Cu Dumnezeu la pescuit

Pesti 1

Erau pescari din tată în fiu, aşa cum erau cei mai mulţi dintre cei ce locuiau malul lacului. Al Ghenezaretului. Crescuseră în bătaia vântului şi în miros de peşte. Din pescuit îşi câştigau existenţa. Se obişnuiseră cu furtunile de pe întinsul lacului, dar şi cu gustul amar al eşecului. Atunci când se întorceau cu bărcile goale.

Aşa se întâmplase şi de data asta. Avuseseră o noapte grea, dar, mai ales, infructuoasă. De zbatere zadarnică. Şi acum Învăţătorul, care se afla cu ei în barcă, îi spune lui Petru: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5: 4)

,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic;” (Luca 5:5) a răspuns Petru. Şi ar fi putut continua: ,,Tu eşti Învăţătorul, dar eu sunt pescar profesionist, cu vechi state de serviciu în branşă. Acesta e domeniul meu, experienţa mea. Crezi că nu ştiu ce fac?”

Dar răspunsul lui a continuat, totuşi: ,,…la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” O fi gândit: ,,Hai s-o fac şi pe asta.” Dar ceea ce s-a întâmplat i-a uluit în aşa măsură, că i-a cuprins spaima. Din mrejele gata-gata să se rupă, au umplut bărcile.

Sonarul lui Dumnezeu detectează peştii oriunde s-ar afla, şi dacă nu sunt, îi pune El acolo. Ascultarea lui Petru de Isus i-a adus şi peşte , dar şi o hotărâre fermă. Aceea de a-L urma pe Cel care-l chemase să fie pescar de oameni.

Ne încredem atât de mult în resursele noastre, în experienţa personală, încât uităm adesea că Dumnezeu are soluţii pentru orice problemă. Sau, în atotputernicia Sa, elimină problema.

Ne facem planuri pe care le urmăm, planificându-ne şi rezultatele. Şi dacă suferim dezamăgiri, e pentru că în planurile noastre nu L-am inclus pe Dumnezeu. Voia Lui.

În orice ar consta ,,pescuirea” noastră, pentru rezultate remarcabile să mergem la ,,pescuit” cu Dumnezeu.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 29 mai 2018

Reclame

De mamă şi de flori de măceş

collage

Am ieşit la fotografiat flori de măceş. Pentru că e vremea lor. Pentru că sunt frumoase. Pentru că am un motiv special, chiar dacă ele nu constituie subiectul predilect al fotografilor.

Privesc prin vizorul aparatului la florile roz pline de gingăşie şi mă năpădesc amintirile. O nostalgie dulce- amăruie ca gutuia din fereastra poetului. Florile se acoperă deodată de ceaţă. Nu, nu sunt problem de focalzare, ci de ochi. Mi s-au umezit.

Îmi şterg ochii cu dosul palmei, pentru că am trecut de mult de vârsta la care credeam că este ruşinos să lăcrimezi, şi focalizez din nou. De data asta se porneşte vântul. Trag câteva cadre, presat de timp, şi plec. Voi reveni, până nu se scutură măceşul de gingăşie.

Mă văd copil, însoţind-o pe mama pe drumul umbros de la marginea satului, care , ieşind din sat, urca printre lanuri spre pădure. Drumul era mărginit de vegetaţia bogată din gardul cimitirului. ,,Haideţi să vă arăt un rug mirositor”, a zis mama. Nu am ştiut până atunci că nu toţi măceşii au miros. Sau, cel puţin, nu la fel de intens.

Mama sorbea florile de măceş, culoare şi miros, cu tot sufletul ei de poetă. De aceea asociez imaginea ei cu florile de măceş. Ş le iubesc. Au trecut ani, de când s-a dus mama. A fost într-un început de primăvară cănd trupul ei firav a rămas acolo, la câţiva paşi de locul unde fusese ,,rugul mirositor”. Şi pe unde apăruseră alţii.

Era întâi martie când s-a dus mama şi în măceşi abia pornise seva, să pleznească în muguri.

Mă-ncearcă regretul că în întâlnirle noastre tot mai rare din ultimii ei ani de viaţă, nu am depănat ma multe amintiri. Cum ar fi despre copilăria cu miros de măceş. Dacă împărtăşesc cu voi aceste amintiri, dragi prieteni, este ca să vă rog, să vă implor: faceţi legături de dragoste între cei iubiţi de voi şi florile lor preferate! Acum, cât se mai poate. Mai târziu legătura se va putea face doar cu nostalgia.

Acum, vă las. Trebuie să mă opresc, căci văd literele în ceaţă şi…parcă plouă pe tastatură. Lăcrimez?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 26 mai 2018

Calificare de ghid pentru ,,greci”

Răsărit în ceaţă

Pelerinajul la Ierusulim, pentru sărbătoarea Paştelui, era în toi, iar curţile Templului erau pline. Şi curtea neamurilor. Aici se opreau cei ce nu aveau acces mai departe, şi din rândul acestora se remarcă ,,nişte greci” (Ioan 12: 20) veniţi să se închine.

Puteau fi cu adevărat greci, sau doar vorbitori de limbă greacă, aparţinând culturii elenistice. Cert este, însă, faptul că au venit în contact cu religia iudaică, devenind ,,temători de Dumnezeu”. Este vorba de acei semiprozeliţi care adoptaseră religia evreilor, dar fără a se tăia împrejur.

Veniseră să se închine, potrivit Legii, dar aflând de prezenţa lui Isus la Templu, au ţinut să-L întâlnească. Nu ştim de ce au apelat la Filip, pentru o întrevedere. Poate că nu era primul abordat, iar cei întrebaţi anterior să-i fi îndrumat spre Filip.
Poate numele grecesc, sau accentual galilean. Important este că au apelat la cine trebuia. La cineva în măsură să-i ajute.

Filip a mers la Andrei, apoi împreună au mers la Isus pentru a-I vorbi de dorinţa grecilor. Răspunsul lui Isus a fost… o predică. Venirea grecilor era o dovadă a deschiderii Evangheliei spre neamuri, spre lumea întreagă, iar Isus nu putea pierde prilejul de a le vorbi despre mântuire.

Grecii L-au căutat pe Isus, şi L-au găsit pentru că au întrebat pe cine trebuia. Pentru că au întâlnit pe cineva în măsură să-i călăuzească. Pe cineva care-L cunoştea pe Isus.

Sunt mulţi oameni care doar întrezăresc lumina, trăind în ceaţă. În confuzie. Care ştiu că mai e nevoie de ceva. Sau, mai degrabă, de Cineva. Suntem în măsură să-i călăuzim la Isus? Suntem ghizii vizibili de care este nevoie? Filip nu avea nici uniformă, nici ecuson, dar s-a remarcat ca fiind cel ce ştie unde este Isus.

În labirintul întunecat al necunoaşterii e nevoie de lumină. De călăuzire. De ghizi calificaţi, care să dovedească prin viaţa lor că sunt ceea ce pretind a fi. Doar aşa vor fi solicitaţi de căutătorii de adevăr.

Trecem testul solicitărilor?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 23 mai 2018

Dor de poezie

R[s[rit

Mă răscoleşte versul, cu dorinţa
De-a evada din mine, de-a fi scris,
Dar sunt zăgăzuit de neputinţa
De-al îmbrăca în strai de paradis.

Se îmbulzec şuvoaie de cuvinte
Şi spumegă lovindu-se de dig,
Dorind să curgă viu în imnuri sfinte
Iar eu, neputincios, mă rog şi strig:

Părinte-al îndurărilor divine,
La Tine îndrăznesc acum, ca fiu:
Dacă ai pus atâta cer în mine
Dă-mi şi putere despre el să scriu!

Ai pus în mine dragoste şi pace,
Dar despre ele, Doamne,- cum să tac?
Învaţă-mă, Părinte, cum se face
Ca în cuvinte calde să le-mbrac.

Tu eşti din veşnicii, eşti Necuprinsul
Şi te descoperi lumii, celor vii,
Prin ceea ce-ai creat pe tot întinsul,
Dar vrem să Te vedem şi-n poezii.

Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.

Vreau să-mpletesc dantelării măiastre
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.

Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm ,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm.

Simion Felix Marţian

Sonet floral

Flori

Din văzduh lumina, ignorând busole,
În cascade curge la superlativ,
Şi pe- al ierbii verde, amplu portativ
De culoare umple gingaşe corole.

Înflorirea însăşi, act decorativ,
Curcubeie- adună împletind cupole,
Şi din stropi de soare pune- aureole
Peste tot ce-nseamnă viaţă-n…rogvaiv.

Mângâiem culoarea inspirând arome,
Însă floarea este doar un pas spre rod
Pe cărarea vieţii prinsă-n axiome;

Şi cum, Doamne, viaţa, în acelaşi mod,
Mă- nfloreşte- n zile calde, policrome,
Spre rodire fă- mă drum bătut şi pod!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 mai 2018

 

Tablou de mai

liliac

Pictează Cineva cu liliac,
Pe verde dând sclipiri violacee,
Şi cu narcise, şi cu flori de mac
De parcă-n apa verde-a unui lac
S-au spart în cioburi mii de curcubeie.

Minunile numite simplu flori,
Purtând în ele câte-un strop de soare,
Nu- ncântă lumea numai prin culori,
Căci în potirul sărutat de zori
Mai poartă şi miresme-mbătătoare.

Splendorile nu se opresc aici
Căci mâna ce pictează asfinţituri,
Stropind şi serile cu licurici,
Mai dirijează coruri mari şi mici
De greieri, zumzete şi ciripituri.

Aş vrea să sorb tot verdele din jur
Şi cu petele să-mi îmbăt privirea,
Iar ciripitului un tril să-i fur,
Să mă înalţ cu el către azur,
Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.

Pământu- ntreg este un şevalet
Unde picteaz-o nevăzută mână,
Iar Cel ce poartă pensula discret
Şi dirijează corul în concert
E Cel ce-a făcut …omul din ţărână.

De-aceea nu mă mir, ci plin de-avânt
Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând: Divine,
Dacă-i atâta colorit şi cânt
Şi-atâta frumuseţe pe pământ,
Cum va fi-n Cer, acolo sus, la Tine?

Simion Felix Marţian

 

Nu te teme!

Nu te teme

„Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine”(Isaia 43:5)

Prins în vâltoarea vieţii pe pământ,
A încercărilor din vreme-n vreme,
Te simţi adesea copleşit, înfrânt,
Dar Domnul îţi vorbeşte prin Cuvânt:
Nu te teme!

Privind la valurile care vin
Pe marea ce învolburată geme,
Te-nvăluie al disperării chin
Însă din cer se-aude-un glas divin:
Nu te teme!

În labirintul vieţii când te pierzi
Şi situaţiile-ţi par extreme,
Cauţi ieşiri pe care nu le vezi
Dar e deajuns îndemnul să-l urmezi:
Nu te teme!

Procesul rezolvărilor e greu,
Căci viaţa te-asaltează cu probleme
Într-un şuvoi ce creşte tot mereu,
Dar astfel îţi vorbeşte Dumnezeu:
Nu te teme!

Când gurile cuptoarelor de foc
Cer sacrificii uneori supreme
Şi simţi că viaţa ta e pusă-n joc,
Cuvântul îţi vorbeşte-atunci, pe loc:
Nu te teme!

Privind la viitorul glorios,
La sfinţii-ncununaţi cu diademe
Pentru sfârşitul lor victorios,
Tu mergi la drum de mână cu Cristos,
De ce te-ai teme?

Simion Felix Marţian
Vulcan, octombrie 2007

Felix, dregătorul îngrozit de cuvinte

rom

Ascensiunea lui a fost uimitoare, având în vedere că vorbim despre un sclav eliberat. E drept, nu sclavul oricui, ci al Antoniei, mama împăratului. Liber fiind, îşi începe urcuşul în carieră folosindu-se, strategic, şi de căsătoriile sale cu femei nobile, din familii bine poziţionate, iar în anul 52 dH ajunge procurator al Iudeii.

În această poziţie se afla Marcus Antonius Felix când a ajuns la el ,,cazul Pavel”, apostolul acuzat de conaţionalii săi de răzvrătire. Cazul nu era simplu, având în vedere că Pavel era un iudeu, cu cetăţenie romană, venind din oraşul liber Tars, din Cilicia. Dar, din câte se pare, Felix era preocupat mai degrabă de foloase materiale decât de Dreptul roman. ,,Nimic nu este nou sub soare”, ca să cităm din Eclesiastul.

Privitor la acest ,,caz”, lucrurile mergeau în direcţia hotărâtă de Dumnezeu, care-i spusese lui Pavel: ,,trebuie să mărturiseşti şi în Roma.” (Fapte 23: 11b) Nu vom insista, deci, asupra derulării lui, ci asupra unui episod anume. Dialogul dintre Felix şi Pavel.

Procuratorul a venit însoţit de Drusila, soţia lui, să stea de vorbă cu prizonierul. Nu era străin de ,,Calea” pe care o propovăduia acesta, de aceea n-a fost surprins că în timpul aceste întrevederi a vorbit ,,despre credinţa în Hristos Isus” (Fapte 24:24b). Subiectul părea să-i stârnească interesul lui Felix, până când, la un moment dat, a exclamat îngrozit: ,,De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.” (Fapte 24: 25b)

Ce se întâmplase? De unde groaza asta peste el, în timpul unei conversaţii? A fost momentul în care Pavel a vorbit ,,despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare.” (Fapte 24: 25a). A înţeles, prividu-şi viaţa. Pe Drusila, cea de-a treia soţie a lui, o convinsese să-şi părăsească soţul, pe Azisus, împăratul din Emesa Siriei. Aceasta fusese logodită în prealabil cu prinţul moştenitor al Comagenei.

Toată această încâlceală era condamnată de cuvintele lui Pavel, dar vestea bună adusă de el era că pentru toate este iertare. Cu condiţia să-ţi doreşti o schimbare. Dar Felix a recurs la o amânare, chiar dacă a fost îngrozit. A preferat să trăiască cu această groază decât să fie eliberat. A preferat amânarea. O amânare repetată. Şi fatală.

Au trecut doi ani până la căderea lui Felix în dizgraţie şi înlocuirea lui cu Porcius Festus. Şi în aceşti doi ani întâlnirile cu Pavel s-au repetat. Dar hotărârea lui n-a venit. Chiar dacă Dumnezeu a amânat pentru el plecarea lui Pavel la Roma. Tragic.

De meditat, de pe poziţia lui Pavel: să vorbim despre mântuire în orice împrejurare. De pe poziţia lui Felix: amânarea unei decizii pentru mântuire poate fi fatală.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 8 mai 2018

Dor de curăţie

DSC_0089c

„Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.”(Matei13:43)

Am vrut să strâng cu palmele căuş
Ofranda nopţii risipită-n rouă,
Şi din răcoare împletind culcuş
S-aştept al razelor divin arcuş
Să mă atingă ca pe-o coardă nouă.

Să fiu pătruns de puritatea ei
Ca iezerul de-al cerului albastru,
Sorbind candoarea ca dintr-un ştiubei,
Dar roua a fugit de ochii mei
Atinsă tandru de al zilei astru.

Am căutat al neprihanei nimb
În limpezimi tăcute de izvoare,
În curcubeie prinse în corimb,
Dar căutarea mi-a adus în schimb
O sete, parcă, şi mai arzătoare.

Nici zborul alb din aripi de golumb,
Nici asfinţituri despletite-n lavă
Şi nici ţâşnirea verde din porumb
N-au ridicat povara mea de plumb,
Din inima cu tânguire gravă.

Căci alergarea, dorul după cast
Nu poate să-şi găsească împlinire
Decât înţelegând, entuziast,
Că Cel ce-a plăsmuit un spaţiu vast
Este din veşnicii… Neprihănire

Şi curăţia, dragostea de pur
Nu o cuprinde-n taina lui decorul
Oricâtă frumuseţe-ar fi în jur,
Însă o vom vedea prinzând contur
Păşind spre Cel ce este Creatorul.

***
Părinte-al veşniciei, sfânt, sfânt, sfânt,
Îmbracă-mă în strai de curăţie
Să am în inimă doar cer şi cânt,
Ştiind că luminând azi pe pământ
Voi străluci şi mâine-n veşnicie.

Simion Felix Marţian