Ploaie de toamnă

4

Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
Din norii suflecați gospodărește
Și pomii-s uzi și reci și interziși
Și frunza-ngălbenită răgușește.

Un univers de umezeală gri
Se-nstăpânește peste tot și toate
Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
Are soluția-n…umiditate.

De-atâta rece și de-atâta sur
A zgribulit și aripa nădejdii,
Făcând din zbor doar un târâș obscur
Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.

Pătrunde umezeala până-n miez,
În oase-i frig și-n suflet burnițează,
Și pe pământul îmbibat, obez,
Doar deprimantul plumburiu tronează.

Și, ca o frunză, prins de ramul meu,
Simt că sunt victima acestei toamne
Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!

Un suflu numai și a fost deajuns
Ca să dispară-această apăsare,
Și-am înțeles al Cerului răspuns:
Deasupra norilor e veșnic Soare!

Simion Felix Marțian

 

Reclame

Timp și veșnicie

DSC_5774

Mă răstignește timpul pe cadrane
Și orologii mușcă nemilos
Coltucul meu de timp, insidios,
Și-mi cresc clepsidre goale în găvane.

Se-nchide lanțul timpului prin mine
Și-n foi de calendar mă simt captiv
Când mă-nfășoară strâns, ultimativ,
Turnându-mi stropi de stingere în vine.

Ca rob al clipei ultranumărate
Și-al numărului de celule rob,
Mă răzvrătesc, contest și dezaprob
Statutul meu de candidat la moarte.

Creat să am, să port, să fiu lumină,
Când dintre bezne moarte mă ridic,
De la condiția de rob abdic
Cu inima de veșnicie plină.

Privesc fereastra spre eternitate
Deschisă pentru mine de Cristos,
Și gândul zborului, gând luminos
Mă umple de o vie voluptate.

Mă smulg din timp, nu recunosc robia,
Nu-i calendarul universul meu,
Căci prin umblarea mea cu Dumnezeu
Inspir cu aerul și veșnicia.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 24 octombrie 2017

Sonet înflăcărat

Foc

Când îmi drapez cu vată epitetul
Și-ncalț cu pâslă fiecare verb,
Pot să mă dărui versului ca șerb,
Căci fierb doar eu, nu fierbe și sonetul.

Nu cântă versul sub condei imberb
Ce nu-i cunoaște focului secretul,
Și doar scâncește jalnic alfabetul
Nealtoit pe un imbold acerb.

Eu vreau să încrustez în bronz de clopot
Tot patosul vibrând în stihul meu,
Și vuiet să devină orice șopot;

Cu vatra-ncinsă vreau să scriu mereu
Și verbele dezlănțuite-n tropot,
Cu versul meu slăvind pe Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 octombrie 2017

 

Pace sfântă

DSC_5170

„Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.”(Filipeni 4:7)

Când mersul mi-e doar un târâș pe cuie,
Durerii deschizându-i văgăuna,
Mă-ntreb dacă trăirea și furtuna
Nu merg la braț pe-aceeași cărăruie,
Îngemănate pentru totdeauna.

Resimt cu lacrimi chiar și-o adiere
Căci am în suflet geamurile sparte,
Și viața-mi pare tobogan spre moarte,
Văd albul negru și nectarul fiere
Și îmi sucombă visele, deșarte.

Mă cațăr, superfluu, pe balanță
Dar nulitatea mea, ca o tumoare,
Mă sfâșie cu ghearele, mă doare
Și simțământul maladiv de zdreanță
Vine din germenul… îngrijorare.

Dar când mă pierd, fărâmă cu fărâmă,
În disperare ca într-o genune
Și simt că-n juru-mi totul se dărâmă,
Îmi vine salvator, ca o parâmă,
Îndemnul, din Cuvânt, la rugăciune.

Ieșit la mal, îmi vărs toată ființa
În strigătul speranței ce-nflorește
Din tainița unde păstram credința
Și, așteptând cu toată umilința,
Văd, ca răspuns, cum cerul îmi zâmbește.

Și-o revărsare vie, ape, ape,
Mă-nvăluie cu lin, cu cald, cu bine,
Pe care mintea mea nu le încape,
Și-mi umple, din aproape în aproape,
Întreaga viață de trăiri senine.

Mersul târâș mi-a devenit plutire,
Un zbor peste-ale grijilor morminte,
Și pentru pacea dincolo de fire
Ce-mi umple gânduri, inimă, simțire,
Îți mulțumesc cu dragoste, Părinte!

Simion Felix Marțian
Petroșani, 27 decembrie 2012