O felie de… cer

DSC_0552a

Când cobor zdruncinat din acest carusel
Care-i zbucium diurn clopoțind ascuțit,
Încă simt dureros contopirea cu el
Și în gândul confuz, și-ntr-un mers târșâit.

Mă așez hămesit pentru-a prinde puteri
Și cu ochi obosiți mă târăsc prin meniu:
În tocana de azi e acreala de ieri,
Cu amarul sleit înflorind cenușiu.

Toate astea mă dor, mă înțeapă cumva,
Și punând îndrăzeală-n dorința mea, cer:
Aș putea să primesc, măcar azi, altceva?
Îmi doresc foarte mult o felie de… cer!

Știu că are aromă de pace din plin,
Și iubirea-i dă gust, iar speranța culori,
Că adânci bucurii din izvor cristalin
Fac decorul final peste-aceste splendori.

Am primit ce-am cerut, și-universul meu tern
A-nflorit luminos, dar aș vrea să-nțeleg:
Cum va fi în vecii, la ospățul etern,
Când felia de-acum va fi… cerul întreg?

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 28 octombrie 2019

Orb(an) să fii, să nu vezi lesa

34

La începutul săptămânii, premierul proaspăt desemnat, Ludovic Orban, a avut o întâlnire cu „societatea civilă”. Așa ne-au informat agențiile de presă. E de bine, am spune noi. Așa procedează un premier „nou-nouț”.

Ceea ce a omis, însă, presa să ne spună este fapul că invitațiile la consultări s-au trimis doar unor anumite ONG-uri, preferențial, și printr-o triere riguoasă. Care au fost criteriile alegerii, e vizibil prin ceea ce reprezintă organizațiile participante. Adică cele progresiste din zona „Accept”. Organizații pro- homosexualitate.

Au fost omise organizațiile din zona conservatoare, cele religioase, adică cele care reprezintă majoritatea covârșitoare a populației. Cele invitate reprezintă 0,5% din populație. Și dacă premierul se consultă cu organizații nereprezintative, pe cine reprezintă el, de fapt? Sau a fost redefinită democrația?

Și întrebările ar putea continua. Bunăoară: Ce mai este eșichierul politic, când un premier „de dreapta”(liberal) cântă în strună marxiștilor de „la stânga”? Sau ce mai este „culoarea politică”? Sau culorile au fost înghițite de pseudo-curcubeul celor care-i țin lesa premierului.

Scăpat astfel de „fanaticii religioși”, Ludovic Orban s-a întreținut cu oengiștii prezenți, care n-au pierdut vremea de pomană. Sunt grăbiți. Au pus deja problema parteneriatului civil, cerând o adoptare de urgență. Și încă o durere a lor este că încă nu a fost condamnat nimeni pentru „limbajul urii”. Adică orice discurs care este pentru apărarea normalității.

Și pentru astfel de obrăznicii nesimțite nu-i pune nimeni la colț. Da, faceți-le pe plac, că dă bine în Europa! Puneți la zid pe părinții care se ridică să-și apere copiii de nebunia sexualizării! Pentru că asta numiți „limbajul urii” (heate speech).

E dureros că atacurile împotriva normalității există, dar este dezastruos când acestea sunt încurajate de cei din fruntea țării. O țară creștină și democratică.

Binecuvântează, Doamne, România!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 24 octombrie 2019

 

Da, și tâmplarii strălucesc

DSC_4244b (1)

Numele concetățeanului lor era de notorietate când S-a întors să-Și revadă locurile natale. De altfel, faima datorată minunilor Sale și înțelepciunii cu care vorbea, I-o lua mereu înainte. Și totuși Nazaretul nu s-a gătit să-L întâmpine. Nici nu L-au făcut cetățean de onoare.

Isus a intrat în sinagogă să le vorbească, și înțelepciunea Lui îi uimea. Nu puteau să nu remarce că vorbea altfel decât auziseră ei până atunci. Strălucirea Lui era evidentă. Și totuși… „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simion? Și nu sunt surorile lui aici printre noi?” (Marcu, 6:3)

Un fel de: Mai lasă-ne și cu ăsta! Erau uimiți, dar nu puteau să treacă peste biografia lui…banală. Nu ascendenți faimoși, nu studii, nu relații la Ierusalim. Și asta îi orbea, chiar dacă minunile Lui nu puteau fi trecute cu vedere. Isus nici nu se aștepta la altceva, căci le-a spus: „Nicăieri nu este prețuit un proroc mai puțin decât în patria și în casa lui.”(Matei, 13:57)

Cine a avut de pierdut din cauza lipsei de recunoaștere a valorii? Cu siguranță, nu Isus. Ei, locuitorii Nazaretului, a căror necredință, de care Isus „se mira”, împiedica desfășurarea lucrării. Așa că, în loc să-L vadă pe Isus desfășurându-Se în toată divinitatea Lui, au rămas doar cu câteva vindecări.

Am rămâne și noi doar cu gustul compătimirii, privind la acei galileeni, dacă această meteahnă a lipsei de prețuire nu s-ar fi perpetuat până în zilele noastre. Cu pierderile aferente.

Ne este greu să acordăm credit cuiva prea…cunoscut. Prea din apropiere. Cuiva a cărui biografie nu impresionează prin ceva senzațional. Sau măcar să aibă o aură de mister. Abia atunci am fi gata să recunoaștem valoarea, dar nicidecum cuiva care prea seamănă cu noi. Și totuși e altfel.

Am avea mult de câștigat dacă am învăța să apreciem. În bisericile noastre, în cercurile noastre, în organizațiile noastre. Am câștiga atât prin împăcarea sufletească, pentru că putem să acordăm prețuire, cât și prin ceea ce suntem gata să asimilăm.

Apreciera este o investiție minimă, cu câștiguri mari. Ne lansăm?

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 23 octombrie 2019

Parfum de-nchinare

2

Azi, în toamna lumii, aplecați spre iarnă,
Și „prognoza” Cărții ignorând total,
Oamenii adună fără să discearnă
Naturalul vieții de-artificial.

Cu decoruri ample, grele de culoare,
Vor să-mpodobească viața cu frumos,
Dându-i curcubeie, floare lângă floare,
Fără să se-ntrebe: de ce n-au miros?

Imităm natura cu… naturalețe,
Încât viața însăși pare surogat,
Și, oricum, ce facem n-are „bătrânețe”,
N-are rădăcină, nici timp de udat.

Dureros e, însă, că din închinare
Scoatem naturalul în același mod,
Și uităm că floarea e și fi-va floare
Cu miros puternic, cu polen și… rod!

Udă-ne, Părinte, din înalt cu Duhul,
Fluturi să atragă și albine-n roi
Floarea închinării, și tăind văzduhul
Să ne ducă-n slavă, Doamne, și pe noi!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 20 octombrie 2019

Sonet pe coarde

DSCF3211b

Cu inima de noapte dezghiocată,
Primesc altoi mlădițele de crez,
Și simt cum mă pătrunde până-n miez
Lumina ca un val, desferecată.

Atingerea-i mă face să vibrez,
Simțind că raza ei imaculată
Poartă iubire-n ea, înflăcărată,
În care mă scufund ca-ntr-un botez.

Cu focul care arde-acum în mine,
În locul înghețatului fiord,
Din inimă Îți mulțumesc, Divine!

Și exersez al dragostei acord,
Căci scriu un cântec, Doamne, pentru Tine
Și vreau să-l cânt pe coarda…de la cord.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 18 octombrie 2019

 

Fiii lui Dumnezeu și Premiul Nobel

DSC_6553

Aparent, între cele două noțiuni n-ar fi nicio legătură. Dar există, și încă una solidă. Este vorba de rcompensa pentru aceleași fapte. Aceleași merite. Aceeași acțiune susținută în slujba păcii.

În binecunoscuta Predică de pe munte, Isus îi „fericește”, printre alții, pe „făcătorii de pace”. Pe cei împăciuitori. (Matei, 5:9) Fericiți pentru că, drept răsplată, Dumnezeu îi va numi fii ai Săi. Aceasta este recompensa divină.Ce-și poate dori mai mult un muritor?

Există însă și o recompensă umană pentru astfel de acțiuni. Atunci când ele iau o amploare mai mare, în conjuncturi deosebite, cu rezultate impresionante, răsplata este Premiul Nobel pentru Pace. Acest premiu a fost instituit prin testament de Alfred Nobel, fiind acordat pentru prima dată în anul 1901.

În acest an, premiul i-a fost acordat lui Abiy Ahmed Ali, premierul Etiopiei. Deși a preluat funcția în urmă cu doar un an și jumătate, demersurile sale au reușit să stingă vechiul conflict cu Eritreea, iar pe frontiera dintre cele două țări, care a fost însângerată de cele 80.000 de victime ale conflictului, este acum pace.

În plan religios, a acționat în sensul reconcilierii celor două ramuri ale Bisericii Ortodoxe Etiopiene, despărțite încă din anul 1991. Vorbind aici și despre apartenența sa religioasă, se poate spune că este creștin practicant,din zona evanghelică. Penticostal, mai exact.

Aceasta ne amintește de cel care a luat același premiu, pe anul 2018: Denis Mukwege. Pentru că acest medic din Congo este tot penticostal. Deci, oameni care știu că dincolo de această onorantă recompensă, care mai este și substanțială, este recompensa divină. Adică să fii numit fiu de Dumnezeu!

Cu sau fără premii acordate de oameni, recompensa divină rămâne. Iar a face pace, a căuta împăcarea, ne este tuturor la îndemână. De altfel, această atitudine trebuie să fie în structura oricărui creștin. În „adeneul” său.

Pentru că Isus a zis: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea.”(Ioan, 14:27)

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 17 octombrie 2019

Sună Avocatul!

DSC_8605a

Adepţi ai vieţuirii uniforme
La adăpost de valuri şi de vânt,
Sau iniţiatori de mari reforme,
Păşim cu toţii printre legi şi norme
Ce guvernează viaţa pe pământ.

Le încălcăm ades prin revoltare
Sau doar greşind, însă greşim mereu
Plătind apoi un preţ mai mic, mai mare,
Dar dincolo de-acestea: cum stăm, oare,
Cu Legislaţia lui Dumnezeu?

Avem în Cartea Sfântă-o legiuire
Care trasează Calea de urmat,
Dar o-ncălcăm ades prin răzvrătire
Sau doar greşind, în clipe de-aţipire,
Şi-orice abatere e un păcat.

Urmează apoi Marea Judecată,
Unde dreptatea nu e doar decor
Sau regulă demult abandonată,
Şi-orice păcat are atunci o plată
Iar preţul este înfiorător.

Acolo şpăgi şi pile şi relaţii
Nu vor avea nici loc şi nici folos
Şi inutili ţi-ar fi toţi avocaţii,
Dar este dincolo de timp şi spaţii
Un Avocat divin, Isus Cristos.

Mai poţi scăpa de-a Judecăţii groază,
De spectrul ei planând asupra ta,
Chemându-L azi, căci El din cer veghează
Şi-aşteaptă să Îl chemi. Haide, cutează!
E şansa ta de-a te elibera.

Deschide telefonul rugăciunii,
Spunându-I că-L doreşti ca avocat,
Şi vei vedea luminile minunii
Când El va da un alt curs acţiunii
Punându-ţi ca verdict final: IERTAT!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 ianuarie 2012

Când ecologismul devine toxic

DSC_7961a

Ca să vorbesc despre acest subiect, ar trebui să încep prin a-mi declina poziția față de ecologie, așa că mărturisesc răspicat că eu, iubitorul de natură, am fost dintotdeauna ecologist. Prin atitudine, manifestare și promovare. Atât de convins, încât în anul 1990 m-am înscris în Mișcarea Ecologistă din România, partid politic din acea vreme. M-am retras după doi ani, când am înțeles că politica n-are nicio treabă cu ecologia. Iar eu nu puteam să fac promisiuni fără acoperire. Adică să mint. A fost singura mea experiență politică. Dar ecologist am rămas.

De pe această poziție, ar trebui să mă bucure amploarea mișcării mondiale pro-ecologie. Cu toate ramurile ei, încă verzi. Dar rațiunea mă obligă să mă alătur celor care condamnă această isterie generală iscată în numele ecologiei. Pentru că asta este: isterie! Ne-au înnebunit cu prevestirea unor dezastre cauzate de „încălzirea globală” și „schimbările climatice”. Acestea sunt sloganele, chiar dacă cercetările științifice nu sunt foarte concludente.

Până unde poate merge nebunia asta? Până la :„Salvați planeta! Mâncați copiii!”. Sunt cuvintele unei activiste eco, la o întâlnire din New York organizată de democrata americană Alexandria Ocasio- Cortz, care-și promova proiectul „Green New Deal”. Da, copiii produc CO2 și asta duce la…„schimbări climatice”.

O altă manifestare delirantă a acestei isterii este declarația cercetătorului suedez Magnus Soderlung, care propune, tot pentru a evita „schimbările climatice”, consumul de carne de om. Reticența omului la canibalism, spune el, este o atitudine conservatoare, dar lucrurile se pot schimba. Halal, progresiști!

Dragi „ecologiști”, Dumnezeu a încredințat întreaga creație omului, spre administrare. Dacă s-a dovedit un administrator lacom, fără să-și respecte sursa de hrană, va avea de suferit. Dar nicidecum nu eliminăm oameni ca să facem loc mătrăgunii, doar pentru că asta nu produce bioxid de carbon.

Dumnezeu a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă, UMPLEȚI pământul și supuneți-l…”(Genesa, 1:28) Așadar, nimic despre o eventuală criză de resurse. Ceea ce ar avea omul de făcut este să-și revizuiască atitudinea față de mediul înconjurător și să fie mai atent cu distribuirea echitabilă a resurselor.

Este injust ca undeva pe glob să se sufere de foame cronică, în timp ce în altă parte (și știm noi unde!) să se arunce milioane de tone de alimente.
Haideți să ne bucurăm de ceea ce avem, cu mulțumire, fără măsuri radicale, care ne depășesc. Viitorul planetei este în mâinile Celui care a creat-o.

Cât despre apocalipsă, ea nu vine după scenariul ecologiștilor alarmanți, ci al lui Dumnezeu. Iubiți natura cu inimi de ecologiști…sănătoși!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 10 octombrie 2019

Disconfortul mântuirii

DSC_4727

Omul și-a folosit dintotdeauna inteligența creatoare cu care a fost înzestrat, pentru a-și ușura munca și a-și mări gradul de confort. Nimic condamnabil, doar că s-a ajuns prea departe.

Sunt tot mai mulți cei care elimină din start un traseu care nu include autobandă. Iar dacă merg la cumpărături, ar vrea și parcare în buza raionului care-i interesează. Când se lasă convinși, totuși, să iasă în natură, sunt în stare să-și ia și canapelele de acasă. Confort, confort, dar asta-i… confortită. E deja boală. Mai ales că-și mai și cultivă o silă pentru lucrurile care nu corespund standardelor lor de confort.

M-am gândit la această boală a omului contemporan, citind cuvintele Mântuitorului privitoare la „calea îngustă”. Căci spune El: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” (Matei, 7: 13-14)

Doamne, dar asta sună îngrozitor! Cum determinăm omul modern să aleagă un astfel de traseu? Simplu: trăgând semnalul de alarmă. Oricât ar fi omul de comod, oricât ar ține la confortul personal, este în stare de o incredibilă mobilizare în caz de pericol. Când viața îi este în primejdie, uită de confort.

Așadar, trebuie mai întâi să fie convins că un astfel de traseu este vital. Că este singurul care duce la viață. Abia atunci va accepta să circule fără rulotă, chiar dacă în ea rămâne „omul vechi” și faptele firii. Sau ,poate, tocmai de aceea. Pe un astfel de traseu este suficient rucsacul, iar în el…roada Duhului.

Raportul numeric dintre cei care folosesc cele două căi nu se va schimba niciodată. Întotdeauna cei care trăiesc în adevăr, mergând pe calea îngustă, vor fi minoritari. Dar tuturor trebuie să li se ofere șansa cunoașterii. Ghidul. Și, pentru ca oferta să fie atrăgătoare, trebuie amintit faptul că locurile cu adevărat încântătoare nu sunt ușor accesibile. Și că pe culmi nu se ajunge pe autobandă.

Pe poteca îngustă a mântuirii, spre înălțimi!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 8 octombrie 2019

Dor de zori

R[s[rit

Ne dor orizonturi strivite de bezne
În noaptea adâncă, arzând ca o sete,
Ce poartă lințoliul țesut din secrete
Din creștet spre umeri, pe brațe, spre glezne.

Făclii tremurânde-n cotloanele sumbre
Atrag ca o vrajă dorințe și vise
Și flacăra arde, cu zboruri ucise
Pictând pe tabloul cunoașterii umbre.

Scântei colorate apar de niciunde
Să-ncânte privirea, spre ele s-atragă,
Dar nu taie bezna, cortina e-ntreagă
Și-n spatele ei drumul vieții se-ascunde.

Doar zorii aduc izbăvire deplină
Când tot orizontul se-ncinge-n rubine
Și drumul de viață ce duce la Tine
Ne-apare, Părinte, scăldat în lumină.

Alungă-ntunericul, Doamne, cu zorii,
Să curgă lumina divină pe pleoape
Și-n ea să simțim cât ne ești de aproape
Pe drumul țesut din lumină, spre glorii!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 7 octombrie 2019