Felicitări, domnule Ghileţchi!

V Gh

Într-o vreme dominată de ploi şi furtuni, caracterizată de plumburiul apăsător al cerului, o rază de soare este mai mult decât binevenită. Şi iată că un spot luminos, o rază a bucuriei vine de la Strasbourg, de la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Este vorba de adoptarea Rezoluţiei privind apărarea drepturilor copiilor de a creşte alături de părinţi. “Scorul” la vot a fost şi el luminos: 42-2-14!

Raportul supus discuţiei poartă semătura domnului Valeriu Ghileţchi, deputat moldovean, vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova şi membru al delegaţiei Moldovei la amintita Adunare de la Strasbourg. Dar, dincolo de această înşiruire de funcţii, domnia sa este ceea ce numim adesea “omul vremii sale”. Omul implicat, omul care se dăruieşte muncii sale, omul cu scopuri nobile, pe care le atinge prin asiduitate.

Şi pentru că, potrivit declaraţiei domniei sale, această victorie o dedică familiei Bodnariu, trebuie spus că şi lupta înspre acest triumf a început atunci când “cazul Bodnariu” era în atenţia opiniei publice de pe mapamond. Cu siguranţă ecourile acestui “caz” nu s-au stins, iar la vremea respectivă (2015-2016) participam şi eu la luptă cu “armele” din dotare. Scriind. Despre abuzuri şi drame. Despre zbucium şi lacrimi. (O parte din articolele mele, preluate pe atunci de presa de limba română, pot fi citite pe blog)

Domnul Valeriu Ghileţchi se afla şi atunci, ca şi acum, în sfera care-i oferea acces la pârghiile de soluţionare, şi a fost printre puţinii politicieni care au ales să acţioneze asupra lor. Cazul Bodnariu a fost rezolvat, dar numărul familiilor în care copiii au fost despărţiţi în mod abuziv de părinţi era în creştere. Şi strigătul lor dureros trebuia auzit.

Aşa că, în cei doi ani care s-au scurs, domnul Valeriu Ghileţchi a continuat să lupte, cu perseverenţa care-l caracterizează. Şi lupta nu i-a fost zadarnică. Acum există un suport legal care să apere unitatea familiei împotriva abuzurilor.

Credem că acest suport va fi folosit, pentru că oameni ca Valeriu Ghileţchi există.
Felicitări, domnule Ghileţchi! Şi mulţumiri.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 30 iunie 2018

Reclame

Înţelepciunea ca prioritate

Înţelepciune

„Cere ce vrei să-ţi dau.” Cum sună? Şi încă venind din partea Cuiva care poate să dea orice. Absolut ORICE! Cuvintele acestea le-a auzit tânărul rege aflat în pelerinaj la Gabaon. Ai ezitări, Solomoane? Nu, n-avea căci „procesorul” său lucra cu repeziciune.

Urcase de curând pe tron. Domnea peste poporul ales al lui Dumnezeu, pe care El Însuşi îl numise în repetate rânduri „popor încăpăţânat”. Nu avea o sarcină uşoară. Şi mai era ceva: ascendenţa sa. Era fiul celui pe care Dumnezeu îl numise „om după inima Mea”. Al lui David. Şi aceasta obligă.

Raţionând lucid, nu s-a lăsat copleşit de oferta extrem de generoasă, şi înţelegându-şi nevoile vizavi de statutul său, a cerut atât: înţelepciune! Da, de asta avea nevoie în primul rând, dar la celelalte nici măcar nu s-a mai gândit. A cerut doar ce era prioritar şi „Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului”.(1 Împăraţi 3:11)

Şi pentru că I-a plăcut cererea lui Solomon, l-a recompensat spunându-i: „îţi voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi slavă” (vers. 13). Iar textele biblice ne arată că le-a avut din belşug, întrecând pe toţi împăraţii pământului, contemporani lui.

Nevoia de înţelepciune a rămas la fel de stringentă şi acum, ca întotdeauna. Doar că uneori nu suntem conştienţi de asta. Şi nu e nevoie de ea doar în poziţii cheie, ca în cazul lui Solomon, ci în toate aspectele vieţii. Dar, mai ales, în viaţa de credinţă.

Iacov ne asigură în epistola sa: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.”(1:5) Şi atunci de ce dăm dovadă de atâtea ori, în luarea unor decizii, de lipsă de înţelepciune? Poate pentru că ne este greu să recunoaştem că ne lipseşte. Şi atunci n-o cerem.

Oamenii fac adesea caz, cu emfază, de inteligenţa lor. Şi privesc cu dispreţ la cei mai puţin înzestraţi la acest capitol. Dar inteligenţa nu tebuie confundată cu înţelepciunea. Sunt noţiuni distincte. Şi trăsături diferite. Poţi fi super-inteligent şi total lipsit de înţelepciune.

Solomon a înţeles prioritatea înţelepciunii, a cerut-o, şi având-o ne spune: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul…”(Prov 9:10) Şi în aceeaşi carte, înţeleptul mai spune: „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea:”

Ne este greu, poate, să admitem că ne lipseşte înţelepciunea, dar uneori deciziile noastre o dovedesc. S-o cerem cu îndrăzneală şi smerenie, înţelegându-i utilitatea. Înaintea tuturor celorlalte lucruri. Ca Solomon.
Aşadar: înţelepciunea are prioritate!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 26 iunie 2018

Solstiţiu

Soare

Ca-ntr-un tangaj între sordid și cast
Pe un ocean lipsit de echilibru,
Ne redresăm doar folosind balast
Și-având Cuvântul vieții drept calibru.

Striviți vremelnic între „nu” și „da”,
Într-un raport care mereu se schimbă,
Lumina-n viață o putem doza
Mutând cursorul ce pe ea se plimbă.

Spre maxim noapte, sau spre maxim zi
Mutăm cursorul către un solstițiu,
Și ce vom căuta vom și găsi
Ca rezultat acestui exercițiu.

Nimic nu poate fi eliminat,
Căci doar prin zi și noapte curge timpul,
Însă raportul poate fi schimbat
Dacă ne-alegem bine anotimpul.

Mergând spre „da”, spre „bine”, spre „corect”
Și căutând trăirea în lumină,
Intrăm pe-al slavei veșnice traiect,
Spre ’Mpărăția care o să vină.

Și straiul din contraste vii țesut
Se va schimba, găsindu-și puritatea,
Intrând într-un solstițiu absolut
Cu ziua lungă cât…eternitatea!

Simion Felix Marțian

 

Taci, mare!

DSC_5300

Avuseseră una dintre zilele acelea încărcate, cu drumuri lungi şi obositoare prin arşiţa neprietenoasă, pe lângă care mai trebuiau să suporte şi îmbulzeala mulţimii. Însă o făceau de dragul Învăţătorului. Şi-al învăţăturii Lui. Dar parcă era prea mult pentru o zi.

După ce au dat drumul noroadelor să plece la casele lor, s-au hotărât să treacă pe malul celălalt. Pe malul de răsărit al Ghenezaretului. ,,Partea cealaltă” (Marcu 4: 35) era mai puţin aglomerată şi oferea şanse mai mari să găsească liniştea de care aveau nevoie. Şi liniştea părea să se instaleze încă de la desprinderea bărcii de ţărmul pe care zgomotole păreau să fie înghiţite de înserare.

Cât să fi durat liniştea? Nu prea mult, căci neprevăzutul s-a năpustit asupra lor cu vânt şi valuri. Neprevăzut? Da, chiar şi pentru experimentaţii pescari care tăiaseră lacul de nenumărate ori în lung şi-n lat. O furtună cumplită i-a învăluit ameninţătoare, făcându-i neputincioşi.

Să lupţi cu furtuna? Nicio şansă. Salvarea lor nu putea să vină decât de la Isus, care dormea la cârmă. Aveau în faţa lor testul credinţei, dar în disperarea lor I s-au adresat : ,,Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”. Îi păsa, dar avea siguranţa atotputerniciei.

Ucenicii L-au strigat ca pe o ultimă soluţie, dar ce le-au văzut ochii, nu doar că i-a uimit, dar i-a şi umplut de frică. Isus S-a ridicat maiestuos şi…A CERTAT VÂNTUL! Care s-a potolit ca un copil care a făcut o năzbâtie. Dar marea? Acesteia Isus i-a zis: ,,Taci, fără gură!”(Marcu 4:39). ,,S-a făcut o linişte mare”, ne spune evanghelistul Marcu. Nu una oarecare, ci una mare. Aşa cum îşi doreau.

Dacă navighezi cu Isus, dar Îl chemi doar ca o ultimă soluţie, meriţi să simţi muşcătura furtunii. Şi dacă crezi că Dumnezeu ,,doarme”, insensibil la problemele tale, reciteşte psalmul 121: ,,Cel ce te păzeşte nu va dormita.” (vers.3b)

Nu vom fi scutiţi de furtuni, dar ,,Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel.”( Ps 121: 4) Aşa e scris. Şi este Cuvântul lui Dumnezeu.

Simion Felix Marţian
Vulcan. 12 iunie 2018

Nu vă îngrijoraţi!

DSC_5013a

Nu vă îngrijoraţi dar, zicând:”Ce vom mânca?”Sau:”Ce vom bea?”Sau:”Cu ce ne vom îmbrăca?”…Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.(Matei 6:31-32)

Când inima ţi-e cer senin şi zbor
Şi pacea te cuprinde ca o mare,
Vezi orizontul tresărind uşor,
Apoi un nor venind şi înc-un nor
Şi-ncep să picure îngrijorare.

N-a mai rămas nici urmă de senin
Iar cerul inimii e ca de smoală
Şi plouă ne-ncetat, plouă hain
În sufletul de-amărăciune plin,
Cuprins de umezeală ca de-o boală.

S-a tulburat şi pacea care-a fost
Şi fulgeră cu semne de-ntrebare:
Ce-o să mănânc? Cum să-mi găsesc un rost?
Ce-o să îmbrac? De unde adăpost?
Şi tună lung, cu un ecou ce doare.

Dar soarele din nou va străluci
După furtuni, înveselind pământul;
Aşa a fost mereu şi-aşa va fi,
Deci şi tu poţi furtuna birui
Dacă priveşti încrezător Cuvântul.

Să nu vă-ngrijoraţi, aşa e scris,
Căci Cel ce păsărilor dă mâncare
Şi-mbracă florile în strai de vis,
Este cu noi, aşa cum ne-a promis,
Şi ştie ce dorim şi ce ne doare.

Să căutăm Împărăţia Sa
Şi să tânjim după neprihănire,
Iar ce vom îmbrăca, ce vom mânca,
Nu noi, ci Domnul le va rezolva
Prin binecuvântata Lui voire.

Crezând aşa, noi curcubeie cresc
În inimi, cu invazia luminii
Din care mulţumiri se împletesc,
Căci înaintea Tatălui ceresc
Suntem mai preţioşi decât …toţi crinii.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 6 august 2011

Sonet zglobiu

23

Se-avântă în clocot pe pietre pârâul
Şi-n stropii-i de-argint înfloresc curcubeie,
Ţâşneşte pe maluri a vieţii scânteie
Rupând, în explozia verdelui, frâul.

Pe câmpul ce haina de foc şi-o descheie
Zvâcneşte în flacără galbenă grâul,
Când greieri cu jarul din maci îi ţes brâul,
Şi pâinea se-nfoaie, crescând rotofeie.

E vervă în toate şi totul se-ncinge
Şi simt cum în mine imboldul tot creşte
Şi-n valul vieţii în clocot mă-mpinge,

De-aceea în mine o rugă vuieşte:
Dă-mi, Doamne, vibraţii şi dor de-a învinge
Şi pentru-a-Ţi sluji mai…vioi, mă stârneşte!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 9 iunie 2018

 

Plâns de codru

reteyat

Mă-ndeamnă codrul, hohotind cu ploaie,
Să scriu, plângând şi eu, de drama lui,
De trupul lui murind pe fierăstraie
Aici, în ţara mea…şi-a nimănui!

Mă-mbie pui de urs, muşcând asfaltul,
Să scriu de casa lor fugind prin gări
Când în vagoane s-a chircit înaltul,
Să scriu cu rumeguş de-abandonări.

Să scriu- dar, cum?- când muntele mă doare,
Şi dealuri care se despoaie dor,
Să scriu strigând, când codrul ţării moare
Ucis de lăcomie şi topor.

Când ştiu ce frumuseţi, ce bogăţie
A pus în ţara asta Dumnezeu,
Mă-ncearcă starea de vinovăţie
Că n-am luptat pentru meleagul meu.

Că n-am fost vocea răsunând din turmă,
Făcându-mă prin rugă auzit:
Dă, Doamne, minte, mintea de pe urmă
Acestui neam ce pare părăsit!

Dar simt că mă trezesc şi, ca revanşă,
Mă dau cu totul puilor de urs,
Făcând cu ei, spre-o vie avalanşă
De verde-n munţii noştri, azi, recurs!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 iunie 20018