 mai 2020

3 gânduri despre &8222;Sonetul Stâncii&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s