Sonetul însetării

Căprişoara (29)

Te doare amiaza, e albă și-ncinsă
Și calci pe pământul crăpat ca pe jar;
Alergi după umbre, dar ele dispar
În focul de patimi din vatra aprinsă.

Cu buze uscate sorbi foc din pahar
Căci setea, ea însăși, te fierbe nestinsă;
Văzduhul e-n clocot pe zarea întinsă,
Ah, unde e apa? O gură, măcar!

Și vezi cum un deal, purtând crucea pe frunte,
Tresare în verde, zvâcnind într-o oază,
Și-aruncă spre tine a crezului punte.

Se-mbracă-n răcoare cumplita amiază
Și-auzi, susurând ca izvorul din munte:
„Să vină la Mine acel ce-nsetează!”

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 26 iulie 2019

 

Patru din trei

Foc 1

„Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului…” (Daniel 3:25)

Când strălucea vestitul Babilon
Încât, trufaş, nu-şi mai ştia măsura
Şi Nebucadneţar era pe tron,
Şi-au ridicat, după străvechi canon,
Un chip de aur jos în Valea Dura.

Şi prin poruncă de la împărat
S-a dat imperiului o sărbătoare
Ca să sfinţească chipul înălţat,
Poporul tot, în vale adunat,
Urmând să îi aducă închinare.

Iar cine la al flautului cânt,
Al alăutei tremurat de coardă
Şi-al corului nepotolit avânt
Nu va cădea cu faţa la pământ,
Să fie aruncat în foc, să ardă.

Nişte haldei cu gând neîmpăcat,
Care-şi alimentau cu fiere ciuda,
S-au dus atunci cu pâra la-mpărat
Să-i spună clar că nu s-au închinat
Trei tineri dintre cei aduşi din Iuda.

Mânia izbucni clocotitor
Mânată de porniri întunecate:
„Sunteţi între-nchinare şi cuptor,
Că nici un dumnezeu îndurător
Din mâna mea nu vă mai poate scoate!”

„Noi, împărate,-avem un Dumnezeu
Care sfidează-a focului dogoare
Şi a ne scoate din cuptor nu-i greu,
Dar chiar dacă n-o face, nici un zeu
Nu va primi a noastră închinare.”

Moment dramatic: împletind fiori,
Tăceri şi groază, se ţesea urgia,
Când în cuptoru-ncins de şapte ori
I-au aruncat pe cei trei muritori
Să experimenteze veşnicia.

Spaima-şi găsi, cu toţi fiorii ei,
În inima împărătească locul
Când el văzu-n cuptor patru, nu trei,
Şi unul, ca un fiu de dumnezei,
Părea să fi-mblânzit cu totul focul.

Dar când l-a stâmpărat ca şi un leac
Lumina evidenţei, orbitoare,
El a strigat: Ieşiţi acum, Şadrac
Şi Abed Nego! Hai şi tu, Meşac!
Da, Dumnezeul vostru este mare!
***
Când vine încercarea-n viaţa ta
Şi în cuptor dogoarea e prea mare,
Priveşte-n jurul tău, nu dispera,
Căci în cuptor mai este Cineva,
E Cel ce-ţi poate oferi salvare.

Şi prin credinţa ce-o vei dovedi,
Înfiripată din imbold cucernic,
Tu vei vesti şi vei mărturisi,
Iar cei ce încă se-ndoiesc vor şti:
Avem un Dumnezeu Atotputernic!

Simion Felix Marțian
(Din volumul „Cărări de lumină”- Metanoia, 2018)

Sonet înaripat

6vb

Plătind tribut pământului din care
Mi-ai dat un chip, Părinte, la-nceput,
Simțeam chemarea lutului spre lut
Ca pe-o strivire grea, apăsătoare.

Cu ochii orbi priveam spre absolut,
Unde nici visul nu-ndrăznea să zboare,
Căci eu purtam povara zdrobitoare
A propriei condiții de…căzut.

Dar când din Duhul Tău, o, Sfinte Tată,
Tu mi-ai umplut al dragostei pocal,
Mi-e viața zbor, de crez înaripată.

Acum plutesc, privind spre-un zbor final,
Iar inima, de Tine însetată,
Bea veșnicie din izvor pascal.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 19 iulie 2019

 

Cu căpușele în linia întâi

DSC_8672

Faptul că în SUA, Camera Reprezentanților a cerut o investigație privitoare la boala Lyme și eventuala implicare a Pentagonului în răspândirea ei, prin experimente care urmau să transforme căpușele în arme biologice, n-a avut la bază simple zvonuri. De altfel, Willy Burgdorfer însuși, cel care a descoperit patogenul Lyme, a afirmat că epidemia este rezultatul unui experiment militar.

Nu putem anticipa rezultatul investigației, și cu atât mai puțin măsurile care se vor lua, dar nu putem să nu ne gândim la ceea ce Biblia numește „sfârșitul veacului”. Isus, vorbindu-le ucenicilor despre semnele care vor preceda sfârșitul, vorbea printre altele și de…EPIDEMII! (Matei 24:7)

Ce epidemii, omule?- ar spune scepticii. Și ar continua: bolile care provocau epidemii devastatoare au fost eradicate, iar cele actuale, cu potențial epidemic, sunt ținute sub control de știința modernă. Oare?- aș răspunde eu. Pentru că la această știință contemporană invocată , are acces și…întunericul.

Și dacă omul a învins ciuma, pesta, câteva forme de gripă și nimicitoarea variolă, se confruntă acum cu epidemii „moderne”: Lyme, Ebola. HIV- SIDA… Despre cea din urmă știm o mulțime de lucruri, cum ar fi și faptul că a făcut și face milioane de victime. Ceea ce nu știm este cine a „lansat” acest virus. Și, mai ales, DE CE.

E firesc ca atunci când se produce un virus în laborator, să se producă și un vaccin. Dar dacă virusul este folosit pentru a ucide în masă, e puțin probabil că vaccinul ni se va pune la dispoziție.

Și iată cum căpușele, până mai ieri aproape inofensive, devin dușmani de moarte ai omului. Sau, mai degrabă, arme mortale. Nu știm ce ni se mai pregătește, dar e cert că aceste epidemii, pentru care nu suntem pregătiți, completează decorul de pe scena sfârșitului. Este unul din semne.

Dar, în același capitol 24 din Evanghelia după Matei, Isus mai spune: „…când veți vedea toate aceste lucruri, să știți că Fiul omului este aproape, este chiar la uși.” (vers. 33) Așadar, cu sau fără căpușe, cu sau fără arme biologice, cu sau fără epidemii, noi să-L așteptăm.
Vino, Doamne Isuse!

Simion Felix Mrțian
Neunkirchen, 18 iulie 2019

Unde ești?

smochin 1

Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.

Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.

Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.

Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.

În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.

Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!

În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.

Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.

Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.

Simion Felix Marțian
Din volumul „Cărări de lumină”, Metanoia- 2018

Dragostea dintâi

DSCF3092a

„Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”(Apoc.2:4)

Îţi aminteşti? Credeai că e un vis
Când ai simţit imensa bucurie,
Cum nu credeai că ar putea să fie,
Venind într-un şuvoi de nedescris.

A fost momentul când M-ai întâlnit
Şi când, crezând, ai dezlegat misterul
Cum omul poate să atingă cerul
Cu primul pas făcut spre infinit.

Mergeai parcă plutind.Sau chiar pluteai?
Şi-n jurul tău era atâta soare
Când tu vorbeai de Mine cu ardoare
La toţi acei ce-n cale-i întâlneai.

În zorii zilei sau în nopţi târzii,
Mereu arzând, cu dragostea-n privire,
Priveai spre Mine şi-L vedeai pe Mire
Păşind spre tine dinspre veşnicii.

Scrisoarea Mea, Carte de căpătâi,
Umplutu-ţi-a deplin şi timp şi gânduri
Şi Mă urmai cu sete printre rânduri,
Cu focul viu al dragostei dintâi.

Din părtăşie-ai făcut mod de trai
Şi Îmi vorbeai mereu prin rugăciune;
Ce timp de har şi ce comuniune,
Şi-n odăiţa ta, ce colţ de rai!

Ce clipe minunate-am petrecut!
De ce-ai lăsat să ţi se stingă focul
Şi-n inimă să nu-şi găsească locul
Iubirea minunată din trecut?

Întoarce-te la dragostea dintâi
Căci Eu, iubindu-te, te-aştept ca Mire;
Hai, regăseşte iar acea iubire
Şi-n focul ei de-a pururi să rămâi!

Simion Felix Marțian
Din volumul „Cărări de lumină”- Editura Metanoia- Oradea, 2018

 

Sonetul dimineții

 

DSC_9914 (1)

S-a-ndepărtat al nopţii negru fald,
Luând cu sine stelele captive,
Şi zorii ciripesc pe portative
Vărsându-şi rubiniul în smarald.

Călcând pe orizonturi relative,
Se-nalţă soarele ca un herald,
Vestind semeţ invazia de cald
În care binele să se cultive.

Zvâcneşte roua într-un ultim spasm,
Stingându-şi cea din urmă nestemată
Dintr-un decor care părea de basm,

Şi-n dimineaţa binecuvântată
Rostesc din suflet, cu entuziasm:
Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată!

Simion Felix Marţian

Recunoştinţa leprosului

10-leprosi

Tăceau Samaria şi Galileea,
Strivite de amiaza caldă, grea
Când pe drumeagul ce se întindea,
Cu paşi divini scriindu-Şi odiseea,
Isus cu trena liniştii trecea.

Ducea cu El şi pace şi iubire,
Şi sate care răsăreau pe drum
Parcă-nfloreau, ca-n pagini de album,
Când El trecea purtând tămăduire
Care le-nvăluia ca un parfum.

Dar pe decorul ca o sărbătoare,
Ţesut doar din lumini şi bucurii,
Apare, iată, pata care doare:
Zece leproşi cuprinşi de disperare
Purtându-şi moartea-n trupurile vii.

Proscrişi ieşiţi afară din cetate,
Goliţi de vlagă, de speranţe goi,
Aveau nu doar dureri îngemănate,
Ci şi aceleaşi cereri disperate:
Isus, ai milă! Ai milă de noi!

Putea să nu-i audă, să nu-i vadă,
Acel ce e din veac Vindecător?
O, nu, ci cu iubire, sfânta roadă,
Le-a zis: mergeţi la preoţi să vă vadă!
Şi ei păşeau spre vindecarea lor…

Cu fiecere pas către lumină
Ei renăşteau, simţind că iar trăiesc,
Şi când refacerea a fost deplină
UNUL din ei s-a hotărât să vină
La Domnul şi să-I spună: Mulţumesc!

M-ai vindecat de lepra mea, Isuse,
Căci singur nu aş fi putut s-o-nfrunt;
Nu sunt proscris, n-am graniţe impuse,
Însă întreb: prin jertfele aduse
Eu, din cei zece, Doamne, care sunt?

Simion Felix Marţian
Petroşani, 02 ian. 2013

Ceasul în care vorbește Dumnezeu

Lum 1a

Întoarcerea lui Isus în Galileea a fost un triumf, comparativ cu rezervele anterioare ale concetățenilor Săi în ceea ce-L privea. Căci ei, cunoscându-I familia de origine oarecum modestă, nu erau impresionați de persoana Lui, ceea ce L-a determinat pe Isus să spună că „un proroc nu este prețuit în patria sa”(Ioan, 4:44)

Acum, însă, „a fost primit bine de galileeni, care văzuseră tot ce făcuse la Ierusalim în timpul praznicului”( vers. 45). Lucrurile se schimbaseră așadar, și printre galileeni înflorea credința.

În timp ce Isus se afla în Cana, acolo unde transformase cândva apa în vin, înconjurat de atenția locuitorilor, a fost căutat de un slujbaș împărătesc. Acest curtean al lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii și Pereii, venea tocmai de la Capernaum. A străbătut cei 25 de km mânat de disperare, căci fiul său era pe moarte.

El a venit la Isus ca o ultimă soluție, credința sa șubredă fiind din categoria „să văd și-apoi voi crede”. Dar când a înțeles că inima lui este înaintea lui Isus ca o carte deschisă, a strigat cu disperare: „Doamne, vino până nu moare micuțul meu.”( v 49).

Isus nu a găsit cu cale să-l însoțească, ci i-a zis: „Du-te (…)fiul tău trăiește.” Și tatăl îndurerat a plecat CREZÂND. Când se apropia de casă, l-au întâmpinat robii lui cu vestea cea bună. El, urmărit de un gând, i-a întrebat la ce oră s-a petrecut miracolul, iar răspunsul lor i-a dovedit că era ceasul în care Isus a zis: „Fiul tău trăiește.”

Pentru că așa lucrează Dumnezeu, al Cărui Cuvânt este adevărul. Pentru că astfel vine în întâmpinarea credinței noastre.

Citeam acest pasaj din Evanghelia după Ioan, pregătind obișnuita „meditație de miercuri”, când am auzit glasul stins al soției: „mi-e rău”. Era întinsă pe pat, și știam ce înseamnă asta, pentru că unul dintre medicamente îi lipsea de o vreme.

Am simțit o gheară strângându-mi inima, și-am reușit să mă eliberez doar pe genunchi, chemându-L pe Dumnezeu. I-am spus, printre altele: „Doamne, eu îndemn oamenii la credință, vorbindu-le despre puterea rugăciunii. Scriu mesaje de încurajare, inspirându-mă de cele scrise în Scriptură. Dar aici e nevoie de un miracol, Doamne! Eu Te chem în ziua necazului și vreau să văd izbăvirea Ta, Doamne. Și voi scrie despre asta. Voi scrie spre încurajare, inspirându-mă din realitatea trăită de mine. Dar acum, soția mea are nevoie de intervenția Ta”.

Nu știu cât timp m-am rugat, dar am simțit că ea e bine. Da, respirația liniștită a soției îmi spunea asta. Și credința. N-am întrebat-o imediat cum se simte, încercând să mă reculeg. Dar când am întrebat-o, mi-a zis: „M-am simțit bine de când ai început să te rogi.” Era ceasul când a vorbit Dumnezeu spre vindecarea ei. Mi-a vorbit în inimă.

 
Doamne, Îți mulțumesc! Și-Ți mulțumesc pentru toți cei care, citind acest mesaj, își vor fixa ceasul după ceasul Tău. Ceasul în care Tu vorbești spre vindecare. Și spre mântuire, Doamne. Amin!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 9 iulie 2019

Leul din Iuda

CC

(Apocalipsa 5)

Ioan, răpit în Duhul, ne descrie
Un tron înconjurat de curcubeu
De-o neasemuită măreţie,
Şi, stând pe acest scaun de domnie,
În sfânta-I strălucire, Dumnezeu.

În mâna care-a plămădit zidirea
Ţinea o carte plină de mister;
Şapte peceţi împiedicau privirea
Să îi pătrundă taina, întocmirea,
O taină grea şi pentru cei din cer.

„Cine e vrednic să deschidă cartea?”
Tună un glas ca vuietul de vânt,
Şi o tăcere grea, mai grea ca moartea,
S-a întreit să-şi instaleze partea
În cer şi pe pământ şi sub pământ.

S-a încordat a semn de întrebare
Şi-a neputinţă Universu-ntreg;
Nevrednicia rea, chinuitoare,
Făcea deschisul cărţii cu zăvoare
Să pară gest nebun, de sacrileg.

Dar când în disperare nimeni nu da
Vreun semn că el ar fi deschizător,
Păşi, călcând şi zbuciumul şi truda,
Cristosul înviat, Leul din Iuda
În vrednicia-I de biruitor.

Măreţul Leu, lui David Rădăcină,
Avea puterea Tatălui în El,
Şi totuşi nu cu forţa-I leonină
A biruit, călcând moartea haină,
Ci prin smerenie, jertfit ca Miel.

A izbucnit în ceruri o cântare
Pe cea mai nouă dintre melodii,
Dând astfel Celui vrednic închinare,
Mărire, cinste, sfântă adorare,
Toţi îngerii cu miile de mii

Căci a întemeiat o-mpărăţie
Mielul jertfit, biruitor ca Leu,
De-aceea la cereasca melodie,
În glas purtând recunoştinţă vie,
Să ne alăturăm…şi tu şi eu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, mai 2008