Preludiu autumnal

DSC_8853

A mai trecut un anotimp prin noi,
Cutreierând prin nevăzute breşe,
Şi dacă ieri ne-mbujorau cireşe,
Ne şiroiesc acum în suflet ploi.

Ne-au triluit amiezi cu ciocârlii
Pe săgetări de rândunici măiestre,
Şi-acum ne dor albastrele ferestre
Prin care fug cocorii cenuşii.

Şi calendarul fâlfâie zbârlit
În aşteptarea argintatei brume,
Şi-n întomnarea coborând pe lume
Mă simt aşa, deodată, stingherit.

Însă mă scutur de acest tablou
Ce mă îndeamnă la melancolie,
Şi-mi zic, vibrând, că toamna-i bogăţie,
Cu-nţelepciune bonus, sau…cadou.

Şi,-nseninat în universul meu,
Îngenunchez pe frunze, strigând: Doamne,
Dă-mi bucuria iminentei toamne
Ca dar divin, căci Tu eşti Dumnezeu!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 29 august 2018

 

Evadarea

Evadarea

“Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.”(Ioan 8:32)

Visezi, prietene, visezi frumos
Şi te-amăgeşti că eşti în libertate
Dar fără adevăr, fără Cristos,
Nu eşti decât un rob legat vârtos
Chiar dacă-s lanţurile parfumate.

Te-a-nvăluit minciuna ca un nor,
De-aceea, cu privirea-nceţoşată,
Tu-i vezi pe cei ce se avântă-n zbor
A fi ei robi, dar aripile lor
Trec peste colivia-ţi ferecată.

Priveşti zăbrelele dar nu-nţelegi
Că nu tu eşti, ci ei sunt cei de-afară;
Şi-atunci când gratiile ţi le dregi
Tu şi mai mult te-nchizi, mai mult te legi,
Visezi că zbori, dar cei de-afară zboară.

Dar când vei înţelege că eşti rob
Cu zborul doar un vis mijind în zare,
Şi că te-ai mulţumit doar cu un bob
Servit de ignoranţă într-un ciob,
Îţi vei dori aprins…o evadare.

Să scapi de gratii, să le smulgi din zid,
Păşind agil dincolo de hăţişuri;
Ieşind din al ispitei laţ perfid
Să vezi cum zările ţi se deschid,
Sub talpa fermă stăpânind suişuri.

Aceasta-i calea, numai evadând
Şi-mbrăţişând temeinic adevărul
Cu aripi de cunoaştere crescând,
Vei înţelege că, închis, nicicând
Nu poţi vedea nemărginirea, cerul.

Vulcan, august 2011

 

Locul meu

DSC_7961a

“Eu mă duc să vă pregătesc un loc (…) ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”(Ioan 14:2-3)

Tu m-ai iubit încă de la-nceput,
De când zideai, rostind imperative,
O lume din nimic, din nevăzut,
Iar pentru mine, cel creat din lut,
Edenul numai din superlative.

Da, pentru mine modelai splendori
Într-o nemăsurată bogăţie
De zumzete, arome şi culori,
Dar cea mai preţioasă-ntre comori
Era neprihănita-Ţi părtăşie.

Mi-ai dat Edenul, locul minunat
Ţesut din dragoste doar pentru mine;
Ah, cum am putut fi aşa ingrat
Păşind, prin răzvrătire, în păcat
Şi despărţindu-mă de Cer, de Tine!

În bezna-n care-apoi m-am adâncit
M-am contopit prin trudă cu ţărâna
Din care eu eram alcătuit,
Udând-o cu sudoarea, istovit,
Şi lacrimile ce umpleau fântâna.

Tu m-ai iubit, însă, neîncetat
Şi mi-ai propus o nouă întâlnire
Aici, pe-un deal spre care-am alergat
Cu toată vina mea împovărat,
Să fiu iertat privind…la răstignire.

Te-ai dus apoi, al Golgotei erou,
Şi poate m-ar fi doborât furtuna
Dacă n-ai fi promis, ca un cadou,
Că mergi să-mi pregăteşti un loc, din nou,
Să fiu cu Tine pentru totdeauna.

Să fiu cu Tine iar, ca la-nceput?
O, Doamne, zbor cu dor aprins în mine
Către splendori cum omul n-a văzut
Şi mintea lui încă n-a conceput.
Mi-e dor, Doamne ,mi-e dor! Mi-e dor de Tine!

Simion Felix Marţian

Rugă pentru naţiune

collage 1

În ţara mea cu plete lungi de grâne
Şi ochi de iezer sărutat de cer,
Izvoare se-mpletesc în drum să-ngâne
Poveşti născute-n focuri pe la stâne
Şi plânse în caval de vreun oier.

Pe-acest meleag al devenirii noastre
Ce râde-n soare înflorind prin ii,
Din dacice ruine şi din castre
Ies roşii flăcări, galbene şi-albastre,
Ţesând blazonul Marii Românii.

Şi pe acest pământ iubit de soare
Trăieşte din vecie neamul meu,
Şi ard înflăcărat de-a lui ardoare
Iar când e trist, durerea lui mă doare
Şi pentru el mă rog lui Dumnezeu:

Tu, Doamne,- ai făurit această ţară
Gătind- o cu splendori, cu bogăţii,
Dar când trudita pâine e amară
Şi fiii i se- nclină sub povară,
Dă izbăvirea Ta din veşnicii!

Simion Felix Marţian

 

Adevărul şi ideologia argintului

Comoara 1

Locuitorii Efesului erau mândri că cetatea lor găzduia templul zeiţei Diana. Sau Artemis, cum o numeau grecii. Erau mândri chiar dacă nu ştiau că mai târziu, în lumea modernă, templul va fi considerat o „minune”. Una dintre cele şapte ale antichităţii.

Aducând jertfe zeiţei, ni s-ar părea firesc să-i vedem răsculându-se atunci când vine cineva vestind o altă Cale. Căci aşa se întâmplase. Pavel, ajuns în cetatea lor, a început să vestească o Cale spre mântuire prin Cristos cel înviat, printr-un Dumnezeu care urăşte închinarea la idoli.

Dar, în mod surprinzător (sau nu?), motivaţia răscoalei lor era alta. Şi argintarul Dimitrie, capul răscoalei, mobilizându-i, le spune oamenilor săi: „Oamenilor, ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta.”( Faptele Apostolilor, 19:25)

Meseria lor consta în a reproduce în metal preţios copii ale templului, la scară redusă. Şi ale chipului Dianei. Iar învăţătura lui Pavel, potrivit căreia „zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei”, era o lovitură dată ocupaţie lor şi implicit câştigului obţinut din aceasta.

Aşadar, motivaţia lor, ca instigatori la răscoală, era limpede. Banii! Ei nu apărau o ideologie împotriva unei învăţături străine, ci propriile interese. La „ideologie” recurg doar atunci când trebuie să incite masele. Şi această tehnică a manipulării a dat roade, căci ne scrie Luca: „Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru…”(Fapte, 19:29)

Metoda aceasta de a lupta pentru propriile interese, ascuns în spatele unei ideologii pe care, chipurile, o aperi, se foloseşte şi astăzi. Atât în politică cât şi, dureros, în religie. Atunci când se clatină privilegiile.

Este bine de ştiut cu ce ne vom confrunta atunci când propovăduim Adevărul. Calea. Pavel nu s-a împiedicat de efeseni şi interesele lor, iar îndemnul lui este: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.”(1Cor, 11:1)

Simion Felix Marţian
Vulcan, 22 august 2018

Mă-nchin scriind

12

Lumina mă deşiră în cuvinte
Din ghemul încâlcit al multor gânduri
Şi-apoi, aliniindu-mă pe rânduri,
Mă toarnă-n strofe, matcă şi sorginte.

Izvoare am în piept, în ochi, pe buze,
În palmele ce-s gata să rodească
Un grâu ce singur se frământă-n pască,
Şi curg tumultuos peste ecluze.

Respir seninul când ţâşnesc în muguri
Şi-n aripi ce se ţes în alfabete,
Iar inima drapată-n epitete
Încinge ţestul propriilor ruguri.

Mă-nalţ înflăcărat şi curg în versuri,
Zădufu-l domolesc cu adiere
Şi, ca într-o perpetuă-nviere,
Trăiesc geneza altor universuri.

Ai pus în mine, Doamne, o lumină
Ce-aprinde focul dragostei de-a scrie,
Dar eu doresc, trăind în poezie,
Să fiu poem de foc, ce Ţi se-nchină!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 21 august 2018

 

Doar un liman

Valuri 2

Când dor în piept catarge din multele periple
Şi ancorele grele atârnă de destin,
Când viaţa-ţi sângerează de eşuări multiple
Şi îţi rânjeşte tragic cu colţi ca de rechin,

Când ceaţa te-nfăşoară, alunecând cu bezne,
Şi lupta cu talazul e, totuşi, în zadar,
Când eşti târât de valuri ce-ţi toarnă plumb în glezne,
Ai vrea cu disperare să vezi…să vezi un far!

Ai vrea să ştii că ţărmul e undeva aproape,
Că lupta cu furtuna curând se va sfârşi,
Ai vrea să simţi cum cerul te mângâie pe pleoape
Şi-odată cu cocoşii cânţi zorilor de zi.

Ai vrea să simţi sub talpă şi-n palmă siguranţă
Şi să-mpleteşti parâme din certitudini noi,
Şă ştii că tihna are în tine rezonanţă,
Uitând pentru vecie de-al dramelor puhoi.

E- un singur ţărm de pace, de-aici până-n vecie,
Doar un liman de tihnă de-a pururi luminos,
E ţărmul de iubire, de har şi apă vie,
Limanul mântuirii este Isus Cristos!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 18 august 2018

Sonetul rugăciunii

DSC_4447a

Simţi lupta-ncrâncenată arzând în tălpi şi-n coaste
Şi valul urgisirii ţintindu-te de zid,
Când corbii-nfricoşării, c-un apetit avid,
La geamul dinspre noapte se năpustesc s-adaste.

Speranţele plăpânde în foc se sinucid
Purtând pe aripi moarte înfiorări nefaste,
Şi-n pomul vieţii tale rodesc pe crengi năpaste,
Rodirea otrăvită curgând ca un fluid.

Dar geamul dinspre ziuă se-aprinde în lumină
Şi, renăscând, speranţe în inimă-nfloresc
Cum înfloresc genunchii acelor ce se-nchină!

Da, rugăciunea poate, în dialog ceresc,
Să surpe bezne oarbe prin graţie divină,
Iar tu să simţi cum aripi de viaţă nouă-ţi cresc!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 18 august, 2018

Gânduri la protest

Se zguduie şoselele prin vamă
Izbite de-al maşinilor şuvoi,
Ne vin copiii ţării înapoi,
Simţind profund că România-i cheamă.

Dar, vai!- nu vin la hram, sau vreo nedeie
Şi nici într-un concediu luminos,
Ci-ntr-un demers de-a dreptul dureros,
Căci iar se-aprinde-a vrajbelor scânteie!

Aşa-i, se pare,-n fiecare casă,
Când, chiar dorindu-ne, de peste zări,
Mai mult ne întâlnim la-nmormântări
Şi-această revedere-i dureroasă.

Diaspora revine azi în ţară,
Dar parcă şi ei în acelaşi mod,
Căci vin la al justiţiei prohod
Şi dulcea regăsire e…amară.

O, cât va fi gâlceavă-n România
Şi când vom înceta să ne urâm?
Popor român, cu rădăcini la Râm,
Cultivă-ţi creştineşte armonia!

Nicicând nu vor pieri cu totul ulii,
Dar noi vom fi pe-acest meleag mereu
Şi proclamând: Cu noi e Dumnezeu!
Să ne-ntâlnim pe vatra Albei Iulii.

Şi toţi, la sărbătoarea centenară,
Cu cei veniţi, ca azi, de peste tot,
Uitând culori politice şi vot,
Să ne rugăm fierbinte pentru ţară!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 10 august 2018