De Mica Unire

1 unire

Istoria strigă: Sus steagul, române!
Şi-n dangăt ne cântă cu foc în simţire
De-o ţară născută pe plaiuri cu grâne,
Ne cântă de-un Milcov sorbit spre Unire!

Ne cântă şi vântul ce-mprăştie spuza,
Dând focului viaţă, culoare şi forme,
De-o ţară cu pace, de cinste, de Cuza,
De-un drum către lume pavat cu reforme.

Ne cântă lumina venind din ceasloave
De-un neam cunoscând Dumnezul nădejdii,
Un neam „în picioare” prin faptele-i brave
În ciuda atâtor şi-atâtor primejdii!

E cântecul nostru de ieri pentru mâine,
Dar astăzi îi scriem şi noi conţinutul;
Istoria demnă obligă, române,
Să scriem cu cinste, în ton cu trecutul.

Istoria-şi pune în cântec accentul
Şi-albastru şi galben şi roşu e versul,
Cântându-l, române, croieşte-ţi prezentul,
Cu noi e Acel ce-a creat Universul!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 24 ianuarie 2019

Geometrie divină

DSC_7071

Când ai văzut geometria mea,
Un amalgam de unghiuri ascuţite
Şi de secante dureros ţintite
Pe planşa vieţii ca o canava,

Ai folosit, Părinte, un compas,
Şi, pe planşeta planurilor Tale,
Din curbe ample cu suiri domoale
Mi-ai refăcut desenul, pas cu pas.

Şi dispărând ungher după ungher
S-a dus şi bezna ce zăcea în ele,
În sfera vie-a devenirii mele
Intrând lumina dragostei de cer.

Iar spaţiul devenit mai generos
Din sufletul avid după lumină
A devenit o lume nouă, plină
De pace, de iubire, de…Cristos!

Privesc acum din noul adăpost
Spre lumea colcăirilor bolnave,
În bezna din ungherele jilave,
Şi ştiu că e…desenul care-am fost.

De-aceea vin să-Ţi mulţumesc frumos
Că prin proiectul Tău, divin Părinte,
Eu aparţin geometriei sfinte:
Mai şlefuit, mai larg, mai luminos.

Simion Felix Marțian

Sonet troienit

dsc_0052

Se strâng buluc omături cristaline
Pe scări de viscol cocoţate-n cer,
Zidind nămeţi din cărămizi de ger
Şi alb tăios, cu care să se-mbine.

Pe câmpul vast lipsit de-orice reper
Eternă pare iarna care vine
Cu triste tânguiri şi cu suspine,
Şi-al morţii greu şi-ntunecat mister.

Dar când, muşcând, rafala îngheţată
Aruncă-n zare pătura de nea,
Un fir de grâu plăpând spre ceruri cată

Şi, plin de bucuria de-a-l vedea,
Spre slavă strig: Mărire Ţie, Tată,
Eternă-i viaţa, şi va fi şi-a mea!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 ianuarie 2019

 

Iarna iubirii

dsc_0301c

”Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci.” (Matei, 24:12)

Se-aude prin ramuri al iernii prolog
Cu vaiere lungi și stridente,
Și ursu-și împinge tăcerea-n bârlog
Trăind izolări… recurente.

E frigul aievea? Miroase a frig?
Călcând prin tăceri pân-la gleznă
Îi dăm obstinați neiubirii câștig.
Lăsând dialogul în beznă.

Grilaje de fier ridicăm între noi,
Scrâșnind în țâțâna neunsă,
Și-având iarnă-n suflet privim înapoi
Spre dragostea tot mai ascunsă.

Ne strângem comori, ne iubim în oglinzi,
Dar n-avem spre alții iubire,
Și mâinile-ntinse de cei suferinzi
Rămân atârnate-n râvnire.

Răcelii de gheață îi suntem captivi
Și lanțul acesta ne ține,
Dar încă se poate să fim afectivi,
Iubirea nu-i toată ruine.

Nu-i dragostea toată atinsă de ger,
Căci ea-i de divină sorginte,
Iar Cel ce-i iubire revarsă din cer
Spre inimi torentu-I fierbinte.

E iarna iubirii, când focuri se sting,
Dar dragostea încă e vie
În fiii luminii, când ceru-l ating
Cu ruga din inimi, solie.

Simion Felix Marţian

Sonet în alb

 

dsc_3014aTresar în alb tăcutele zăpezi
Primind lumina cu uimire castă,
Când curge alb imaginea fantastă
Din tolba grea a scurtelor amiezi.

Cu alb pictează primăveri pe coastă
Când pun dantele-n pomii din livezi,
Şi-apoi în ţipăt alb zvâcnesc în iezi
Şi-n laptele pe care îl adastă.

Cu alb nuntit, izvor de puritate,
E şi potirul florilor de crin,
Dar eu doresc un…alb mai sus de toate,

De-aceea, Doamne, eu la Tine vin
Să-Ţi cer un alb ce-acoperă păcate
Şi-apoi, iertat, doar Ţie să mă-nchin!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 12 ianuarie 2019

 

După Sărbători

DSCF2750a

Doar un covor de cetină uscată
Lipsit de strălucire, de culori,
Din ramura de brad sacrificată,
Mai aminteşte că „a fost odată”
O atmosferă…ca de sărbători.

Gonit de timp se stinge prin unghere
Ecoul clopoţeilor de-argint,
Şi un colind de ieri, acum tăcere,
Cu-o ultimă zvâcnire de putere
Se-ndreaptă spre-al uitării labirint.

Năştea ieri constelaţii ireale
Pe cer al artificiilor foc,
Azi, curcubeie artificiale
De becuri prinse-n jerbe de petale
Se sting treptat şi bezna vine-n loc.

Cu gust de „de ajuns”şi de sleială
Se stinge-al sărbătorilor ecou;
S-a terminat spectacolul de gală
Şi oamenii-şi reiau viaţa normală:
„Oricum, la anul ne vedem din nou”.

Ce trist! Ce atitudine ingrată!
O omenire greu de înţeles
Este privită azi din cer de-un Tată
Ce, răbdător, întreabă înc-o dată:
Aceasta este tot ce-aţi înţeles?

V-am dat prin Naştere o Sărbătoare
Ce nu are statut de „efemer” ,
Căci bucuria ei clocotitoare
N-are sfârşit, nu are-n timp hotare,
Venind din cer, continuând spre cer.

La Betleem vi s-a născut Mesia,
Pământ şi cer în El a contopi,
Eternul a învins vremelnicia,
Sărbătoriţi-vă, deci, bucuria,
Prin închinarea voastră zi de zi!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 10 ianuarie 2009

 

Tăceri uitate

csc_0043

Igluul meu din blocuri de tăcere,
Cuprins de-al necuvintelor îngheţ,
Mă ţine-ncarcerat cu bariere
Plătind al nerostirii mele preţ.

Muţenia mă leagă de banchiză
Şi-nchide orizontul ca un laţ,
Frenetic vreau să caut o baliză
Să ies de-aici cu verbele la braţ!

Să spun ceva, când tac şi cerul tace
Şi-această stare mă apasă greu,
Vreau la taifas în braţele de pace
Întinse spre pământ de Dumnezeu!

Un gând rostit, un cânt, o rugăciune,
Sau verbul viu înnobilat prin vers,
Deschid spre Dumnezeu, ca-ntr-o minune,
Ferestre ce-nfloresc în Univers.

Cu Tine la fereastră vreau, Părinte,
Să-mi duc rostirea când spre cer mă rog
Şi să-Ţi ascult divinele cuvinte,
Turnându-mă pe mine-n…dialog!

Banchiza de tăceri să se topească
Şi tot ce-mi spui să spun la rândul meu,
Să las lumina-n inimă să-mi crească
Vorbind şi „cu” şi „despre” Dumnezeu!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 8 ianuarie 2019

 

Ioan Botezătorul

 

ib

“Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea…”(Marcu 1:2b)

Când se-ntorcea istoria spre soare
Şi era mântuirii-abia mijea,
Un glas de tunet, cu înflăcărare,
Vestea o cale ce se deschidea.

Intra în eră Antemergătorul
Ce cobora prin timp, din prorocii,
Să pregătească el, Botezătorul,
O cale pentru Cel din veşnicii.

Vorbea de pocăinţă şi iertare,
Despre mărturisire şi botez,
Iar vorbele, adesea tăietoare,
Intrau adânc în inimi, până-n miez.

N-a cunoscut până atunci Iordanul
Aşa un val vuind spre valul său,
Căci gloatele veneau cu tot elanul
Voind să-ntoarcă spatele la rău.

Le-a mai vorbit Ioan de Cel ce vine,
El pregătindu-I calea spre norod,
Dar zborul său înaripat spre bine
S-a frânt de răutatea lui Irod.

S-a stins Ioan, profet cu glas de clopot,
Dar nu-nainte de-a fi auzit
Din faptele reverberând în ropot
Că Cel ce vine…deja a venit.

A fost un glas ce-a răscolit pustia
Şi ca ecou s-a consumat, vibrând;
În bezna vremii a purtat făclia
Şi tot ca ea s-a mistuit, arzând.

Simion Felix Marţian
Vulcan, decembrie 2010

Botezul Domnului

Prut( )

Prin mâluri, prin nisip, prin bolovani
Iordanu’-şi poartă vălurat povara
De amintiri cu lupte, cu duşmani,
Dar dincolo de toate, peste ani,
Ţâşneşte clipa de la Betabara.

Atunci, Ioan chemând înflăcăra,
Căci pentru cer el aprindea scânteia,
Iar cine-l auzea se boteza
Şi-n urma tuturor se-apropia
Isus din Nazaret, din Galileea.

Recunoscând Mielul lui Dumnezeu,
Profetul a rostit cu umilinţă:
“O, nu se poate să Te botez eu
Când ştiu, simţind adânc în duhul meu,
Că eu de-al Tău botez am trebuinţă.”

Punct crucial, arzând în infinit,
Când Cel divin încuraja umanul:
„Să împlinim ce trebuie-mplinit”,
Apoi Isus spre apă a păşit
Şi în botez L-a-mbrăţişat Iordanul.

S-a înteţit minunea când din cer,
De unde veşniciile se-adapă,
A coborât, în chip de porumbel,
Duhul lui Dumnezeu peste Acel
Ce, botezat, ieşea atunci din apă

Şi-un glas divin din cer s-a auzit
Împrăştiind în patru zări tăcerea,
Un glas ce cu tărie a rostit:
„Acesta-i Fiul Meu Cel preaiubit
În care Îmi găsesc toată plăcerea.”
***
Suntem şi noi cu toţii botezaţi,
Şi-n Cel născut la cumpănă de ere
Am fost de Tatăl nostru înfiaţi,
Dar, oare, putem fi încredinţaţi
Că şi-n noi Îşi găseşte El plăcere?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 ianuarie 2011

Mi-e alb…

dscf2782

Nu mi-e cald, nu mi-e frig, nu mi-e sete, cumva
Mi-e, aşa, o simţire aparte;
Am găsit! Da, mi-e…alb, şi aceasta-i ceva
Mai presus de viaţă şi moarte.

Mi-este alb ca-n zăpezi sărutate de ger
Sau ca-n puf luminos de columbă,
Ca-n culori care vin despletite-n eter
Şi în spectrul solar se îmbumbă.

Da, mi-e alb ca în spuma adusă de val
Sau ca-n laptele-adus de la stână,
Îmi e alb ca-n corole de crin, alb floral,
Şi mi-e alb cum e albul de lână.

Copleşit sunt de…alb şi de ceea ce simt,
Şi-nţeleg că această simţire
E îndemnul divin ca trăind să consimt
Să mă-mbrac în strai alb de sfinţire.

Tu îmbracă-mă, Doamne, în haină de in,
Ca să port neprihana în mine
Ca o horbotă albă, din albul divin,
Alb ca dorul curat după Tine!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 ianuarie 2019