Prorocul Iona și harta maritimă

IonaSe numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.

Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.

Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.

Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și…peștele salvator.
Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.
Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne!

A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe cala pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare…? Oare…?

Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.
E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.

Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 29 iunie 2016

Anunțuri

Corbii Cheritului

DSC_0151a

Purtând mantaua ca o consacrare,
Ilie a plecat din Galaad
Chemat de Tine, Doamne, în lucrare
Să năruie Baalii la altare
Sub ploi care la rugăciune cad.

Tot drumul lui era trasat de Tine
Şi el, prorocul, asculta smerit,
Pe căi adesea vitrege, străine,
Dar nu s-a îndoit, ştiind că-i bine
Când Tu l-ai îndrumat: Mergi la Cherit!

Un loc pustiu, doar un pârâu în vale
Cu susur cristalin, un firicel,
Dar el ştia, în gândurile sale,
Că supunându-se voinţei Tale,
Tu, Doamne, Te vei îngriji de el.

N-a fost deloc dezamăgit prorocul
Şi, cunoscându-Te, n-a fost uimit
Văzând cum corbii-nconjurau tot locul;
Ei, ascultându-Te, duceau cu ciocul
Pâine şi carne-n vale la Cherit.

De-atâtea ori vedem şi noi, Stăpâne,
Aripi de corb la geam, cu fâlfâiri,
Ce cu miros îmbietor de pâine
Ne-alungă temerile pentru „mâine”
Şi fac din „azi” o zi de mulţumiri.

Îţi mulţumim, Părinte, pentru toate,
Dar n-am vrea la durere să fim orbi,
Ci, îmbrăcaţi în strai de bunătate,
Să ducem din sfinţitele-Ţi bucate
Şi noi la alţii, tot în zbor de corbi.

Ajută-ne la asta, Sfinte Tată,
Când sunt în jur Cherituri care dor
Şi când nevoia-i generalizată,
Să fim mai generoşi ca niciodată
Iar Tu să ne înaripezi de zbor.

Simion Felix Marțian

Sonetul verii

DSC_0170aSe-mbrăţişează caldul cu seninul
În vremea dintre două rourări,
Şi năvălind şuvoi, din patru zări,
Îşi varsă verdele cu zel preaplinul.

Doar lanul se-aureşte-n aşteptări
Să-şi împlinească-n coacere destinul,
În pâinea ce va-nmiresma căminul
Când vara va cânta prin treierări.

E cald şi e frumos, şi-atât de bine
Când straiul verii râde înflorat,
Dar coacerea e rostul verii-n sine.

De-aceea, Doamne, pentru crezul dat
Şi care-i încă mult prea crud în mine,
Dă-mi coacere, Te rog, ne’ntârziat!

Simion Felix Marțian

Solstițiu

DSC_0015b

Ca-ntr-un tangaj între sordid și cast
Pe un ocean lipsit de echilibru,
Ne redresăm doar folosind balast
Și-având Cuvântul vieții drept calibru.

Striviți vremelnic între „nu” și „da”,
Într-un raport care mereu se schimbă,
Lumina-n viață o putem doza
Mutând cursorul ce pe ea se plimbă.

Spre maxim noapte, sau spre maxim zi
Mutăm cursorul către un solstițiu,
Și ce vom căuta vom și găsi
Ca rezultat acestui exercițiu.

Nimic nu poate fi eliminat,
Căci doar prin zi și noapte curge timpul,
Însă raportul poate fi schimbat
Dacă ne-alegem bine anotimpul.

Mergând spre „da”, spre „bine”, spre „corect”
Și căutând trăirea în lumină,
Intrăm pe-al slavei veșnice traiect,
Spre ’Mpărăția care o să vină.

Și straiul din contraste vii țesut
Se va schimba, găsindu-și puritatea,
Intrând într-un solstițiu absolut
Cu ziua lungă cât…eternitatea!

Simion Felix Marțian

Sonetul nopţii

DSC_0062a

Pe uriaşul nopţii şevalet
Divinul a golit de negru sacii
Şi a vopsit cu întuneric macii,
Smolind şi orizontul violet.

Cu tuş şi cu tăcere scriu copacii
Pe cerul nopţii luminat discret,
Şi-n beznă, pe-un nemuritor libret,
Cântând cu foc sparg liniştea brotacii.

Cu cât e întunericul mai dens,
Cu-atât mai deasă-i plasa de mistere
Ce dă lăstari de temeri fără sens.

Mă înfăşor în beznă şi-n tăcere
Dar fără teamă, căci un scut imens
Mi-e cerul tot, şi-n Domnul am veghere.

Simion Felix Marțian

Rusalii şi flori de câmp

Flori

Umplându-mi sufletul cu un flux proaspăt, intens, de frumuseţe, prin ochii larg deschişi a uimire şi admiraţie, cuget: frumuseţea ar fi inutilă dacă n-ar exista dragostea de frumos. Dar Creatorul, desăvârşit în înţelepciunea Sa, nu numai că ne-a înconjurat cu frumuseţe, dar a şi sădit în noi sensibilitate la frumos.

Creaţia este frumuseţe la superlativ, şi omul s-a hrănit cu această frumuseţe încă înainte de a încerca să-i dezlege tainele. Chiar şi atunci când mintea sa iscoditoare a început să rărească semnele de întrebare asupra creaţiei, dragostea de frumos l-a însoţit la fiecare pas, ducându-l adesea la extaz admirativ.

Dintre frumuseţile cu care Dumnezeu ne-a decorat planeta, la loc de cinste în inima omului se află florile. Uimit de de coloritul, de mirosul, de gingăşia lor, omul le-a ocrotit, le-a îmbunătăţit, obţinând noi şi noi soiuri. Ba le-a şi înnobilat, alăturându-le numelor epitete precum „imperial” sau „regal”. Urmărind această cursă a „înfrumuseţării frumosului”, dincolo de rivalităţi şi meschinării, încântarea ajunge până la paroxism.

Coborând, însă, la sol de pe această scară a esteticului ascendent, găsim frumuseţea nativă, în stare pură. Redescoperim frumuseţea la ea acasă, ascunsă sub această sintagmă folosită ca nume generic: flori de câmp. Sunt florile pe care s-a oprit pensula din Cuvânt a Creatorului. Au, fiecare dintre ele, un nume, ştiinţific sau popular, au culoare proprie şi miros specific, au o viaţă a lor, mai lungă sau mai scurtă.

Se diferenţiază după locul unde trăiesc, fiind flori de şes sau de deal, flori de poiană sau de pajişti alpine. Dar mereu „flori de câmp” şi mereu împreună. Sunt admirate împreună, sunt mirosite împreună, sunt …folosite împreună. Da, chiar şi în buchete sunt mereu alături. Sunt consumate împreună, fie că vorbim de mierea de flori de câmp, fie de ceaiul de flori de câmp.

Vrăjit de frumuseţea policromă şi înmiresmată a acestui covor de vis, nu pot să nu fac o analogie: flori de câmp şi Biserica lui Christos. Biserica în care culorile şi miresmele se împletesc spre un efect încântător unic. Biserica în care frumuseţea a rămas nealterată în puritatea ei, care nu a cunoscut altoiul sau mutaţiile genetice. Biserica din care nici mierea nici infuzia nu pot fi suspectate de nocivitate, ci dimpotrivă. Biserica aşa cum s-a născut la Cincizecime.

Simion Felix Marţian

Cincizecime

DSCF3148f

Spre locu-I din ceruri plecase Isus,
Și ei, ucenicii,-n furtună
Simțeau că-i prea rece odaia de sus,
Și singuri sunt chiar și-mpreună.

Prin Duhul promis mai dădeau vieții sens
Tivind cu-ntrebările visul,
Ce dau pâlpâire misterului dens:
El cine-i? Și cum e Promisul?

Și cine-ar putea să Îi țină Lui loc,
Când Domnul străbate văzduhul?
Iar cerul răspuns-a cu limbi ca de foc:
Acesta-i Divinul, e Duhul!

Duh Sfânt ce-a încins mii de inimi atunci
Turnându-Și din ceruri fluidul,
Iar ei, pietre vii șlefuite-n porunci,
Bisericii pusu-i-au zidul.

Și-n curgerea ei zbuciumată prin ani
Spre zborul final și nemoarte,
Crescut-a în ciuda atâtor dușmani,
De noi Cincizecimi având parte.

Putere din cer? Da, putere din cer
E Duhul din Sfânta Treime,
Turnând în etern ce părea efemer,
Bisericii dând Cincizecime.

Spre locu-I din ceruri plecat-a Isus
Tăind ca un fulger văzduhul,
Dar astăzi e cald și-n odaia de sus
Și-n inimi e cald, căci e Duhul!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 iunie 2016

Sonetul serii

seara a1Se-aprind tăceri în cenuşiu amurg
Cu licuricii-n dulce consonanţă
Şi, scăpărând mirat de la distanţă,
Alţi licurici se-aprind pe cerul murg.

Se-nstăpâneşte-a tihnei ambianţă
Şi beznele care în taină curg
Par opera vreunui dramaturg
Dând scenelor o nouă rezonanţă.

Foire, zarvă, zbucium contenesc,
Înfăşurate parcă-n nori de vată
Care pe marea liniştii plutesc,

Şi pentru ziua tocmai încheiată
Sub scutul protector dumnezeiesc,
Îţi mulţumesc din suflet, Sfinte Tată!

Simion Felix Marțian

Rai, copilărie şi cireşe

Cirese

Deşi vara mă invadează prin toate simţurile, cel mai mult o simt cu sufletul, când îmi bate la fereastra inimii cu cireşe coapte. Altfel n-aş putea nici să afirm că cireşele au gust de soare şi copilărie, nici să îmbrac cireşul cu pantaloni scurţi, trăgându-l de bretelele ramurilor încărcate.

Căţăratul într-un cireş, reper crucial al copilăriei, este accesarea unui univers nou, în care timpul are altă curgere. Clipele devin palpabile, coapte, gustoase, iar infinitul pare atârnat de crengi. Nu aţi trăit o astfel de experienţă? Nu-i târziu să vă copilăriţi.

Las amintirile să mă copleşească, vii, strălucitoare, zgomotoase, dezbrăcate de taine, dar nu-mi pot refuza o variaţie pe această temă.

Şi iată-mă privind sfârşitul celei de-a treia zi a creaţiei, un amurg fără asfinţit, căci soarele nu fusese creat încă, în care Creatorul contempla mulţumit ceea ce tocmai plăsmuise: un ocean de verde în care se detaşau pomii de toate soiurile. „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, ne spune Biblia, şi privirea Lui îmbrăţişase şi cireşul.

După ce l-a creat pe om, Dumnezeu i-a pregătit o grădină în care binele şi frumosul se îngemănau în chip armonios. Şi pentru că acolo erau „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare”, cu siguranţă că cireşul era printre ei. Nu-mi pot imagina Edenul fără cireşi.

Şi meditaţia mea continuă. Dacă omul s-ar fi lăsat sedus de cireş, aşa cum eu mă simt ispitit astăzi, istoria ar fi avut un alt curs. Dar Adam nu avusese copilărie. Nici Eva. Ei s-au „născut” adulţi şi pentru ei ispitirea venea şerpeşte din zona interzisă. Aşa că au fost izgoniţi din Rai, luând şi cireşul cu ei.

Personajele edenice au rămas în istorie, cireşul, însă, şi-a continuat drumul prin timp, inelându-şi anual calendarul sub coajă, ajungând până la noi. Venind din Rai poartă în el un rai. Un rai al copilăriei. Priviţi-l! E încărcat cu cireşe. Cu bucurie coaptă. E bucuria din ochii lui Dumnezeu, când Îşi vede copiii jinduind, însetaţi, după neprihănire.

Simion Felix Marţian

Bodnariu – Barnevernet, fluier final

Blog 2

Titlul sună sec, aducând a cronică sportivă. Nu l-am ales, însă, pentru a bagateliza ceea ce s-a dovedit a fi o tornadă de un dramatism intens, ci pentru a detensiona. Încărcătura emoțională din perioada acestei confruntări a devenit uriașă. Pentru părinți, pentru copii și pentru miile și miile de oameni de pe mapamond care au simțit cu ei.

Așadar, fluier final. Victoria? A celor care fac echipă cu Dumnezeu. Când am aflat vestea am simțit imediat nevoia să împărtășesc bucuria cu cineva, și persoana cea mai potrivită mi s-a părut a fi soția mea, adică cea care mi-a dăruit doi copii. Căci despre copii vorbim aici.

Nu era lângă mine, așa că am sunat-o. Plângea. Pentru că aflase. Plângea de bucurie. Știam atunci că și Dumnezeu se bucură. Nu pentru victorie, care, oricum, era a Lui, ci pentru că vedea înflorind lacrimile bucuriei în ochii copiilor Săi. A celor care simt unii pentru alții.

Am simțit această familie foarte apropiată, deși îi știam doar din spațiul virtual, prin tragedia pe care o trăiau. Ce puteam să fac pentru ei? Să mă rog, și am făcut-o. Să scriu, și am scris. Să mă alătur celor care au protestat în stradă, și am fost alături de ei. Toate astea la trecut. În prezent? Trăiesc împreună cu ei bucuria victoriei.

Am fost atacat încă de la primele articole, cum că aș fi dezinformat. Și că mă alătur unei acțiuni menite să înnegrească și mai mult imaginea românilor peste hotare. Că, cică, dacă ar avea dreptate, ar interveni Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu a intervenit. Iar imaginea românilor a avut doar de câștigat. Care altă națiune s-a mai mobilizat astfel pentru o cauză? Solidarizarea în numele binelui nu afectează imaginea, ci dimpotrivă.

Creștinismul nu are naționalitate, dar în timpul acestei confruntări s-a dovedit că românii sunt creștini și nu „creștini”. Că pot să facă o echipă dincolo de barierele confesionale. Pot juca împreună în echipa lui Dumnezeu. Echipa victorioasă.

Fluier final, victorie, bucurie. Dar, cunoscându-ne adversarul, adică pe cel care stă în spatele acestor atacuri, știm că va încerca să-și ia revanșa. Vor mai fi „meciuri”. Vor mai fi etape. Să ne antrenăm în continuare, rugându-ne. Și, lucrul cel mai important, să nu părăsim echipa. Echipa lui Dumnezeu.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 iunie 2016