Dor de pace

DSC_4885a

Tot albi sunt porumbeii, ca și ieri,
În zborul lor pe-un cer la fel de-albastu;
De ce, dar, dau lăstari de neplăceri
Din rădăcini de ură și dezastru?

De ce se-aud din beznă nechezând
Cai nărăvași ce-azvârle din copite?
De ce-s în zare zale zăngănind,
În șuierat de sulițe-otrăvite?

Planeta pare-o pungă cu venin
Ce scuipă foc atunci când e atinsă,
Și cerul ei degeaba e senin
Când dragostea în oameni este stinsă.

Orice scânteie este un coșmar
Cu foc și cu explozii iminente,
Vorbim lătrând, ne mângâiem prea rar,
Și gheața ține loc de sentimente.

În lumea urii e-un nestins război
Și ura ei începe să ne doară,
Dar dacă pacea o purtăm în noi,
Preaplinul ei va da pe dinafară.

Mi-e dor de pacea care face dig
În calea revărsărilor de ură,
Și ca să fie cald unde e frig
Iubire pune unde e spărtură.

Mi-e dor de omul bun și luminos
Ce-aleargă după pace cu ardoare,
Mi-e dor de pacea care-o dă Cristos
Căci ce e de la El nicicând nu moare.

Simion Felix Marțian

Anunțuri

Europa plânsu-NI-S-A

Mihai V 2

Suntem est-europeni, aproape de gardul de răsărit al continentului. Ca țară. Luând, însă, în calcul extremitățile fizice ale Europei (Urali-Atlantic), suntem mai degrabă centrali. Rămânând la condiția noastră de „răsăriteni”, privim „în sus” la vestici, având în vedere că dezvoltarea economică nu s-a produs în același ritm.

Ca membri în Uniune, suntem grănicerii de pe frontiera de vest, și acest lucru mă duce cu gândul la statutul nostru medieval de „apărători la poarta creștinătății”.
Apărători împotriva „cui”? Sau „a ce”? A islamului, care și-a rupt de câteva ori dinții pe-aici!

Istoria este ceea ce este, iar acțiunile consemnate sunt interpretabile. Ne este greu să stabilim adevărul chiar și privitor la evenimente recente, așa că nu putem avea pretenția că vom putea face lumină asupra unora peste care colbul s-a așezat în strat gros.

Totuși, există lucruri evidente, și printre acestea se numără și rolul nostru în apărarea porții amintite. E drept că uneori compensăm modestia la care ne obligă situația economică, cu o infatuare istorică, exagerându-ne rolul jucat în evenimente. Nu cred că e cazul aici. Cronici străine ne sunt favorabile privitoare la acest subiect.

Dacă am apărat o „poartă” înseamnă că ea a existat. Și a fost apărată cu sacrificii. Nu putem aprecia acum în ce măsură creștinismul apărat atunci era pe placul lui Christos, dar era, oricum, mediul în care I se putea aduce închinare.

Revenind la rolul contemporan de grăniceri la frontiera Uniunii, nu pot să nu mă întreb cu nedumerire: Ce apărăm aici? Oprim migrația ilegală? Nu e cazul, căci totul e legalizat. Suntem la poarta unei gospodării fără garduri. Ne luptăm cu traficanții de țigări „netimbrate”, în timp ce semiluna intră în Europa cântând cântece de biruință. Acompaniate cu kalașnicov în bum-major. Intră pe lângă poartă.

Europa, tu chiar nu înțelegi cine se bucură de triumful islamului? Și de legile tale smintite care contravin legii lui Dumnezeu? Miasmele putreziciunii tale nu trebuiau înviorate cu miros de praf de pușcă, ci alungate cu aromă de viață. De viță nouă în Christos.

Îți place ce vezi, Europa? Nu acuz pe nimeni. Cei care plâng sincer nu au timp de acuzații. Și eu plâng pentru morții Nisei. Și ai Parisului. Și ai Madridului. Și ai Londrei. Și, și, și…

Europa, întoarce-te la Christos! La Domnul păcii. Și-al mântuirii tale.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 iulie 2016

Sonet marin

Marti (75)a

Oglindă albastră, sau zbucium intens,
Zâmbind prin dantele de val, sau ursuză,
O simți cum cunoașterii vii se refuză,
Sub straiul misterelor sale, imens.

Și vuietul tainic ne pare o scuză
Privind refractările ei fără sens,
Sau poate că-n vălul secretelor,dens,
Se simte ea însăși adesea confuză.

Abis de enigme țesute în larg,
Ne pare că-n urletul ei are ură
Când valuri în stâncile vieții se sparg;

Dar peste primejdii și-a lor mugitură
Se-nalță măreț al speranței catarg
Căci, Doamne, Tu zisu-i-ai: „Taci! Fără gură!”

Simion Felix Marțian

Zile dureros de frumoase

Soare

Nu mi-am propus să definesc „frumosul”, evitând astfel hățișul unui relativism sufocant. Oricum, o atare definire trebuie să țină cont de contextul istoric, geografic, social, cultural, etc. M-am oprit, însă, la „timp frumos”, unde părerile par să fie unanime.

Când omul exclamă: „În sfârșit, timp frumos!”, trebuie să fi trecut furtuna, să se fi oprit ploaia, să fi încetat gerul, să fi ieșit soarele. Noțiunea de „timp frumos” are, deci, strânsă legătură cu soarele. Cu căldura.

Potrivit acestor criterii, avem o vreme splendidă. A venit ce ne-am dorit. Și totuși, când temperatura începe să crească, oamenii fug de…frumos. Chiar dacă noțiunea de „prea frumos” nu există. Nimic pozitiv nu este „prea”, din punct de vedere logic. Oamenii își caută adăpost, lăsând afară frumosul, adică lumina și căldura.

Paradoxal, așteptăm timpul frumos, ne dorim soarele, dar am inventat…parasolarul. Care să ne apere de soare. Căută adăpost când e soare și căutăm adăpost când e frig. Căutăm adăpost când bate vântul și căutăm adăpost când plouă. Chiar dacă am dorit ploaia și ne-am rugat pentru ea.

Omul pare a nu fi în armonie cu vremea de pe propria-i planetă. Pare venit de pe altă lume. Dar Biblia ne spune că Dumnezeu Și-a încheiat Creația făcându-l pe om, căruia i-a încredințat pământul, spunându-i: „Supuneți-l!” Și dacă Genesa ne vorbește despre „răcoarea zilei”, armonia om-natură pare să fi existat.

Ce s-a întâmplat? Păcatul. Răzvrătirea. Și ceea ce Dumnezeu a creat ca un mecanism perfect a fost afectat, intrând sub blestemul păcatului. Omului i s-a încredințat planeta, și aici ar fi trebuit să fie în elementul său. Dar nu mai e. Și ceea ce-și dorește îl afectează. Adică timpul…frumos. Folosește protecție împotriva „frumosului”. Un „frumos” care ustură, doare, sau ridică tensiunea.

Vorbim la trecut despre „răcoarea zilei” și armonia deplină a omului cu Creația, în prezența lui Dumnezeu. Vorbim la viitor despre o armonie absolută în care nici de soare nu va mai fi nevoie. Și tot în prezența lui Dumnezeu.

Prezentul? Un „frumos” relativ, care adesea ne afectează. Dar ceea ce rămâne, totuși, ca o frumusețe statornică, este frumusețea interioară, gnerată de împăcarea cu Dumnezeu.

Așadar, timpul frumos nu ține de stare vremii, ci este timpul petrecut cu Dumnezeu. Să aveți parte de zile frumoase!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 iulie 2016

Pomul bun

HPIM1698b

„Nu este niciun pom bun care să facă rod rău, şi niciun pom rău care să facă rod bun.” (Luca 6:43)

Îmi cântă roua-n frunze de cu zori
Şi mă răsfaţă soarele amiezii,
Amurgul mă îmbracă în culori
Iar noaptea-mi pune-n ram privighetori
Să cânt cu ele-n marginea livezii.

Am trunchiul viguros, bine fixat
De rădăcini adânci, către izvoare,
Coroana mea este smarald curat
Cu verdele-i de soare sărutat,
Dar rodul, rodul cum e, Grădinare?

Pot să hrănesc drumeţul ostenit
Cu roadele din ramuri, rumenite?
Sunt dulci? Sunt hrănitoare? De dorit?
Şi rostul pentru care-am fost sădit
Mi-l împlinesc cu cele oferite?

Sunt întrebări la care mă-nfior
Şi îmi zbârleşte scoarţa echivocul
Ştiind că numai pomul roditor
Are speranţă pentru viitor,
Pe celălalt îmbrăţişându-l…focul.

De-aceea cu evlavie mă-nchin
Cu trunchiul la pământ, şi-n rugăciune
Eu Te implor, o, Grădinar divin,
Pune în trunchiul meu de sevă plin
Altoi de dragoste şi fapte bune.

Să-mi plec cu dragoste spre trecător
Crengile verzi cu rod râzând în soare,
Nu doar frumos, ci bun şi hrănitor,
Şi în zăduful zilei fără nor
Să îi ofer o oază de răcoare.

Atunci voi şti că nu-s doar un copac,
Decor ivit pe verdele câmpiei,
Ci pomul bun prin tot ceea ce fac,
Sunt pomul Grădinarului pe plac
Sădit pentru Grădina veşniciei.

Simion Felix Marțian

Sonet de iulie

DSC_0160a

Opal şi aur e întregul crug
Cum aur şi rubin este câmpia;
A amuţit, topită, ciocârlia
Înşurubată-n zboru-i centrifug.

În spicul greu se împâineşte glia
De când a cunoscut sărut de plug,
Iar bobul, devenit acum belşug,
Cu flori de mac îşi decorează ia.

Cuptor şi lan şi zbor şi cer senin
Trec dincolo de vers şi de cuvinte
În cântul coacerii, suav şi plin

Şi din explozia de simţăminte
Mă smulg şi ca o seceră mă-nclin:
Sunt gata pentru seceriş, Părinte!

Simion Felix Marțian