Porcăria fiului…emancipat

Drum 1b

Da, a fost și risipitor. Și încă rău. Dar mai întâi s-a emancipat. Adică a ieșit de sub autoritatea tatălui. Cât despre „porcărie”, nu este vorba de fapta lui. N-aș îndrăzni să vorbesc astfel. Pe aceasta aș numi-o mai degrabă nechibzuință. „Porcăria” este punctual final al drumului său descendent. Fundul avenului prăbușirii sale.

Crescuse mare și moșia părintească nu-l mai încăpea. Vatra care-l crescuse îi oferise toate cele necesare pentru un trai fără griji, asigurându-l și pentru viitor. Dar pentru că lumea continua și dincolo de linia orizontului, trebuia neapărat să o cunoască. Și-apoi, veneau dintr-acolo niște semnale atât de incitante! Ce muzică! Și ce lumini multicolore! Acolo trebuie să fie lumea veseliei continue.

„Ce știi tu, tată? Tu crezi că „muzică” e ceea ce cântați voi în biserică? Sau că „bucuria” e ceea ce simțiți voi când vă ridicați de pe genunchi? Ești depășit, și tu și obiceiurile tale! Adevărata viață e alta, și eu vreau să mi-o trăiesc. Dă-mi cardul, că plec!”

Răscolitoare dramă. Să-i dai cardul, ca un bilet spre eșafod. Pentru că i se cuvine legal. Și asta în timp ce inima-ți urlă de durere: Nu pleca, fiule! Ai o prăpastie în fața ta.
S-a dus, „înarmat” cu bani și naivitate. A mușcat cu lăcomie din tot ce-i oferea lumea, deși învățase de la tatăl său că sunt otrăvitoare. Dar otrava tentației este înveșmântată frumos.

A crezut cu sinceritate în prietenia celor care se înfruptau din avutul său. Halucinat, oferea simțurilor senzații noi, nebănuite, în timp ce cardul se golea. Ireversibil. Și drumul lui cobora. Cobora amețitor. Până la porcărie.

”Unde am ajuns? Unde sunt cei care m-au însoțit până aici, cei care se arătau atât de bucuroși că am devenit unul „de-al lor”. Cei cu care râdeam de cei ca tata și de „născocirile” lor. Cei care m-au învățat să mă bucur de „adevărata viață”. Cumplită dezamăgire! Și dacă ar fi doar gustul amar care vine din străfundul ființei mele mizerabile. Parcă și întunericul vine din interiorul meu. Și frigul. Și greața. Și…

Of, bine că l-am găsit pe omul acesta să-mi ofere ceva de lucru. La porci!? Cred că o face intenționat, știind că neamul meu nu se atinge de porci. Că sunt animale necurate. Batjocură? Umilire? Dar ce mai contează, pe lângă câte am făcut.”

A îndurat și această batjocură, pentru o bucată de pâine. Pe care nu o primea. Ajunsese în punctual cel mai de jos al decăderii sale. În porcăria suferinței. Și-a umilinței. Dar și a revelației.

În bezna, în frigul, în noroiul înconjurător a revăzut în minte imaginea fermei de acasă. Fără muzica și fastul sălilor de bal. Dar și fără otrava tentațiilor. Ci cu tihnă și bucurie sinceră. Și dragoste neprefăcută.

„Și-a venit în fire.” A fost șansa lui de a regăsi drumul de întoarcere. De a fi primit din nou acasă. Acolo de unde a plecat. Dar cu cicatrice adânci.
Se putea fără toate astea?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 29 martie 2016

Anunțuri

Triumful Vieţii

Triumf

„Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.”(Ps.36:9)

Eu nu văzusem nicio dimineaţă,
Din cele câteva de la-nceput,
Când proaspătului chip făcut din lut
Tu îi suflai în nări un duh de viaţă.

Am tresărit în mâinile-Ţi divine
Şi, cu ce-aveam de Tine-n mine pus,
M-am luminat şi-am înţeles supus
Că viaţa are obârşia-n Tine.

Cu ceea ce-am primit, căci viaţa dar e,
Am curs prin mii de dimineţi şi seri,
Până la ceasul Sfintei Învieri
Când Viaţa a ieşit biruitoare.

Acolo viaţa s-a-ntâlnit cu Viaţa
Şi s-au unit în chip armonios,
Iar eu am înţeles că în Cristos
Eternităţii pot să-i scriu prefaţa.

Din ceruri, Doamne, viaţa mi-a fost dată
Când îi dădeai ţărânii chip ceresc,
Şi dacă lângă Fiul Tău trăiesc,
Cu El m-ascund în Tine, Sfinte Tată.

Simion Felix Marțian

Sonetul crucii

DSC_0047a

Și lemnul se stingea a sacrificiu,
Dezmoștenit de propria-i pădure,
Când, cunoscând sărutul de secure,
Se-ncrucișa tăcut pentru supliciu.

A-mbrățișat damnați prin vremi obscure,
Dar ce purta acum pe frontispiciu
Era-nceputul unui edificiu
În care Domnul slavei să se-ndure.

Un lemn, o cruce se-nfrățea cu slava
Sub mușcături atroce de piroane,
Când lumea își scuipa spre ea otrava,

Dar Cel crucificat, prins de frisoane,
Înnobila iar, prin iertare, pleava:
Pe ei, pe noi, pe mii de milioane!

Simion Felix Marțian

Mă doare Europa

HPIM1999d

Când văd mușcând rafale nemiloase
Din flamura albastră câte-o stea,
Mă doare Europa până-n oase
Căci sunt al ei , cum și ea e a mea.

Prezentul doare, gata să abdice,
Mustind cangrene pentru viitor,
Trecutul, însă, astăzi cicatrice,
Era tratat ușor, mult mai ușor.

Și-a tors pe fusul vremii ani de jale,
Dar a învins furtuna grea mereu,
Căci înflorind spre cer prin catedrale
Stătea cu fața către Dumnezeu.

De unde leac acum, când pun zăvoare
Și lacăt pe bisericile ei,
Și-ntr-o hipnoză-atotcuprinzătoare
O-ntoxică de-a valma cu moschei,

Și-adună-n curtea-i multiculturală,
Prin nu știu ce unionist hrisov,
Doar mânji troieni, ce mușcă din zăbală,
Și-i dau sărutul cu…Kalașnikov.

E-n Belgia acum o mușcătură,
Dar încă doare Londra și Madrid,
Parisul are urme de arsură
Și alte răni pe fața-i se deschid.

Mă doare Europa, și îmi vine
Să strig, să urlu tot năduful meu:
Revino la valorile creștine
Să vezi cum dă izbândă Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 martie 2016

Bătălia din Ghetsimani

Bătălia...

Linţoliul negru îmbrăca grădina
Şi cerul nopţii, devenit mai greu,
Plângea cu stele, strecurând lumina
Prin iarba ce plângea ca violina
Sub paşii trişti de Om şi Dumnezeu.

Părea că din măslini tăceri degajă
Ca înaintea unei mari furtuni
Şi-n neclintirea de oşteni de strajă
Înfioraţi ei lăcrimau prin coajă
Privind tragismul sfintei rugăciuni.

Îngenuncheat, Isus privea prin noapte
Şi-un zbor curmat părea-ntregul văzduh,
Dar El privea departe, mai departe,
Că-n sufletul Său întristat de moarte
Se declanşase bătălia-n duh.

“Paharul, Tată, văd acum paharul
Cu tot veninul lumii. Este-al Meu.
Privesc la el şi-i simt adânc amarul,
Vreau să-l ating, Mi-e inima ca jarul
Dar simt o-mpotrivire şi Mi-e greu.”

În roua ierbii ce parea că plânge,
Lângă genunchi de Dumnezeu smerit,
Curgea sudoarea prefăcută-n sânge
Ca o lumină care se răsfrânge
Din focul bătăliei, înteţit.

“Îndepărtează, Tată, de la mine
Acest pahar, Mi-e mult prea greu a-l bea.”
Şi iar părea balanţa să se-ncline
Înspre cel rău, dar s-a-nclinat spre bine
Când El a zis: “Facă-se voia Ta!”

A fost un strigăt viu de biruinţă,
Şi mâna-ntinsă-atunci către pahar
E mâna ce ne-a scos din nefiinţă
Eternizându-ne prin juruinţă,
Când ne-a înveşmântat în strai de har.

Simion Felix Marțian

Cu Avram și Lot prin Spațiul Schengen

DSC_0091a

Orizontul se deschidea larg înaintea lor, ca un Schengen antic în care frontierele nu erau nici măcar desenate. Erau doi bărbați, Avram și Lot, unchi și nepot, binecuvântați de Dumnezeu cu averi mari în turme, argint și aur. Se înțeleseseră bine, dar înaintea vastității îmbelșugate care-i înconjura, au hotărât să se despartă. Apăruseră, e drept, animozități între oamenii lor, dar mai era un aspect deloc de neglijat: când o lume li se deschidea la picioare, de ce să-și împartă și nutrețul și clienții la brânză? Afacerile sunt afaceri.

„Alege tu, Lot,” l-a îndemnat unchiul pe nepotul care privea fascinat spre zarea nesfârșită. I se așterneau la picioare ținuturi întinse, dar parcă nici unul nu era atât de verde cum era câmpia Iordanului. Asta pentru turme. Pentru el strălucea în soare, ispititor, Sodoma, cum strălucea fructul interzis în pomul edenic. Doar că aici, în acest spațiu șenghenizat, nu mai era nicio restricție.

„Am ales, unchiule,”-a răspuns Lot pornind spre cetate, în timp ce Avram își continua drumul spre Canaan, urmând să trăiască așa cum se obișnuise: în corturi.
Lot a optat pentru un plus de confort, pe care nu i-l oferiseră taberele anterioare. Tentația aceasta pare să fie nemuritoare. Nu-i lipsise nimic, dar și-a dorit un confort sporit fără a ști că uneori acesta vine la pachet cu necazurile.

Te-ai săturat de cortul tău, Lot? Din tihna căruia ascultai mierla. Și greierii. Ascultă acum scandările participanților la marșul homosexualilor, care trece pe sub geamul tău.Îți pare scabros? Ei bine, Lot, într-o cetate european-șenghenizată astea sun regulile. Și dacă-ți par oamenii năuci pe stradă află că nici consumul de droguri nu e interzis.
Nu-ți plac toate astea, pentru că nici Dumnezeului lui Avram nu-I plac. Dar cum să te păstrezi curat? Luptând. Asta ai ales, Lot, să-ți „chinui sufletul”.

Când focul mâniei lui Dumnezeu s-a abătut peste destrăbălata cetate, Lot a scăpat. Dar nu și soția lui. Nici ginerii. Și aceste pierderi au avut urmări îngrozitoare. S-au derulat într-o peșteră de lângă Țoar.

Cumplită tragedia lui Lot. Și toate astea, în timp ce Avram se bucura de binecuvântare, lăudând pe Dumnezeu din ușa cortului.

Ne mănâncă tălpile a ducă, văzând cum ni se deschide orizontul liber, șenghenizat. Mai ales că în zare strălucesc cetățile belșugului. Dar și ale destrăbălării. Vom alege să „ne chinuim sufletul” pentru un plus de confort? Lot a scăpat. Dar cu ce preț?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 23 martie 2016

De Ziua Internațională a Poeziei, despre poezia evanghelică

Cruce 2

Inițiativa UNESCO de a declara, din anul 1999, ziua de 21 martie Ziua Internațională a Poeziei, deși cam tardivă, este totuși lăudabilă. Ea vine ca o recunoaștere a rolului pe care poezia și creatorii ei l-au jucat dintotdeauna în lărgirea orizontului spiritual.

Cât de departe am putea sonda în trecut, spre originea poeziei? Sau în ce măsură ne-am apropia de adevăr, dacă am încerca să evaluăm numărul poeziilor scrise? Sau cât de mult s-a scris…despre poezie?

Mi-am propus să scriu și eu câteva rânduri, dar nu despre poezie în general ci, folosind focalizatorul, să-l îndrept spre poezia religioasă, apropiind apoi poezia creștină și oprindu-mă asupra poeziei evanghelice. Pentru că diferențele sunt remarcabile.

Sentimentul religios a străbătut poezia tuturor timpurilor. De altfel termenul grecesc „poiesis”, din care ne vine „poezia”, are sensul de „facere”, de „creare”. Ori creativitatea este ceea ce a pus Dumnezeu în om, făcându-l după chipul Său. Nu-i deloc surprinzător, deci, că în religiile lumii exprimarea prin poezie a ocupat un loc important.

Vechiul Testament a fost scris într-o mare măsură în versuri. Pe lângă cărțile din componența sa prin excelență poetice, găsim pasaje cu o mare încărcătură de poezie și în cele istorice, profetice sau Pentateuch. De altfel ,o anumită muzicalitate îl străbate în întregime.

Credința creștină exprimată în poezie o întâlnim frecvent în literatura universală. Pe alocuri sporadic și tangențial la subiect, în altele cu fior profund și mesaj consistent. Poeții din toate epocile au acordat în creația lor un loc acestei teme. Mai mare sau mai mic.

Și acum despre poezia evanghelică. Poți să fii poet și evanghelic în același timp. Evanghelic din punct de vedere al orientării și apartenenței religioase. Și totuși să nu fii poet evanghelic. Poezia evanghelică trebuie să aibă mesaj. Grecescul „evangelion” are un singur sens. Acela de „veste bună”. Ori o veste trebuie transmisă clar, chiar dacă în acest caz, recurgând la poeticitate, o îmbrăcăm într-un strai deosebit.

Aceasta era și părerea lui Costache Ioanid privitor la mesaj. Dar cine mai ține seama azi de părerea lui Ioanid? În niciun caz snobul literar. Pentru că acolo unde se succed curentele, există și modă. Și unde este modă, este și snobism. Ori snobul disprețuiește ținuta de vara trecută ca fiind demodată, dar primește cu entuziasm pe cea antică, numind-o „retro”. S-o fi aplicând asta la ținută, dar în literatură valoarea rămâne valoare, indiferent de data nașterii. Sau culoarea scutecelor.

S-au ridicat multe voci împotriva „artei cu tendință”, susținând „arta pentru artă”, dar nevoia celei dintâi se impune în cazul poeziei evanghelice. Nu sunt adeptul predicilor rimate. Mai ales când sunt scrise…stângaci (să mă exprim eufemistic). Acestea pot fi exprimate altfel. Nu e nevoie nici să versificăm textele biblice, pentru că nu le facem mai eficiente.

Poezia se scrie cu inima, recurgându-se la toată gama de procedee stilistice, dar mesajul nu trebuie sufocat. Recunosc că și eu mă las uneori dus de val în larg, și fac eforturi să-mi strunesc fantezia, privind spre țărm. Acolo așteaptă cei cărora le adresăm mesajul.

Nevoia de mesaj în poezie am înțeles-o, dincolo de sfaturi, printr-o experiență personală. Eram în perioada întunecată a existenței mele când, folosind un robust blindaj ateist, mă credeam imun la…evangelion. Eram fortificat împotriva oricărei predici, dar nu mi-am anihilat sensibilitatea la poezie. Și ceea ce nu-mi puteam imagina, s-a întâmplat: m-a cutremurat o poezie de Costache Ioanid. Cu mesaj. Valențele poeziei, în această direcție, sunt nebănuite.
Scriam, cu câțiva ani în urmă, în „Dor de poezie”:

„Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.

Vreau să-mpletesc dantelării măiastre
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.

Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm.”

Scrieți, poeți, și scrieți bine! Iar dacă în creația voastră aveți un capitol pentru poezia evanghelică, faceți-o evanghelică. Sunt oameni sensibili la poezie a căror șansă de a întâlni mântuirea o constituie versurile voastre.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 martie 2016

Roata de rezervă

DSCF6833aReferitor la “pană”, aş putea spune că am ceva experienţă atunci când e vorba de scris. Evident, şi aici, în sens figurativ. Îmi amintesc, însă, de experiența șocantă cu prima pană…de cauciuc. A fost o noutate pentru mine, dar îmi amintesc că instantaneu mi-a venit în minte imaginea…roţii de rezervă.

Da, undeva în portbagaj, într-un loc special amenajat pentru ea, se afla roata salvatoare. Parcursesem mii de kilometri până atunci fără să apelez la ajutorul ei, iar ea era tot acolo, “cuminte”în locaşul care-i era destinat. Folosisem de nenumărate ori portbagajul, fără ca roata să mă fi incomodat în vreun fel. Camuflată fiind atât de ingenios, nu-mi era greu să o ignor, să uit de existenţa ei, până în momentul când…Dar lucrurile se petrec la fel peste tot, aşa că nu o să mai insist.

Dureros este că unii “creştini”privesc în acelaşi mod relaţia lor cu Dumnezeu. Aceşti “creştini”au nevoie de un Dumnezeu la care să apeleze în caz de nevoie, dorindu-şi să nu fie nevoiţi să o facă. Rulând neîncetat pe şoselele vieţii, bucurându-se de priveliştea care li se oferă, ei se raportează la Dumnezeu ca la roata de rezervă: ignorându-L. Abia în momentul dureros al unei “pene”îşi amintesc că au nevoie de ajutor.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru a avea o relaţie cu el, şi această relaţie s-a refăcută prin Cristos , chiar dacă a fost deteriorată din cauza păcatului. Şi pentru că avem harul de a cunoaşte acest fapt, avem şi obligaţia de a-l face cunoscut.

Avem obligaţia de a le spune celor care se amăgesc că-L au pe Dumnezeu în portbagaj, că El nu are un locaş special chiar dacă acest locaş ar fi unul de cult, ci că Cel Atotputernic trebuie să ne umple inima, casa, viaţa. Că Dumnezeu nu poate fi ignorat şi că relaţia cu El se bazează pe reciprocitate. Că noi venim la El cu mulţumirile, cu lauda, cu închinarea noastră, iar El, în dragostea Lui, ne răspunde cu binecuvântări. Că…

Sunt multe de spus despre Dumnezeul nostru şi trebuie să o facem, începând prin a le spune celor care se amăgesc, că Dumnezeu nu poate fi tratat ca …o roată de rezervă. Amin.

Simion Felix Marţian

Sonetul primăverii

1a

Pe frunza înfăşată-n verde viu
Lumina a luat în greutate,
Şi-atinsă de priviri dezmănuşate
Sfioasă se încinge-n rubiniu.

Din tolba de culori înmiresmate
Curg curcubeie pe un vechi crochiu
Dând vieţii un tablou sonor, zglobiu,
Tablou de sentimente înrămate.

Sorbind avid frumosul din privire,
Cu primăvara-n ochi renasc şi eu
Trăindu-mi bucuria cu uimire

Şi, împrimăvărat în duhul meu,
Aduc ofrandă flori de mulţumire
Părintelui vieţii, Dumnezeu.

Simion Felix Marțian

Stânca şi iubirea

P080711_17 bAtunci când vorbim despre stâncă, sau doar ne gândim la ea, atributele care se impun sunt trăinicie, siguranţă, statornicie, chiar dacă ea este un element decorativ magnific, într-un peisaj încântător. Această prioritate este dată de faptul că frumuseţe găsim în tot ce ne înconjoară, dar stânca este cea care poate oferi adăpost în calea puhoaielor, a vijeliilor.

Deşi este admirată pentru neclintirea ei, imaginea stâncii este, totuşi, asociată uneori oamenilor impasibili, ipsiţi de sensibilitae, imunizaţi, se pare, la emoţii.Şi totuşi…
Dar mai bine să urmărim dialogul:
-Te iubeeesc!!!
-Te iubeeesc…te iubeeesc…te iubeeesc…te iubeesc…te iubeesc…

Acest „dialog” are loc între om şi stâncă. Neverosimil? Nu, este real, doar că „răspunsul”nu este decât…ecoul. Fiind un fenomen bine cunoscut, nu-l voi mai defini şi nici nu voi vorbi de caracteristicile fizice ale ecoului, amintind doar că este una dintre bucuriile copilăriei.

Dialogul pe care l-am reprodus mai sus se aude frecvent în frumoasa vale a Rinului, unde pe malul său drept se află celebra stâncă Loreley. Acest răspuns îl putem primi şi în faţa altor obstacole, însă în condiţiile deosebite de aici ecoul se multiplică, având şi o claritate impresionantă.
Turiştii care vizitează stânca repetă cu încântare această experienţă deosebită, dovedind prin aceasta setea omului de dragoste, dorinţa lui de a fi iubit. Această sete nu poate fi potolită însă de…ecou.

Să privim acum spre Stânca veacurilor, spre Domnul. Dacă bazaltul şi granitul sunt supuse eroziunii, iar adăpostul pe care ni-l oferă este trecător, Stânca mântuirii noastre (Ps.95:1) este Statornicia Însăşi, din veşnicie în veşnicie, adăpostul sigur care nu lipseşte niciodată în nevoi (Ps.46:1). Cât despre sentimente…

Dar mai bine să repetăm dialogul anterior:
-Te iubeeesc!!!
Şi răspunsul vine:
-Eu te-am iubit mai întâi(1Ioan 4:19) căci iubirea Mea este veșnică (Ieremia 31:3) şi este atât de mare încât am dat pe singurul Meu Fiu să moară pentru ca tu să ai viaţă veşnică (Ioan 3:16).

De data aceasta nu a mai fost ecoul. A vorbit Stânca.
Veniţi, deci, cu îndrăzneală la Stânca mântuirii, singurul adăpost absolut sigur, El Izvorul dragostei eterne.

Simion Felix Marţian