Paşte însângerat

Ev. săpt.

N-am scris tragedii, dar nu cred să fie greu. Îţi struneşti fantezia şi creezi personaje cărora le trasezi destinele. Mai greu e să scrii DESPRE tragedii. Despre cele reale. Nu poţi să scrii cu detaşarea celui care scrie procese verbale, atunci când e vorba de sute de vieţi curmate. Când încă eşti sub puternica impresie a imaginilor care au inundat internetul ca un talaz dureros.

Scena: Sri Lanka. Acţiunea: atac terorist sinucigaş. Bilanţ: 359 morţi ( dintre care 45 copii) şi circa 5oo de răniţi. Aceasta e matematică, dar inimii nu-i poţi servi aşa ceva. Pentru că fiecare OM cuprins în aceste cifre constituie o dramă. Dureroasă.

Dincolo de cifre e durerea sfâşietoare. Şi marea de lacrimi. Plângem cu ei, plângem pentru ei. Şi ne rugăm. Dar nu putem să nu vedem scena în ansamblul ei. Un război dus împotriva Adevărului. Adică a lui Cristos. Şi a celor ce sunt ai Lui.

A fost aleasă întâmplător ziua de Paşte? Nicidecum. E sărbătoarea Învierii, evenimentul care a generat, de altfel, creştinismul. Şi împotriva creştinismului se luptă. Dar se vorbeşte doar despre „victime” şi „atentatori”. Poate că nu e „corect politic” să se spună că este atacul furibund, plin de ură al islamului. Dar conceptul neomarxist al „corectitudinii politice” este făcut din zale de lanţ. Este politica pumnului în gură. Oricum, ISIS şi-a revendicat atentatele.

Oare chiar nu se vede amploarea persecuţiei de care au parte creştinii în acest mileniu trei? Păpuşarii lumii, cei care trag sforile în politica mondială, sunt în zona „creştină” a planetei, dar interesele lor sunt altele. Şi slujesc altcuiva, pentru că nu există neutralitate .N-ar trebui să ne mire, ştiind că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (1Petru, 4:7), iar acestea sunt semnele venirii Domnului.

Sri Lanka putea să ne rămână în atenţie doar ca o dorită destinaţie de vacanţă, dar a fost îndoliată- iată!-de această cumplită tragedie. Imaginile cu un convoi de sicrie sunt sfâşietoare. Vulcanul urii a erupt în ziua în care se sărbătorea Învierea. Sărbătoarea dragostei divine. Şi ne întrebăm din nou: întâmplător?

Cristos, Domnul Păcii, are un singur duşman, iar cei care luptă împotriva Lui sunt acoliţii acestuia. Declaraţi sau nu.

Doamne, îndură-Te şi lasă mângâiere Ta!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 26 aprilie 2019

Cămaşa lui Cristos

CC

Teatru antic, oare, vrea să fie?
E-o scenă dealul? Crucile-s decor?
O, nu, ci o cumplită tragedie,
Arzând din profeţie-n profeţie,
Se împlineşte-n chip sfâşietor.

Nu a mai fost scenariu scris vreodată
Să poarte-atâta chin în slovă, greu,
Beznă în plină zi, urlete, gloată,
Cutremur, lacrimi, cruce-nsângerată,
Iar personajul tragic, Dumnezeu.

Da, Dumnezeu, Cristosul, Mântuirea
Care murind pe cruce-mbrăţişa
Cu braţe de iertare omenirea
Şi, către ceruri înălţând privirea,
La Tatăl duhul Şi-L încredinţa.

Când timpul sta încremenit în clipă,
Împotmolit, parcă,-n tragismul dens
Care făcea din negură risipă,
Un straniu act părea că se-nfiripă
Şocând prin aparentul său nonsens:

Soldaţi romani, a căror nepăsare
Din râsul gutural se revărsa,
Desprinşi de evidenţa-ngrozitoare,
Trăgeau la sorţi cămaşa Celui care
Pentru iertarea lor pe lemn murea.

Ei nu ştiau, n-ar fi putut să ştie,
Când jinduiau cămaşa Lui la sorţi,
Că Cel ce se stingea în agonie
Mergea spre locul Său din veşnicie
Trecând, o clipă numai, printre morţi.

Se-nfiora din temelii zidirea
În faţa sacrificiului divin
Menit să ne aducă mântuirea,
Dar pământescul îşi oprea privirea
La o cămaşă, un veşmânt de in.

Cămaşa, chiar a Lui, pânză rămâne,
Strivită de statutu-i efemer,
Cu ieri, cu azi, dar, poate, fără mâine,
Dar dincolo de ea era o Pâine,
O Pâine care-a coborât din cer.

De n-ar fi, Doamne, marea Ta iubire
Prin care-adesea cu folos ne cerţi,
Nu am primi din cer călăuzire
Şi în orbirea noastră, da, orbire,
Noi am rămâne numai la coperţi.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 20 aprilie 2013

Sonet de Înviere

HPIM1999c

Cu fum scriu pe ziduri feştile funeste,
De bezne, de moarte, de-un tragic final,
De ziua-nghiţită de noapte, brutal,
Căci Azima păcii S-a dus, nu mai este.

Tresare pământul zvâcnind visceral,
Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste,
Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste
Venind doar tăceri, dureros, glacial.

Dar actul final vine-odată cu zorii,
Fiind în lumină divină scăldat,
Şi moartea-şi adună linţoliul terorii,

Iar Cel ce cu moartea pe moarte-a călcat
Păşeşte din groapa de-o clipă spre glorii
Şi-acolo ne-aşteaptă. Cristos a-nviat!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 20 aprilie 2019

 

Flăcări şi lacrimi pe Sena

DSC_3091

Franţa trăieşte în mine prin trecutul ei, datorită unei apreciabile infuzii de literatură franceză, pe care am primit-o încă din copilărie. N-am vizitat-o, dar dacă aş fi făcut-o, n-aş fi început cu Turnul Eiffel. Aş fi început, da, cu Notre- Dame. Şi aş fi continuat cu Louvre şi Versailles. Poate tocmai pentru faptul că ele vin dintr-un trecut mai îndepărtat.

Arde Notre Dame! Am fost cutremurat şi eu, ca atâtea alte milioane de oameni. Fără vreo analiză ideologică. Pentru început, în obiectiv era dezastrul. Şi acesta însemna pierderea imensă, atât materială cât şi spirituală. Pentru că Notre Dame rămâne, totuşi, un simbol.

Sunt creştin, fără să fiu catolic, sunt european, fără să fiu francez, iar simbolurile nu le consider strict necesare. Am învăţat, încă de când m-a „dezateizat” Dumnezeu, scuturându-mă de argumente, că „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”(Ioan, 4:23). Cu toate astea, am fost profund afectat de incendiul parizian.

Pentru că într-o Franţă atee, a cărei dimensiune religioasă tinde să devină islamul, pierderea simbolurilor creştine este dureroasă. Eu ştiu că pot să mă închin oricând şi oriunde, purtându-L pe Cristos în mine prin ceea ce sunt şi ceea ce fac, dar mă doare să văd că pierde teren creştinismul. Singura religie mântuitoare!

La fel de dureroasă a fost dezlănţuirea pătimaşă a disputelor. S-a vorbit din nou despre „spaţiile mici”, „copiii din Africa”, „şcolile şi spitalele din Romînia”. Au fost acuzaţi de duplicitate cei ce deplâng soarta Catedralei pariziene, în timp ce o atacă pe cea de la Bucureşti. Au fost acuzaţii reciproce de ipocrizie între cei ce donează pentru Catedrală şi cei care nu donează. E greu şi să faci o sinteză, darămite să descâlceşti iţele. Şi nici nu mi-am propus.

Actul înălţător al acestei drame l-a constituit imaginea cu oamenii care plângeau pe străzi. Nu, nu le ardea propriul acoperiş. Ardea o Catedrală. Iar dacă se mai plânge pentru un locaş închinat lui Dumnezeu, mai este speranţă. Este un prim pas. Următorul, şi cel mai important, este să ne închinăm cu sinceritate „în duh şi în adevăr”.

Pentru că, mai spunea Mântuitorul, „astfel de închinători doreşte şi Tatăl”.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 aprilie 2019

Măgăruşul, detaliu în planul lui Dumnezeu

 

HPIM1408Obişnuiţi fiind cu peregrinările lui Isus ca învăţător galileean extrem de modest în atitudine, suntem uimiţi de grandoarea intrării în Ierusalim înaintea pătimirii Sale. Dar era momentul Său, momentul legitimării Sale ca fiind Cel ce este. Şi profeţiile vorbeau despre acest moment.

Dar dincolo de acest eveniment în sine, este la fel de uimitor felul în care Dumnezeu acordă atenţie tuturor detaliilor, pentru ca planul Său să fie dus la îndeplinire aşa cum a fost conceput. Lucrurile erau stabilite şi dezvăluite public prin profeţiile care urmau să se împlinească întocmai.

Privitor la acest eveniment, profetul Zaharia scrisese cu cinci secole înainte: „Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” (Zaharia, 9:9)

Şi iată că Isus vine spre Ierusalim, dar…nici urmă de măgăruş. Sau, cel puţin, nu pentru ochii celor prezenţi. Şi-ai noştri. Dar El le spune ucenicilor: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni, niciodată. Dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-L.” (Luca, 19:30)

„Dacă va întreba cineva…” a continuat Isus, şi, într-adevăr, a întrebat. Iar ei au răspuns aşa cum au fost învăţaţi: „Domnul are nevoie de el.” Şi l-au dus. Fără întrebări suplimentare din partea proprietarului? Fără. Fără negocieri? Fără. Fără vreo dorinţă, firească, de vreun gheşeft? Fără. Scenariul era scris de Dumnezeu, profeţit, şi se derula-iată!- potrivit cu cele scrise. Cu toate detaliile.

Oamenii cunoşteau profeţia lui Zaharia, iar un element lipsă ar fi creat confuzie. Dar Dumnezeu S-a îngrijit să nu lipsească nimic. Măgăruşul făcea parte din recuzită şi a fost adus.

Bucurându-ne la această sărbătoare, să medităm şi asupra faptului că planurile lui Dumnezeu sunt duse la îndeplinire în toate detaliile. Şi aceasta să ne determine să facem planuri împreună cu El. De altfel, Biblia ne învaţă: „ Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti planurile.” (Proverbe, 16:3)

Toate detaliile sunt în mâna Lui.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 17 aprilie 2019

Tăceri pascale

DSC_5774

Pe noaptea de patimi se-ascute jungherul
Şi bubuie ura strivită-n torace
Când mâna rebelă atinge mânerul,
Dar Mielul de jertfă priveşte şi…tace!

Se-aprind vâlvătăi peste tragice bezne
Tivite cu păsări de pradă, rapace,
Şi sângele jertfei ajunge la glezne,
Dar Mielul priveşte, ascultă şi…tace!

Se urcă spre mijloc potopul de sânge
Când drama la focul trădării se coace,
Durerea-i cumplită, dar Mielul nu plânge,
Revarsă iubire pe lume şi…tace!

Tăcerea e albă ca norii de cretă
Când sângele-ajunge la creştet, tenace,
Şi moartea vorace cuprinde discretă
În braţele-i Mielul. Mormântul Lui…tace!

Dar actul final e drapat de-nviere
Şi-n scenă-i un Miel, ca un şarpe de-aramă,
Ce-a rupt de pe drumul spre Cer bariere.
Acum nu mai tace. Mă cheamă, te cheamă…

Simion Felix Marţian
Vulcan, 15 aprilie 2019

 

Sonet abrupt

Abrupt

Cu palmele goale de steiuri zdrelite
Te caţări, simţind că şi gându- ţi asudă,
Pe coarda-mpletită din scrâşnet şi ciudă,
S-ajungi pe un vârf de dorinţe-mplinite.

Pe drumul marcat doar de luptă şi trudă,
În lacrimi de genele arse strivite
Se-neacă speranţe, şi mor otrăvite
Iluzii muşcate de patima crudă.

Dar este de-ajuns doar o rază de soare
Să vezi că din ceaţa ce- iată!- s-a dus,
O scară cu trepte de pace apare;

Se vede şi vârful, nu-i mult până sus,
Şi scara te-mbie să urci în splendoare,
Căci capătul scării îl ţine Isus!

Simio Felix Marţian

 

Regenerarea studiată la seral

DSC_6932a

Era fariseu, dar nu unul oarecare, ci un „fruntaş al iudeilor”.(Ioan, 3:1) Aşadar, membru în Sanhedrin. Şi am mai putea adăuga la portretul său faptul că era un rabin erudit, căci Isus i se adresează numindu-l „învăţătorul lui Israel”(v 10). Iar ca să întregim acest portret, am putea spune că nu provenea dintr-o familie oarecare, ci dintr-una cu deschidere spre elenism, căci i s-a dat un nume grecesc: Nicodim.

Ei bine, cu toată erudiţia lui, sau poate tocmai datorită ei, a înţeles că învăţătura lui Isus era…altfel. Era de sorginte divină. Nu e uşor să admiţi, ca învăţător, că altcineva este mai bun decât tine. Ba să ceri şi sfaturi. Dar el a făcut-o, şi aceasta este smerenie.

A venit la Isus noaptea. Poate se temea să nu fie văzut, deşi încă nu venise vremea când era periculos să te declari adept al Învăţătorului. Sau poate a considerat, ca atâţia alţii, că era timpul cel mai potrivit pentru studiu. Pentru dialog edificator. Dar a venit, chiar dacă la cursurile de seară.
Titlul lecţiei l-a luat prin surprindere: Naşterea din nou! Pentru că Isus i-a spus: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” ( v 3) La început nu a reuşit să-i pătrundă sensul, dar viaţa sa ulterioară ne dovedeşte nu doar că a înţeles, dar că a şi aplicat cele învăţate.

Pentru că îl reîntâlnim, în aceeaşi Evanghelie a lui Ioan, în capitolul 7, luând apărarea lui Isus în Sanhedrin, iar în capitolul 19, îngrijindu-se de trupul lui Isus.

Astăzi, având la îndemână o întreagă Evanghelie, ştim mai multe decât Nicodim, atât despre Isus cât şi despre regenerare. Despre naşterea din nou. Dar, totuşi, experienţa lui ne este folositoare, aşa că putem reţine câteva lucruri.

Mai întâi faptul că la Isus vii recunoscând nu doar caracterul infailibil al învăţăturii Sale, ci şi divinitatea Lui. Apoi că la El se vine cu smerenie. Şi peste toate astea, învăţarea lecţiilor Sale este obligatorie. Iar cea despre regenerare nu face nicidecum excepţie. Mai ales că naşterea din nou este condiţia sine-qua-non a accederii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Nicodim şi-a făcut temele. Spre mântuirea lui, desigur. Ce ne poate împiedica să mergem şi noi la cursuri? Şi nu doar atât, dar cele învăţate să le şi punem în practică.

Doamne, ajută-ne să facem voia Ta!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 10 aprilie 2019