Magii, semnele și actualitatea

1

Au rămas pentru noi personaje învăluite în mister, pentru că evanghelistul Matei nu a insistat pe amănunte. Erau magi și asta avea legătură cu preocuparea lor pentru pătrunderea tainelor stelelor. Să fi fost preoți? Sau împărați? Vechile tradiții îi plasează când pe o poziție când pe alta.

Rămânând însă la ceea ce știm cu certitudine, putem spune că înțelegeau mersul astrelor și semnificația semnelor care se arătau. Citeau în stele ca în gazeta de dimineață, cu deosebirea că stelele, neavând nevoie de creșterea tirajului, nu mințeau.

Dumnezeul lui Israel nu încuraja cititul în stele. Ba dimpotrivă. El vorbea poporului Său prin proroci. Dar magii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu. Nu încă.

Nici numărul magilor nu-l știm. Tradiția vorbește de trei, pornind de la numărul darurilor: aur, tămâie și smirnă. Dar nici acest amănunt lipsă nu are importanță. Important este că au înțeles și au ajuns acolo unde a tebuit să ajungă. Și, mai ales, să se închine.

La celălalt pol al cunoașterii erau păstorii. Ei își ridicau ochii spre boltă doar să vadă dacă nu vine ploaia. Semnele astrelor nu era treaba lor. Ei aveau îndeletniciri mult mai practice: să asigure semenilor hrană și îmbrăcăminte. Vitale.

Dar Vestea bună era și pentru ei, așa că Dumnezeu a ales să le vorbească printr-un înger. Și chiar dacă s-au înfricoșat, au înțeles mesajul.

Mesia tebuia să vină în lume, potrivit profețiilor, și semnele confirmau împlinirea acestora. Alte profeții vorbesc despre revenirea Fiului Lui Dumnezeu, și împlinirea lor este precedată de semne. Și acestea profețite. Cu claritate. Și atât de vizibile.

Dacă sărbătoarea Nașterii înseamnă pentru noi doar înfrumusețarea cu detalii colorate a istoriei magilor, n-am înțeles nimic. Noi trebuie să ne concentrăm asupra semnelor vremii noastre. Sunt vizibile și grăitoare.

Revenirea Fiului lui Dumnezeu nu mai înseamnă o întâlnire la iesle. Sau acasă. De data asta are o altă dimensiune. Și pentru întâlnirea aceasta trebuie să ne pregătim. Semnele actuale nu sunt pentru magi. Sunt pentru toată lumea.

Așadar, atenție la semne. Domnul nostru vine.

Simion Felix Marțian

Reclame

Sonetul Nașterii

Iesle

Când plugul urii mai brăzda pământul
Și ploaia deznădejdii-l otrăvea,
Iubirea într-un staul Se năștea,
Schimbându-i în speranțe vii veșmântul.

În noaptea sfântă cerul strălucea
Peste păstorii ostoind frământul
Și oști cerești vesteau, pornindu-și cântul,
Că era mântuirii începea.

Revăd tabloul cu imagini vagi
Și, pe cămilele mușcând din frâie,
Cum Orientul se-nchina cu magi.

Eu n-am, ca ei, odoare prinse-n brâie,
Nici aur n-am, sau smirnă în desagi,
Dar, Doamne, rugăciunea mi-e tămâie.

Simion Felix Marțian

Crăciun însângerat

Crăciun însângerat

(Remember ’89)

Noi colindam pe-atunci mai mult șoptit,
Mușcând zăbala propagandei roșii,
Și-n noi se răzvrăteau în duh strămoșii
Când Nașterea se zugrăvea ca mit.

S-au răsculat colindele din noi
Scuipînd călușul ce dicta tăcere,
Să dea Crăciunului o înviere
Și României noastre straie noi.

Și-ntr-un decembrie țipând prin corbi,
Istoria recalibra balanțe
Prin cei ce, inspirând și ger și gloanțe,
Puneau lumină vie-n ochii orbi.

În sângele curgând pe caldarâm
Reînviau speranțe suferinde,
Și-n tragicul Crăciun fără colinde
Eroi se-ncolonau spre alt tărâm.

Mă doare și acum, ca un îngheț
Al inimii ce strigă plâns: Preasfinte,
De ce-ai îngăduit ca prin morminte
Să ne plătim al libertății preț?

Nu-i purpuriu omătul, e curat,
Dar azi, când colindăm în libertate,
Să nu uităm de cei plecați în moarte,
De ei și-acel Crăciun însângerat.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 decembrie 2017

 

Afară ninge liniștit…

DSC_0038b

Afară ninge liniştit. Sau poate că nu mai ninge. Poate că nu ningea nici atunci când Coşbuc îşi începea astfel poezia „În seara de Crăciun”. Dar cu siguranţă ningea în acel tablou din copilărie şi ningea cu idilism peste amintirile lui.

Uitându-se nedumeriţi în jurul lor, oamenii se întreabă tot mai des, chiar dacă uneori în şoaptă: unde sunt zăpezile de altădată? Şi asta fără nicio aluzie la Francois Villon. Îi încearcă sentimentul că au fost deposedaţi de ceva foarte valoros. Dar asta numai în scurtele momente de răgaz.

Aparţin, oare, zăpezile trecutului? Unei perioade istorice bine determinate? Sau, mai degrabă, trecutului fiecăruia, acelui crâmpei de viaţă numit copilărie?

Poate că pragmatismul exacerbat al omului contemporan îl împiedică să vadă ninsoarea. Sau poate o topeşte cu laserul privirilor iscoditoare, cu temperatura ridicată a procesorului personal aflat într-o continuă activitate, pe care nici vis-coolerul iernii nu-l mai răceşte.

Afară ninge cu versuri de Coşbuc şi cu copilărie. Omul contemporan nu vede ninsoarea. Are motoarele turate la maxim în căutarea unor noi metode de…accelerare. Cerc vicios şi…păgubos. Nimic nu poate compensa pierderea imaginilor pe lângă care trece.

Când goana sa nebună îl istoveşte, răscoleşte printre amintiri. Îşi regăseşte copilăria, inocenţa, vede ninsoarea şi…pictează felicitări. Pentru Sărbătorile de iarnă pictează. Bucuria regăsită i-o simţim în aceste felicitări.Mereu aceleaşi, din elemente care compun tihna: ninsoare…liniştită, case cu ferestre luminate, nămeţi şi colindători.

Nu-ţi sună cunoscut? Tentant? Hei, omule, cu tine vorbesc! Opreşte motoarele! Şi procesorul prea înfierbântat. Ieşi afară în noaptea de iarnă, sau măcar deschide fereastra.
Soarbe cu privirea argintul zăpezii şi lasă-ţi inima să zburde împreună cu fulgii.

O, iată şi colindătorii venind printre troienele „ca altădată”. Ei fac parte dintr-un lung şir de mesageri, urmaşi ai celor cărora îngerul le-a spus la Betleem: „astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”.

Acum bucuria este deplină.Colindătorii îşi continuă drumul în noapte.O noapte de vis şi totuşi reală. Cu ninsoare reală, cu colindători reali, cu mesaj real: S-a născut Mesia!

Simion Felix Marțian
Vulcan, decembrie 2011

Dor de armonie

Vioară

Când pe-al Genezei amplu portativ
Și-a așezat Divinul partitura,
În toate i-a desăvârșit măsura,
Cu armonia la superlativ.

Și sub bagheta tainicei Puteri
Un cor imens era zidirea toată,
Cântând în „bun major” ,înaripată,
Și în „frumos diez”, cu adieri.

Dar suflul răului a răvășit
De pe stativ întreaga partitură,
Cu dezacorduri semănate-n ură,
Și armonia a luat sfârșit.

Azi cântă corul lumii dureros,
Nu mângâind, ci zgâriind timpane,
Căci de pe partitură, dintre game,
Lipsește „bun”, lipsește și „frumos”.

Iar cântecul pe care-l auzim
Este scrâșnit pe note de blesteme,
Și-n corzi de viață suferința geme
Căci corul are scena-n țintirim.

Un dor după pierdute armonii
Începe tot mai mult în piept să ardă,
Dar acordând a închinării coardă
Le vom trăi din plin în veșnicii.

De-aceea, Doamne, astăzi Te rugăm
Lovește Tu, în Duh, diapazonul
Ca să-nțelegem bine care-i tonul,
Și armonia Ta s-o căutăm.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 februarie 2017