Sonet pascal

DSC_0109a

Plângeau cu sânge mieii pe altare
Când spuza azimei îi da sărutul,
Şi-n rouă aducea ofrandă lutul
Verdeţuri pentru Paşte, reci, amare.

Aşa găsim în cronici începutul,
Dar Paştele jerfit pentru iertare
Transcende timp şi spaţiu şi uitare,
Căci Mielul jertfei este Absolutul.

El a cuprins cu braţe răstignite
Oceanul de-ntuneric şi durere
Al sufletelor de păcat coclite

Şi din mormânt păşind în Înviere
Deschis-a pentru vieţi înveşnicite
Un drum spre slavă, fără bariere.

Simion Felix Marțian

Procesul lui Isus

Proces

Trecea Isus prin săli de judecată,
Sobor, Pilat, Irod şi iar Pilat,
Într-un proces cum n-a mai fost vreodată,
Şi raţiunea ţipă consternată:
„Cum, Adevărul este acuzat?

Pe banca acuzaţilor stă Mila?
Stă Dragostea cu chip curat şi blând?
Se înroşeşte chiar şi clorofila
De indignare, când îşi pun ştampila
Pe condamnare, oamenii, pe rând.”

A apărut un licăr de dreptate
Când i s-a dat s-aleagă, la popor,
Între un Miel şi-un om cu mâini pătate,
Însă mulţimile înfierbântate
Ales-au…potrivit cu firea lor.

„La moarte!”ţipa aspru acuzarea
Cu glas de bici, tăios, încrâncenat,
Şi raţiunea-şi strigă consternarea:
„Dar unde-i, unde este apărarea?
Cum să condamni un om nevinovat?”

Însă procesul, apă-nvolburată,
Curge spre un deznodământ fatal
Şi raţiunea tace sufocată,
Căci toată-această falsă judecată
Trece dincolo de raţional.

Cine şi cum putea să înţeleagă
Că acuzatul, în tăcerea Lui,
Primea pedeapsa pentru lumea-ntregă,
Când fiecare îşi ducea-n desagă
Păcatul bici şi suliţă şi cui.

Şi eu I-am provocat grea suferinţă
Însă acum, fiindcă-am înţeles,
Mă-nchin smerit, cu-ntreaga mea fiinţă,
Să Îi arăt, iubind, recunoştinţă
Că n-a fost apărarea la proces.

Simion Felix Marțian

Isus în Templu, la exchange

DSC_0043c

„Toate drumurile duc la Roma”, spuneau vechii romani. Dar nu se aplica și la evrei, pentru că în perioada sărbătorilor toate drumurile lor duceau la Ierusalim. La Templu. Veneau din cele patru vânturi, de pe unde-i purtaseră pașii, pentru a sărbători împreună. Și a aduce jertfe. Așa le poruncise Dumnezeu.

Sărbătoriseră primul Paște înainte de trecerea prin Marea Roșie, și au continuat să-l sărbătorească de-a lungul timpului. În semn de aducere aminte. Și de ascultare.
Și era o nouă primăvară. Și un alt Paște. Altfel. Și primăvara și Paștele. Unice.

Pelerinii veneau puhoi spre Ierusalim, ca la fiecare sărbătoare. Dar Paștele acesta urma să rămână în istorie. În cea veșnică. Căci printre cei veniți să se închine era și Isus, Învățătorul din Galilea. Dumnezeu și om. Și urma să plece din Ierusalim doar Dumnezeu.

A fost primit cu urale la poarta cetății. O cetate pe care o iubea. Și pentru care a plâns. Strălucea în soarele primăverii Ierusalimul, purtând ca pe-o coroană Templul de pe Muntele Moria. Ținta lui Isus.

Atmosfera de la Templu L-a dezamăgit, însă, iar reacția Sa ne prezintă, parcă, un alt Isus. E drept că vacarmul de acolo nu putea să-L mulțumească. Când murmurul rugăciunilor era acoperit de mugetele boilor aduși la vânzare. Sau behăitul oilor. Căci uguitul porumbeilor, jertfa celor săraci, era mai puțin supărător. Și mai era și zornăitul monedelor de pe tarabele schimbătorilor de bani.

Toate astea în Casa lui Dumnezeu, locul de închinare. Cum s-a ajuns aici? Cei care vindeau păsări și animale pentru jertfe veneau în întâmpinarea nevoii pelerinilor, care nu puteau să le aducă cu ei de la Roma. Nici de la Atena, Damasc, sau alte cetăți îndepărtate. Ar fi explicabil.

Același lucru se întâmpla și cu schimbătorii de bani. Taxa la Templu se plătea în moneda Tirului, or plătitorii veneau din toate părțile, având monede grecești sau romane. Banii trebuiau schimbați. Și atunci de unde reacția lui Isus, care ni-L face de nerecunoscut?

El care S-a dovedit atât de îndurător, gata să ierte, devine deodată intolerant față de acești comercianți din curtea Templului. Și acționează în consecință, scoțându-i afară din Templu. Iar schimbătorilor de bani le răstoarnă mesele.

De ce? Pentru că lui Isus nu-i plac lucrurile amestecate. Spiritualitatea este spiritualitate. Activitatea acestor oameni avea legătură cu închinarea, fără, însă, a face parte din ea. Și locul lor nu era acolo, ci la piață.

Oare câte din activitățile noastre, de altfel necesare mersului lucrării, le substituim adevăratei închinări? Oare de câte ori nu murdărim curtea Templului cu activități prin care urmărim un câștig? Dacă nu în bani, în faimă.

Isus vrea închinare sinceră. Și curățenie în curtea Templului. Putem să învățăm din experiența iudeilor, sau să așteptăm…biciul din ștreanguri. Ce alegem?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 26 aprilie 2016

Săptămâna Patimilor

DSC_0540a

E-atât de… mare Săptămâna Mare,
Atât de grea pe-a timpului balanță
Și-atât de plină-n propria-i vibranță
Că nu-și găsește loc în calendare..

În ea s-a strâns istoria, strivită
De fenomene-n cavalcade stranii,
Și doar lumina caldă din cazanii
Redă privirii forma-i împlinită.

O săptămână cuprinzând în sine
Istoria scrâșnită prin suplicii,
Pe care niciun fel de artificii
N-o pot redecora în ”bun” sau ”bine”.

E săptămâna picurând cu sânge
Pe zilele trecând cu pumni și palme,
Pe ore de batjocuri și sudalme,
Pe clipe tragice când cerul plânge.

În fața valului imens de ură
Stă El, Hristosul, trist scrutând Calvarul,
Și către ceruri ridicând paharul
Îi soarbe cea din urmă picătură.

Cumplită săptămână a durerii,
Mai dai fiori prin timp, sfidând distanțe,
Și-ai fi ucis pe veci orice speranțe
De n-ar fi fost…și zorii Învierii!

Simion Felix Marțian

Sonetul dimineţii

Son dim

S-a-ndepărtat al nopţii negru fald,
Luând cu sine stelele captive,
Şi zorii ciripesc pe portative
Vărsându-şi rubiniul în smarald.

Călcând pe orizonturi relative,
Se-nalţă soarele ca un herald,
Vestind semeţ invazia de cald
În care binele să se cultive.

Zvâcneşte roua într-un ultim spasm,
Stingându-şi cea din urmă nestemată
Dintr-un decor care părea de basm,

Şi-n dimineaţa binecuvântată
Rostesc din suflet, cu entuziasm:
Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată!

Simion Felix Marțian

Intrarea în Ierusalim

Frunza

A fost o zi cum n-a mai fost vreuna,
Când Te-ndreptai, Isuse, spre cetate
Pe-un măgăruş, smerit ca-ntotdeauna,
Insă vuia prin gloate, ca furtuna,
Un clocot de speranţe înviate.

Nicicând n-ai fost primit cu-atâta soare,
Cu-atâtea flori ce-şi împleteau parfumul,
Nicicând atâtea feţe zâmbitoare
Nu s-au smerit, căzându-ţi la picioare,
Cu hainele să Îţi aştearnă drumul.

Se dezbrăcau în cinstea Ta finicii,
Punându-Ţi la picioare neprihana
Strivită-n clorofila rămuricii,
Şi gloatele strigau cu ucenicii:
Osana Împăratului, osana!

Aşa găseşti Isuse drag cu cale
Să intri-n inimi, ca şi în cetate,
Întâmpinat cu imnuri, osanale,
Călcând pe-ale smereniei petale
Şi înviind speranţele uitate.

A fost o zi când am trait sublimul,
O zi ce stăruie şi tot în prag e
Când eu, neînsemnatul, anonimul,
Te-ntâmpinam ca şi Ierusalimul
Când Te-ndreptai spre el dinspre Betfaghe.

Dar în cetate-ai cunoscut trădarea,
Triumful Tău s-a transformat în dramă
Când fila-ntoarsă a-nsemnat schimbarea,
Şi plini de ură cereau condamnarea
Cei ce Te-au aclamat, gloata infamă.

Eu însă vreau, Isuse, cu ardoare
Ca şi-n cetatea mea interioară
Să fiu mereu ca la întâmpinare,
Ca prin vorbire, faptă sau umblare
Să nu Te răstignesc a doua oară.

Simion Felix Marțian

Protest la Petroșani

Blog

Iubiți creștini, la poale de Parâng
Ne-am adunat din solidaritate,
Plângând alături de acei ce plâng,
Dar și făcând apel pentru dreptate.

Căci vin cutremure de undeva
Lovind familia la temelie,
Dar pentru noi e sacră, și-i ceva
Ce Dumnezeu a hotărât să fie.

Și-n dragoste, femeie și bărbat
Să dăinuiască-n timp, când pe tulpină
Apar vlăstari, ca rod înmiresmat,
Care devin a ochilor lumină.

Și-atunci cum să tăcem, când dinspre nord,
Tentacule ce-s gata să agațe,
Prin brute cu răceală de fiord,
Smulg copilașii mamelor din brațe.

Un monstru denumit Barnevernet
Răpește prunci și declanșează drame,
Și-n umbra lui crescând încet, încet,
Familiile prind să se destrame.

Părinții strigă după ajutor,
Și strigătul răsună românește;
Să protestăm, mișcați de drama lor,
Până când spectrul răului nu crește.

Să prevenim acest sistem ateu,
Care își târâie prin bezne pașii,
Că azi se războiesc cu Dumnezeu,
Care a dat părinților urmașii.

Iubiți creștini, ce vă-nfrățiți cu Jiul,
Manifestăm, nutrind credința vie
Că Dumnezeu, în casa Bodnariu
Și-a celorlalți, va da iar bucurie.

Simion Felix Marțian
16 aprilie 2016

Cu taxiul pân’la catedrală

Ruina 3

Mă îndoiesc că vom afla vreodată care a fost intenția celor de la Taxi când au lansat piesa „Despre smerenie”. Sau că vom înțelege pe deplin mesajul. Da, ei ne oferă acum explicații în această direcție, dar acestea pot avea și rolul de a le salva imaginea.

A fi acuzat de anticreștinism, de ateism, de atac la simboluri religioase, într-o țară creștină este grav. Iar pentru un artist, curată sinucidere. Și asta pentru că pierzându-ți fanii poți cânta doar sub duș. Singur. Ori nu acesta este țelul unui artist. Așa că explicațiile lor pot fi reale, sau…cosmetico-salvatoare.

Asupra unui singur lucru putem fi siguri în ceea ce privește acest subiect: protagoniștii nu se așteptau la un ecou atât de răsunător! Dar nici la fulminanta controversă. Înțelegerea diferită a mesajului, dar și poziționarea diferită față de subiect, au împărțit, din nou, românimea în tabere. Fără nicio legătură cu muzica, așa cum ar fi fost de așteptat.

Spiritele s-au încins uneori periculos, primejduind relațiile dintre oameni. Pentru că, în multe cazuri, vocabularul folosit era în dezacord flagrant cu subiectul. Înțelegându-se, corect sau greșit, că este vorba de un manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului, s-a recurs, de ambele părți, la argumente biblice. Cel puțin acolo unde s-a apelat la teologie.

Pe de o parte texte din Vechiul Testament, cum ar fi cel în care se vorbește despre hotărârea lui David de a construi un Templu, vădit stingherit în casa lui („Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, și chivotul lui Dumnezeu locuiește într-un cort.”-2 Samuel 7:2), sau cel în care se vorbește despre strălucire Templului din Ierusalim care a fost umplut „de slava lui Dumnezeu”.( 2 Cronici 5:14)

Pe de altă parte texte din Noul Testament, în care ni se spune că Dumnezeu „nu locuiește în temple făcute de mâini…”( Faptele apostolilor 17: 24), sau referitoare la închinarea „în duh și în adevăr”. (Ioan 4: 23)

Dar cea mai gravă acuză adusă cântecului și interpreților a fost aceea de dezbinare a nației. Un fapt deloc plăcut. Nici de dorit. Ba dimpotrivă. Și, totuși, care este partea bună a lucrurilor, în mijlocul acestei controverse devenită realmente o furtună? Subiectul discuțiilor. Chiar contradictorii.

Trăim o vreme în care se vorbește tot mai puțin despre Dumnezeu. Iar anul acesta risca să devină și mai sărac în astfel de discuții. Este nu doar an electoral, ci și cu fotbal românesc în campionatul continental. Asupra credinței s-ar fi tăcut vârtos.

Nu știm, repet, care a fost intenția celor de la Taxi. Dar cu toată furtuna stârnită, eu văd binevenit acest cântec. Controversat sau nu, au apărut întrebări uitate: „Unde este Dumnezeu?”, Ce-I place lui Dumnezeu?” Și altele. La care El le va răspunde, dacă au fost puse cu sinceritate. Și eu cred că au fost. Măcar pe ici, pe colo.
Hei, Taxi, du-mă pân’la Catedrală!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 aprilie 2014

Primăvara ca o stare

Măr 2

Înfipt în anotimp până-n plăsele
Mă împrimăvărez în verde viu,
Şi-nseninat de cerul azuriu
Sorb seve noi, dorind să scriu cu ele.

Mă năpădesc cuvintele nescrise
Când primăverii îi plătesc tribut,
Căci frumuseţea nu-i doar atribut
Ci viaţă nouă afluind prin vise.

Şi văd, înfăşurat în foi de viaţă,
Că primăvara nu-i doar anotimp,
Este o stare dincolo de timp,
Este trezire, este dimineaţă.

E învierea simţurilor toate
Spre bine, spre frumos, spre adevăr,
E neprihana florilor de măr
De roua dimineţii sărutate.

Trăind, deci, primăvara ca o stare
Ca înviere, ca dorit dezgheţ,
Văd scrisul îndurării mai citeţ
Şi-aud mai clar a cerului chemare.

Iar inima-mi, Părinte, vrea să-Ţi ceară,
Cu un demers cu totul exploziv:
Condamnă-mă, Te rog, definitiv
La o eternă, sfântă primăvară.

Simion Felix Marțian

Barnevernet și zidurile Ierihonului

Protest 16

Nu auzisem nimic despre Barnevernet până în toamna anului trecut. Aș fi preferat să nu aud. Ba nu. Asta înseamnă să fugi de realitate. Era de preferat să nu fi existat. Dar există. Așa cum există spini și junghiuri. Putregai și violență. Secetă și puroi.

Se pare că scopul inițial al acestui Serviciu era bun. Lăudabil. Să oferi protecție copilului este, sau ar trebui să fie, o manifestare a dragostei. Și dragostea-i din Dumnezeu. Dar să intervii acolo unde nu ești solicitat, unde nu e nevoie de tine, ba dimpotrivă, este abuz. Condamnabil. Și asta vine…din altă parte.

Abuzurile lor n-au început atunci când au ajuns la urechile noastre, ci cu mult timp în urmă. Dar a trebuit ca cineva să se facă auzit, să-și strige disperarea. Și familia Bodnariu a făcut-o. Pentru că situația lor era disperată. Să te trezești așa, deodată, fără copii, în urma intervenției acestor „binevoitori” este tragic.

Atunci am aflat că nu era un caz singular. Nici măcar rar. Ci destul de frecvent. Și am auzit numele altor familii de români în aceeași situație: Rădulescu, Nan…Dar și familii de alte naționalități.

Opinia publică s-a manifestat prin proteste, presa a clocotit, oferind știri fierbinți, dar rezultate notabile nu s-au văzut. Am scris și eu la vremea aceea câteva articole pe această temă.

Când ecourile păreau să se stingă, dând impresia că lumea și-a pierdut interesul pentru această dramă, mi-a venit în minte această analogie cu zidurile Ierihonului. La cucerirea Ierihonului a existat un plan bine pus la punct, victoria urmând să vină prin strigăte, și totuși, în mod surprinzător, a existat și un timp de…tăcere. „Voi să nu strigați, să nu vi se audă glasul și să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: <<Strigați!>> Atunci să strigați.” (Iosua, 6: 10)

Și tăcerea care s-a lăsat pentru o vreme în cazul Bodnariu pare să aibă același scop. Pregătirea „asaltului” programat pentru 16 aprilie. Nu știu cât de departe putem merge cu această analogie, dar un lucru este cert: glasul nostru trebuie să se audă. La unison. Și dacă au căzut zidurile Ierihonului, de ce ar rezista Barnevernet. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani, 8: 31). Și acum luptăm împotriva necredincioșilor.

Mobilizarea pentru această acțiune trebuie să fie exemplară. Înțelegând suferința părinților cărora le-au fost răpiți copiii, simțind cu ei, trebuie să le fim alături. Rugându-ne, să ne asigurăm că Dumnezeu este cu noi, și astfel vom auzi îndemnul: „Strigați, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!” ( Iosua, 6: 16)

Rezultatul acțiunii biblice a fost: „Când a auzit poporul sunetul trâmbiței, a strigat tare, și zidul s-a prăbușit.” ( Iosua, 6: 20) Să fie Barnevernet mai tare ca Ierihonul? Mă-ndoiesc. Și ,oricum, Dumnezeu este același. Ca ieri, e azi și-n veci.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 7 aprilie 2016