Iertarea

1

( “Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” Matei 6:15)

Fiţi sfinţi!-acest imperativ divin
Îmi biciuieşte inima pustie
Când cugetul nu mi-e curat, senin,
Şi remuşcările şuvoaie vin
Pe matca neagră de vinovăţie.

Greşelile-mi ca zale zăngănesc
În lanţul vinei, ce mă-ncătuşează,
Şi-aceste legături mă răscolesc
Dar văd o cale: Tatăl meu ceresc
E Cel ce iartă şi eliberează!

Sunt fiu şi îndrăznesc, dar mă-nfior
Când bat la poarta îndurării sfinte
Şi văd, ah!-văd acolo un zăvor;
Vreau să-l deschid, nu pot, cer ajutor
Strigând: ce este-acest zăvor, Părinte?

Şi din Cuvânt răspunsul a venit:
Este zăvorul tău de neiertare;
Priveşte-n jur la cei ce ţi-au greşit
Şi care-aşteaptă cu un duh mâhnit
Să faci, zâmbind, un pas spre împăcare.

Mă las de-acest mesaj adânc pătruns
Şi înţeleg că nu-i de-ajuns ca-n poartă
Să baţi, cerând, şi să aştepţi răspuns,
Căci drumul spre-ndurare e ascuns
Acelor care, neiubind, nu iartă.

Eu vreau să iert!- m-aud din nou strigând,
Să scap de legătura neiertării,
Să văd zăvorul la pământ căzând
Şi-apoi, cu pacea-n inimă şi-n gând,
Să pot deschide poarta îndurării.

Abia atunci, ca iertător iertat
Care-a primit şi-a oferit iubire,
Mulţumitor c-am fost eliberat,
Eu voi trăi în pace îmbrăcat,
Sorbind şi respirând neprihănire.

Simion Felix Marţian
(Din volumul „Cărări de lumină”)

Reclame

Ţipăt în flăcări

Crăciun însângerat

Elada plânge azi sfâşietor
Şi lacrima-i mă arde-n piept, fierbinte,
Un rug mi-e inima, mistuitor,
Şi flăcări am în ochi, şi am… morminte!

Balaurul de foc s-a năpustit
Să-nghită vieţi, sau să le-arunce-n mare,
Şi-n marea-i lăcomie-a mistuit
Şi vieţi în ultima îmbrăţişare.

Mă bântuie imagini cu copii
Ţipând cuprinşi de-a focului arsură,
De oameni prinşi de flăcări, încă vii,
Ca torţe suferind peste măsură.

Mă doare, Doamne, dar nu vreau să strig
Decât cu glas aprins de rugăciune,
Şi-n faţa flăcărilor să fac dig,
Cerându-Ţi, pentru semeni, o minune.

Tu poţi să dai balsamul Tău sfinţit
Şi Greciei să-i legi acestă rană;
Ascultă-ne când te rugăm smerit,
Căci voia Ta în veac e suverană!

De lacrima Eladei mă-nfior,
Şi ţipătul venind din foc mă doare,
De-aceea strig: Părinte-ndurător,
Dă în durerea asta alinare!

Simion Felix Marţian
Eforie Nord, 25 iulie 2018

Navigând cu Dumnezeu

Iona 1

Nu era la prima călătorie pe mare. Nu ştim cât a călătorit Pavel astfel înainte de întâlnirea cu Isus, pe drumul Damascului, dar după aceea a călătorit mult în numele Lui, pentru vestirea Evangheliei Sale. De altfel el le scria corintenilor: „…de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în abâncul mării.”(2 Corinteni 11:25)

Dar de data asta călătorea ca prizonier, în drum spre Roma.Corabia, care transporta o mare cantitate de grâne, avea la bord două sute şaptezeci şi şase de oameni.

Era toamna (trecuse „vremea postului” de Ziua Ispăşirii) şi navigaţia se făcea cu mare dificultate din cauza vânturilor. Este momentul în care apostolul intervine, sfătuindu-i să oprească pentru iernat. De ce i-ar fi urmat sfatul? Era DOAR un rabin.

Bătălia cu furtuna a fost teribilă. Au renunţat la încărcătura preţioasă a corăbiei, iar când ceaţa i-a învăluit pentru mai multă vreme, plutind în derivă, şi-au pierdut orice speranţă.

Aici intervine Pavel din nou. Şi pentru că lucrurile se petrecuseră aşa cum el prevestise în avertismentul ignorat, erau dispuşi să-l asculte de data asta. Dar mai era şi argumentul hotărâtor: „Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi-noapte.” (Faptele Apostolilor 27:23)

Şi pentru că a mai adăugat convingător: „…am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus”(vers, 25), sfaturile lui nu au mai fost trecute cu vederea. Chiar dacă era rabin, nu navigator. Şi încă unul întemniţat.

De aceea l-au ascultat atunci când i-a îndemnat să mănânce, dar şi când i-a avertizat că echipajul vrea să fugă, abandonând corabia. Au scăpat toţi, dar nu pentru că era un rabin cu ei, ci pentru că era Dumnezeu cu acest rabin.

În călătoria noastră, suntem chemaţi să dăm sfaturi în mijlocul furtunii. Pentru salvarea oamenilor. Dar pentru a avea credibilitate, trebuie să vorbim în Numele Domnului. Cu autoritate.

Însă pentru aceasta trebuie să umblăm cu El. Ca Pavel.

Simion Felix Marţian
Eforie Nord, 25 iulie 2018

Orizont marin

Val

Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea
Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi,
Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea
Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.

Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple,
Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot,
Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple:
Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!

Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime
Iar bolta plumburie apasă greu şi ea,
Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime:
Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?

Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape
Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,
Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape
Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!

Se-aprinde orizontul când soarele apare
Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu,
E-acolo şi limanul, doar la un pas…mai mare,
Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!

Simion Felix Marţian
Eforie Nord, 24 iulie 2018

Păstorul mioriței

Stână 1

Coboară cerul pe-un picior de plai
Cu soarele împrăștiat prin iarbă,
Și-n tâmpla lui izvoare par să fiarbă
În limpezimi venind din guri de rai.

Dar tihna-nstăpânită-aici din veci
Îmbracă astăzi lacrima ce doare,
Căci nu-nflorește iarba cu mioare
Și-n straiul muntelui se sting poteci.

Și nici cavalul nu cântă de dor
La stâna care-n asfințit se frânge,
Căci miorița astăzi nu mai plânge,
Iar plânsul este-al Blândului Păstor.

În iarba grea de verde îndrăzneț
Păstorul cheamă ne-ncetat mioare,
Și lipsa lor de pe pășune-L doare,
Căci pentru toate a plătit un preț.

Dar multe au pornit după străini,
Plecând de la otavă la otravă,
Și-n mlaștina imundă și bolnavă
Pasc moarte până jos la rădăcini.

În țarcul de la stână era loc
Și adăpost pentru întreaga turmă,
Dar astea-s vremurile de pe urmă
Ce prevestesc un implacabil foc.

Păstorul șade pe-un picior de plai
Care își susură-n pășuni izvoare,
Și-așteaptă cu iubire și răbdare
Să-Și întregească turma pentru Rai.

Simion Felix Marțian

 

Răzbunarea lui Ilie

DSC_6932a

Cântă cocoşii. Îşi îndeplinesc misiunea ancestrală, anunţând ivirea zorilor. Aş fi vrut să mă bucur şi în această dimineaţă de cucurigatul lor, dar se pare că au pierdut bătălia cu boxele. Nu se prea aud.

De pe strada vecină, să tot fie vreo două sute de metri, continuă furtuna muzicală începută de ieri. Şi încă la un volum care ar fi deranjant şi dacă ai asculta muzică bună. Dar din sursa amintită se revarsă văicărelile gâtuite şi ţipetele specifice unui gen „muzical” foarte ascultat într-un anumit mediu.

E devreme? E târiu? Noţiuni relative pentru chefliii cărora le-a stat timpul în loc. Oricum, e aproape dimineaţă şi cei din jurul boxelor continuă „şoul” început ieri de…Sfântul Ilie.

Îmi propusesem săptămâna asta să scriu ceva despre profilul prorocului Ilie Tişbitul (Tesviteanul), ştiind că urma să fie în lumina reflectoarelor. Aş fi scris despre însoţirea lui Dumnezeu şi puterea credinţei. N-am făcut-o, şi acum, deranjat de melodiile care m-ar exaspera şi în surdină, sau la ore mai…potrivite, îmi zic cu un umor amar: se răzbună Ilie!

Dar nu-i vreme de umor. Mă gândesc la creştinismul românesc şi la sărbătorile…creştine cu atmosferă de nedeie. De serbare câmpenească. Sărbători în care e păcat să munceşti, dar poţi să încingi beţii crunte. Ciminale. Aşa, ca de…sărbători!

Nu sunt supărat pe vecinii care, probabil, au căzut la datorie în jurul boxelor care continuă să polueze sonor. Nici pe alţii ca ei care folosesc sărbătorile doar ca pretext pentru chefuri. Dar mă doare. Sufăr pentru ignoranţa lor, dar şi pentru a celor mai cuminţi, care nu chefuiesc, dar nici nu ştiu nimic despre sfinţii pe care-i sărbătoresc. Nici despre rostul sărbătorilor.

Sufăr şi mă încearcă un sentiment de vinovăţie. Ce facem cu lumina pe care am primit-o? Ne mulţumim să acuzăm atitudini nepotrivite? Nu, nu-i de de-ajuns! Lumina nu se ţine sub obroc.

N-am scris despre prorocul Ilie atunci când mi-am propus, şi acum regret. Deşi nici scrisul nu m-ar fi scăpat de acest concert nocturn deranjant. Dar trebuie să scriem. Să spunem. Să ducem lumină.

Între două „piese” se aud cocoşii. Ei îşi fac treaba. Vestesc.

Simion Felix Marţian
Caraula, 21 iule 2018

Interogându-L pe Dumnezeu

Valuri 1

Nuuu, nu se poateee!!! E strigătul disperat al celui care primeşte un bobârnac de la viaţă. Sau un croşeu. Sau…o tăvălală teribilă. Iar după revenirea din şoc, urmează întrebările, care după măsura credinţei fiecăruia, sunt adresate mai direct sau mai evaziv lui…Dumnezeu!

De ce, Doamne? De ce eu? De ce mie? De ce aşa? De ce acum? De ce, de ce, de ce? Şi toate aceste întrebări se rostesc pătimaş, cu sentimentul arzător că am fost nedreptăţiţi.Că am fi meritat altceva.

Iov a fost un om FĂRĂ PRIHANĂ înaintea lui Dumnezeu. Omul integru plăcut Lui. Şi, paradoxal, loviturile primite au fost pe măsura neprihănirii lui. Dar, omeneşte vorbind, într-un raport inversat. Şi-a pierdut averea. Toată. Şi a fost uriaşă. Şi-a pierdut copiii. Toţi. Şi au fost zece. Iar la urmă, ca un „bonus”, s-a ales cu o ulceraţie chinuitoare pe tot corpul.

În această situţie disperată, care ar fi justificat, am spune noi, o interogare ca cea de mai sus, el s-a mulţumit să spună: „Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?”(Iov 2:10)) O atitudine uluitoare! Şi asta până când prietenii săi au devenit agasanţi cu concluziile lor acuzatoare.

Abia atunci a încercat să se dezvinovăţească, iar justificarea lui înaintea oamenilor Îl acuza pe Dumnezeu. Îl prezenta nedrept în judecăţile Sale. Însă când Dumnezeu a găsit cu cale să-i răspundă, Iov, înţelegând, nu a mai rostit decât: „Îmi pun mâna la gură.”(Iov 40:4)

Având în vedere că Dumnezeu i-a redat averile, înmulţite, şi l-a binecuvântat cu alţi zece copii, iar el „a murit bătrân şi sătul de zile”, am putea spune că este o istorie dureroasă cu…happy end.

Dar dincolo de această dramă zguduitoare, ceea ce avem de învăţat este atitudinea noastră în încercări. Nu este uşor să primeşti palme de la viaţă, şi o spun ca unul care mai simte usturimea, după ani şi ani, dar decât să-l asaltăm pe Dumnezeu cu întrebări, mai bine să ne amintim de cuvântul Său care spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28)

Şi în locul unei neinspirate interogări, care poate fi ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, să rostim o rugăciune: Doamne, dacă ai îngăduit să trec prin mijlocul furtunii, vreau să simt prezenţa Ta izbăvitoare. Amin!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 10 iulie 2018

Lacrimi pe Prut

Prut( )

Lumina plânge-ntr-un etern crepuscul
Pe apa-nlăcrimată de la Prut,
Şi plâng şi eu scriind, strivit, minuscul,
Călcând pe urme de ecou pierdut.

Mă arde lacrima lui Păunescu,
Mă doare crunt al lui Vieru plâns,
Căci ei scriau strigând de nefirescul
Cu ,,apă-n ştreang” şi cu hotar constrâns.

Nu plâng pe malul apei doar poeţii,
Dar scrisul lor se vrea a fi ecou,
A fi îndemn să sune-n cor trompeţii,
Chemând la podul dragostei din nou.

Mai cresc pe malul apei frontiere
Şi-n valul rece paşapoarte curg;
Mai dă-ne, Doamne,-aici o înviere
Şi-un răsărit pe-acest durut amurg!

Simion Felix Marţian
Chişinău, 19 iunie 2018

 

Plâns de codru

Codru

Mă-ndeamnă codrul, hohotind cu ploaie,
Să scriu, plângând şi eu, de drama lui,
De trupul lui murind pe fierăstraie
Aici, în ţara mea…şi-a nimănui!

Mă-mbie pui de urs, muşcând asfaltul,
Să scriu de casa lor fugind prin gări
Când în vagoane s-a chircit înaltul,
Să scriu cu rumeguş de-abandonări.

Să scriu- dar, cum?- când muntele mă doare,
Şi dealuri care se despoaie dor,
Să scriu strigând, când codrul ţării moare
Ucis de lăcomie şi topor.

Când ştiu ce frumuseţi, ce bogăţie
A pus în ţara asta Dumnezeu,
Mă-ncearcă starea de vinovăţie
Că n-am luptat pentru meleagul meu.

Că n-am fost vocea răsunând din turmă,
Făcându-mă prin rugă auzit:
Dă, Doamne, minte, mintea de pe urmă
Acestui neam ce pare părăsit!

Dar simt că mă trezesc şi, ca revanşă,
Mă dau cu totul puilor de urs,
Făcând cu ei, spre-o vie avalanşă
De verde-n munţii noştri, azi, recurs!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 iunie 20018