Coronavirusul la ușa Bisericii

DSC_5640

Nu se putea să scriu ceva la rubrica ”Evenimentul săptămânii” și să ignor subiectul cel mai fierbinte al momentului: coronavirusul Covid-19. Încerc să analizez situația cu luciditate, căutând echilibrul dintre cele două extreme ale știriștilor. Unii ne îndeamnă la calm, spunându-ne că pericolul nu e nici pe departe atât de mare pe cât se spune. E merituos că încearcă să ne liniștească, dar știu că exagerează.

Așa cum exagerează și profesioniștii senzaționalului, care titrează cu litere de-o șchioapă doar știri alarmiste. Parcă le-ar face plăcere să creeze panică. Și rezultatul se vede. Oamenii se îmbrâncesc să-și facă provizii, golind rafturile magazinelor.

Deocamdată singurele măsuri de împiedicare (sau încetinire) a răspândirii virusului sunt carantina și igiena riguroasă. Care trebuie aplicate cu seriozitate, fiind vorba de viață și moarte.

Având în vedere situația creată, s-au impus și în biserici măsuri speciale de prevenire a contaminării. Astfel, Patriarhia BOR recomandă să se renunțe în această perioadă la sărutatul icoanelor în Biserică, dar și la folosirea linguriței comune pentru Împărtășanie.

Arhiepiscopia Romano-Catolică ia și ea măsuri, recomandând enoriașilor să evite aghiazmatarele și să nu dea mâna unii cu alții la Liturghie. Sunt măsuri necesare, stabilite la sfatul medicilor.

Există o astfel de preocupare în Biserică, de aceea a creat tulburare afirmația lui Andrei Caramitru că bisericile trebuie închise. Dacă ar fi fost grija sinceră pentru sănătatea semenilor, s-ar fi referit cu precădere la spații mult mai aglomerate și, deci, mult mai supuse riscului.

Dar având în vedere culoarea lui politică și dintele pe care progresiștii îl au împotriva Bisericii, graba lui de a închide bisericile se explică altfel. N-ar fi rău ca în România să fie aglomerație la Biserică, dar nu prea e. Așa că stai liniștit, domnule Caramitru, și așteaptă o altă ocazie pentru a pune lacăt.

Și încă ceva, tinere politician: Dacă bisericile ar fi într-adevăr pline, și acolo ar fi rugăciuni sincere și fierbinți, virusul le-ar evita. Fie el și… Covid-19.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 27 februarie 2020

Cât mă costă închinarea cu ofrande?

DSC_0161

Părea să fie un ospăț obișnuit, chiar dacă invitatul de onoare era Isus. Fariseul Simon, zis și „leprosul”, invitase la el acasă, pe lângă Învățător cu ucenicii Lui, și pe alți cunoscuți din Betania. Și poate că evenimentul ar fi fost înghițit de uitare, dacă…

Dacă nu ar fi apărut „o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump” (Matei, 26:7). Ei, și? „Și pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui.” Mai multe amănunte asupra acțiunii găsim în celelalte Evanghelii.

Dacă suntem uluiți de gestul femeii, ne trezește dușul rece al dezaprobării celor din jur. Iuda, cel care purta punga comună, a și evaluat mirul: 300 dinari! Și pentru că un lucrător obișnuit era plătit cu un dinar pe zi, această sumă se aduna într-un an, dacă nu cheltuiai nimic. Greu de realizat.

Dezaprobarea era însoțită de cuvintele: „Ce rost are risipa asta?”(v 8) Sau: „Mirul s-ar fi putut vinde și banii să se dea săracilor.”(v 9) Compasiune sinceră? Nicideum: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul ce ținea punga, lua el ce se punea în ea.” (Ioan, 12:6)

Isus aprobă gestul femeii, care-i asigură notorietatea: „oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta.”(v 13). Atitudinea lui Isus ne îndeamnă, oare, la a-i neglija pe săraci? O, nu! Dar El a spus: „Pe săraci îi veți avea totdeauna cu voi.”(v 11)

Și toată învățătura Lui este despre dragostea manifestată, deci despre mâna întinsă spre a ajuta. Însă nu trebuie neglijată închinarea. Sunt lucrări separate. Este un lucru pe care nu-l înțeleg cei ce strigă .„Vrem spitale, NU Biserici!” Corect ar fi: „Vrem Biserici ȘI spitale!” Pentru că nu se exclud.

Revenim la jertfa femeii, amintindu-ne cuvintele lui David: „ … nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, care să nu mă coste nimic”. (II Samuel 24 : 24) Pe femeia aceasta a costat-o, și nu puțin, dar a făcut-o cu dragoste. Chiar dacă nu știa nimic despre mesianitatea lui Isus.

Poziția noastră este privilegiată față de a femeii. Noi știm cine e Isus, știm ce a făcut pentru noi și mai știm că S-a dus să ne pregătească un loc în Cer. Și cu toate astea, ni se pare atât de greu să aducem jertfe care ne costă. Uneori e nevoie de banii noștri, alteori de renunțări. La confort, la tabieturi…
Mântuitorul nostru merită. Mai mult? Nu, ci totul!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 25 februarie 2020

Sonet stelar

39685740_10204733345010200_8562863915644485632_o (1)

Tu nu m-ai vrut rătăcitor prin spații,
Atom pierdut prin trene de comete,
Nici rază-n răsărituri violete
Sub pleoapele vreunei constelații.

Ci Tu, privind divinele-Ți planșete,
Mi-ai pus pecetea altei destinații,
Și-ai dat acelui boț de lut senzații,
Să simt vibrând și dragoste și sete.

Dar rostul meu, știu, Doamne, tot stelar e,
Căci drumul dragostei spre ceruri duce
Și-acolo voi fi stea strălucitoare.

Așa mi-ai spus, când din umblări năuce
M-ai smuls, și-apoi cu brațe de iertare
M-ai strâns la piept de-acolo, de pe Cruce!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 22 februarie 2020

Creștinismul și martirii zilelor noastre

DSC_4175

Scriam săptămâna trecută la această rubrică despre nou înființata Alianță Internațională pentru Libertate Religioasă. Scriam cu durerea de a nu găsi și numele României printre țările care au aderat la ea. Este nevoie de o astfel de alianță? Este nevoie de o luptă susținută pentru amintita libertate?

Răspunsul este „DA”! O spun cu certitudine, deși nu mi-aș fi dorit ca realitatea să-mi ofere argumente pentru asta. Dar mi-a oferit. Argumente dureroase. Tragedii greu de imaginat. Să aruncăm o privire spre Burkina Faso, țară saheliană din vestul Africii.

Cu câteva zile în urmă (duminică, 16 februarie), a fost atacată Biserica din satul Pansi, aflat în nordul țării, de către grupările jihadiste. Au lăsat în urma lor 24 morți și 18 răniți, luând și câțiva ostatici. Poate că cifrele le asimilăm ușor, dar să ne imaginăm ce este în spatele lor. Să ne imaginăm durerea de acolo. Strigătele, lacrimile. Răniții au fost duși la spitalele din zonă, iar morții îngropați în aceeași zi. Du-re-ros!

Acesta pare să fie cel mai recent atac, dar cu doar 6 zile înaintea acestuia, pe 10 februarie, a mai avut loc unul la Sebba, capitala provinciei. Atunci, atacatorii au intrat în casa unui pastor, răpind 7 persoane. Trei zile mai târziu, au fost găsite cadavrele a 5 dintre ele, inclusiv al pastorului.

Ce au de spus guvernanții de acolo? Dar opinia publică internațională? Asistăm, oare, neputincioși la această sângeroasă vânătoare de creștini? Pentru că ea tinde să se generalizeze, chiar dacă nu se folosesc aceleași arme peste tot. În lumea „civilizată” atacurile împotriva Bisericii sunt… ideologice. Dar fac victime.

În spatele tuturor acestor atacuri, de orice formă, stau oameni care, conștienți sau nu, fac lucrarea diavolului. Dar tot spre tabăra lui înclină și cei morți în nepăsare. Spre deoebire de cei morți ca martiri, care sunt ai lui Cristos.

Să ieșim, deci, din nepăsarea care tinde să ne cuprindă, luptând. Pe genunchi, așa cum îi stă bine creștinului. Pentru că nu știm cât ne vom mai bucura de libertatea asta fragilă. Și pentru că, da, trăim vremurile de pe urmă. Iar venirea Domnului nu va întârzia și nici nu va ține seamă de părerea scepticilor.
Doamne, îndură-Te de noi!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 20 februarie 2020

Zbor de bronz (La Ziua lui Brâncuși)

1a

Cânta sub sărutări de daltă lemnul
Și marmura îmbobocea senină,
Când mâinile ce frământau lumină
Storceau din miezul Artei untdelemnul.

Maestrul și-a cioplit în viață visul,
Dând lumii, care-i pregătise scena,
Un Jiu pe care l-a-nfrățit cu Sena
Când dalta lui a cucerit Parisul.

Idei a nemurit și sentimente,
În clipe-nțepenite, spre vecie,
Și arta lui rămâne veșnic vie,
Născând vulcani, cascade și torente.

De ziua lui, la Masă, în tăcere,
Privesc prin Poarta largă Infinitul
Și-l văd în toate, omul, dalta, mitul,
Un veșnic nimb purtat de adiere.

Sărbătorindu-l, nu i-aș da o floare,
Ci aș planta un verb în limba noastră:
„A brâncuși”- a face o Măiastră
Și-a învăța apoi bronzul să zboare!

Simion Felix Marțian
19 februarie 2020

 

Robi în era libertății

DSC_0091a

Libertatea a fost visul omului dintotdeauna, un deziderat ce pare să fie cuprins în genomul uman. De aceea, lupta sa pentru libertate a luat diferite forme, în funcție de genul opresiunii cu care se confrunta. Privind astfel lucrurile, am putea spune că „libertatea” este o noțiune ușor de definit. Încercând, însă, vom vedea că este cât se poate de… relativă. Definiția din dicționar nu este în măsură să ne lămurească. Iată: „LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință.”

Nu, nu asta este libertatea, pentru că dorința omului este de a încălca… libertatea aproapelui. În nicio societate omul nu poate „acționa după propria voință sau dorință”. Orice sistem se bazează pe un set de legi, de reguli, în interiorul căruia ne mișcăm. Colivia poate fi mai mică sau mai mare, dar tot colivie este. Gratiile ei sunt tocmai aceste legi stabilite de om, la care se adaugă legile… fizicii, cărora omul li se supune.

Adevărata libertate este cea generată de cunoașterea adevărului. Pentru că Isus a spus: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi.”(Ioan, 8:32) Constatăm, însă, că și noțiunea de „adevăr” este relativă, atât din definiția dată de dicționar, cât și din cele date de filosofi de-a lungul timpului. Și tot Biblia ne scoate din impas, pentru că Isus a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”(Ioan, 14:6)

Cunoașterea de Dumnezeu, închinarea „în duh și în adevăr”, oferă adevărata libertate. Cei ce n-au gustat această libertate văd gratiile care-i despart de cei care o cunosc, și-și imaginează că aceștia sunt în colivie. Nicidecum, căci sunt gratiile propriei lor colivii. Cunoașterea adevărului în Cristos oferă libertatea absolută, de la eliberarea de vicii pănă la cea de frica morții.

Vorbind despre vicii, vedem cum oamenii se înșală, considerându-le expresie a libertății. Tânărul ieșit de sub tutela părinților spune: De acum pot să fumez, pentru că sunt liber și nu mi se poate interzice. Și asta, fără să-și dea seama că-și pune singur lanțuri, că devine robul unui viciu. Cât despre cealaltă formă de libertate amintită, ea derivă din cunoașterea adevărului despre dimensiunea divină a sufletului. A eternizării lui. În această privință, Isus ne spune: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul.”(Matei, 10:28)

Cunoașterea adevărului înseamnă eliberare de resentimente, de patimi, de bezne. Dar forma împlinită a acestei libertăți este conștiența că, deși supus vremelnic unor reguli, aici în coordonatele stabilite, locul tău este universul întreg, iar timpul tău este veșnicia. Pentru că ești, prin adevăr, copilul lui Dumnezeu.

Să ne bucurăm de acest statut, de această libertate, dar să nu uităm de cei care-s încă închiși. Chiar dacă nu știu asta. Să le aprindem făclia cunoașterii din Cuvânt, pentru eliberarea lor. Ca să se bucure de libertate și să ne vedem cu ei în Cer.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 18 februarie 2020

Dor de zbor

Zbor

Doar gândul fâlfâie înaripat,
De pe planeta mea cu ochi albaştri
Pornind prin univers la colindat,
În zbor cu aştrii.

Îl simt cum soarbe spaţiu cu nesaţ
În universul fără bariere,
Cântând, cu galaxiile la braţ,
A netăcere.

Doar gândul gustă zborul spaţial
Intersectând orbite fără jenă,
Căci eu mai sunt aici, material,
Pe vechea scenă.

Dorind, mă doare dorul de-a zbura,
Nemărginindu-mă şi eu, ca gândul,
Şi universul, în splendoarea sa,
Îmbrăţişându-l.

Doar gândul zboară-atotcuprinzător
Necunoscând în mersul său distanţe,
Iar eu îmi mângâi dorul meu de zbor
Nutrind speranţe.

Încă n-am aripi, am doar rădăcini
Îmbrăţişând natura vinovată,
Şi nu e verde frunza la smochini,
Deocamdată.

Dar ştiu că dorul meu e dor ceresc,
Un vis ce-şi are în Cuvânt sorginte,
Şi simt cum aripile cresc, şi cresc
Din taine sfinte.

Şi în curând, chemat de Dumnezeu,
Eternizându-mi printr-un zbor solia,
Voi fi cu El, ştiind că timpul meu
E veşnicia.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 15 februarie 2014

Cu lacrimi, despre libertatea religioasă

DSC_6130

Sau, cu lacrimi despre absența ei. A libertății religioase. Ori, cel mai potrivit, despre absența noastră din Alianța Internațională pentru Libertate Religioasă. Dar cu lacrimi. Pentru că libertatea a fost visul dintotdeauna al omului, chiar dacă uneori s-a fâstâcit în a o defini.

Ar părea un subiect străin de timpul nostru, de mileniul trei. Un timp al democrației (aproape) generalizate. Al tuturor libertăților. Ar părea, doar. Pentru că persecuția religioasă există, chiar dacă nu e în atenția televiziunilor, care au alte priorități. Pentru că există suferință în numele credinței. Pentru că se moare pentru ea. Aude cineva?

Secretarul de stat al SUA, Myke Pompeo, a lansat această Alianță săptămâna trecută, la ea aderând alte 26 de țări. Ar fi fost de dorit (și de așteptat) ca România să se numere printre ele. Dar… nu!

Această poziție a țării mele mă adâncește în confuzie, nemaiștiind dacă în România este președinte Macron și premier Merkel, sau viceversa. De capitală m-am lămurit, e la Bruxelles, orașul strălucitor care pentru a primi temenelele supușilor, le frânge coloana. Celor cu care-i merge, evident. Și cu România îi merge.

Potrivit directivelor de la „centru”, politicienii noștri înțeleg democrația doar prin prisma corectitudinii politice și a drepturilor unor minorități cu manifestări ciudate, care vor să smintească normalitatea. În rest, trăiască alegătorii! Ne mai asmut pe unii împotriva altora, periodic, arătându-ne culorile de pe tricou.

Se pare că nici îndemnul repetat al Imnului nu mai dă deșteptarea în țara asta. Nu vreau să mă las cuprins de silă, pentru că asta ar deveni o formă a acceptării. Prefer să sufăr, să plâng, pentru că asta înviorează. Și poate reușesc să transmit această înviorare.

România, ești de nerecunoscut în dezastrul economic cu care te înfățișezi, dar salvează-ți măcar spiritualitatea. Și arată interesul meritat credinței. Și apărării ei. Întoarce-te la Dumnezeu, care dă înțelepciune la cerere. Așa e scris! Și ai mare nevoie, pentru a lua decizii. Deșteaptă-te, România!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 13 februarie 2020

Cucernic, lângă ușa mântuirii

60794025_10205659042592061_4870287781730975744_o (1)

Că era doar lângă ușă n-ar fi fost o problemă, dacă ar fi fost pe partea interioară. Dar era afară. Numele lui era Corneliu și era ofițer în armata romană. Mai exact, centurion în Cohorta II Italica, și era cantonat în Caesarea Palestinae, pe țărmul Mediteranei.

Dacă cercetăm și latura spirituală a „dosarului” său, găsim: „Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, 10:2) Și mai departe: „Sutașul Corneliu, om drept și temător de Dumnezeu și vorbit de bine de tot neamul iudeilor.”(v 22)

Oare câți dintre noi ne putem lăuda cu un CV atât de… luminos? Și totuși, nici măcar un astfel de dosar nu este suficient pentru a intra. Este nevoie de o întâlnire reală cu Cristosul mântuirii. Și aceasta o înlesnește Dumnezeu, pentru inimile sincere. În această istorie fascinantă a întoarcerii lui Corneliu ni se relatează: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El și-a adus aminte de ele.”(v 4)

Derularea evenimentelor care au urmat este uimitoare pentru că urmează scenariul lui Dumnezeu. Lui Corneliu îi spune îngerul să trimită la Iope după Petru, iar în timp ce solii se apropiau de casă, Petru este înștiințat de ceea ce i se va încredința în privința acestora, printr-o vedenie. Toate lucrurile se potriveau exact. Rămâneau doar barierele etnico-religioase, pentru că Legea nu permitea iudeilor „să se însoțească împreună cu unul de alt neam”(v 28) Dar și pe acestea le-a îndepărtat Dumnezeu.

Așadar, Petru trece de bariere pentru că așa i-a vorbit Dumnezeu, și duce mesajul mântuirii în casa lui Corneliu. Acest mesaj găsește un pământ fertil, pentru că ni se spune: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul.”(v 44)

O istorie fascinantă a momentului când s-a deschis ușa mântuirii pentru neamuri. Adică pentru noi. Și temă de meditație.

Pentru cei din sfera lui Corneliu: un „dosar” curat, strălucitor chiar, nu este suficient pentru mântuire. Este nevoie de o întâlnire cu Cristos, prin Cuvânt.

Pentru cei din sfera lui Petru: duceți vestea mântuirii unde vă trimite Dumnezeu, pentru că El îndepărtează barierele. Dar Dumnezeu vorbește, ca în cazul lui Petru, doar celor pe care-i găsește pe genunchi.

Dunmnezeu să lucreze în viețile tuturor. Spre mântuirea noastră.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 11 februarie 2020

Muguri de speranță

DSC_1783

Așteaptă primăvara în culise
Cu caii la caleașcă prinși în hamuri,
Purtând cununi de-nmugurite ramuri
Și-n coame flori cu pleoapele deschise.

În lume încă viscolul mai mușcă
Cu pleasna biciului inimi candide,
Dar poarta lui curând se va închide
Și el va sta înlănțuit în cușcă.

Speranțele ni-s aninate-n muguri
Și-n razele care alungă gerul,
Când soarele împodobește cerul
Și-aprinde strălucire vie-n pluguri.

Ne doare, Doamne, apăsarea rece
Și-am fi străpunși de iarnă ca de cuie,
De n-am simți că-n ramuri seva suie,
Iar ea va trebui-n curând să plece.

Sorbim din primăvara bucuriei,
Privind cu ochii deveniți corole
Plutirea de înmugurite iole
Pe marea de cristal a veșniciei.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 10 februarie 2020