Sonet senin

DSCF3140

Când mă inundă cerul de cobalt
Şi simt albastrul ca o chintesenţă,
Primesc seninul cu obedienţă
Şi,-nseninat la rândul meu, tresalt

Văzând senin de cer şi inocenţă,
Senin de mine şi de celălalt,
Seninul ca plutire spre înalt,
Ca stare ce crează dependenţă.

Dar, sfâşiat cu mână agresivă,
Seninul moare după primul nor,
Şi pacea mea senină deopotrivă.

Mai caut, şi-un senin nemuritor
Găsesc în starea lui definitivă:
Seninul frunţii Blândului Păstor.

Simion Felix Marțian

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s