Iubesc, deci exist

DSC_0680a

Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea
Chiar îngerească limba dac-ar fi,
Aramă etalându-şi zăngănirea,
Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea
Şi nu-l conjug, trăind, pe „a iubi”.

Dacă tot ghemul tainelor profunde
Cu iscusinţa mea l-aş dezlega
În creuzetul cu idei fecunde,
Aş fi nimic, mergând către niciunde
Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.

Credinţa toată dacă mi-ar fi dată
Şi-n mine-ar locui puterea ei
Încât să pot redesena o hartă
Cu munţi ascultători, de rocă spartă,
Fără iubire n-aş avea temei.

De-aş fi colos de generozitate
Cu mâini de aur care dăruiesc,
N-aş fi mai mult decât o nulitate,
Lipsit de sens şi de coordonate
De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.

Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare?
Nu, eu am fost creat spre-a moşteni
Dumnezeiasca cerului splendoare
De-aceea caut cu înflăcărare
Să-mi însuşesc iubirea zi de zi

Şi prind contur din forme recreate,
Din focul ce se-aprinde-n duhul meu
Arzând a neiubirii răutate;
Iubind, exist, deci am identitate
Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.

Simion Felix Marțian

Anunțuri

Sonetul dragostei

SD

Cât porţi încă desaga de drumeţ,
Şi pui lângă merinde sentimente
Ca într-un amalgam de elemente,
Mai crezi că fiecare are-un preţ.

Aşa, chiar şi iubirii evidente
Îi pui alături doza de dispreţ,
Lăsând în urmă gustul pădureţ
În inima cu bucurii absente.

Abia când vii smerit la Tabernacol,
Îndepărtându-ţi propriul tău “eu”
Ca pe un incomod, un greu obstacol,

Vei şti ce-i dragostea la apogeu,
Rostind apoi, uimit ca de-un miracol:
Izvorul dragostei e Dumnezeu!

Simion Felix Marțian

Străjerul

DSC_0106c„Străjerule, mai este mult din noapte?”(Isaia,21:11)

Parcă-ntunericul nu mai e greu,
Rărit de umbre şi pătat de şoapte
Şi, tresărind, întreabă duhul meu:
Străjerule, mai este mult din noapte?

Mi-a fost povară vălul ei cernit,
Purtată greu pe umerii răbdării,
Şi-aş fi căzut dacă n-aş fi tivit
Cu vii speranţe tot cuprinsul zării.

Ca să cuprindă zarea năzuind
Spre ea se-ndreaptă inima şi gândul
Să soarbă cu nesaţ zorii mijind
Şi albul dimineţii-mrăţişându-l.

Dar negurile încă izvorăsc
Din bezna care zace prin unghere
Şi mă apasă, şi mă răscolesc;
Mai este mult până în zori, străjere?

Îmi înnoiesc speranţa din Cuvânt
Şi mă zidesc sorbind eternitate
Ştiind că sunt mai mult decât pământ
Şi sufletu-mi transcende-această noapte.

E ceasul nopţii când se-aud cocoşi
Venind cu zori, cucurigând lumina,
Când cad răpuşi ai beznelor coloşi,
Istoria trăgând pe ei cortina.

Privesc străjerul iar, şi iar, şi iar
Şi-l ţintuiesc cu semen de-ntrebare
Care ţâşnesc cu scânteieri de-amnar
Din cutele hlamidei de răbdare.

Dar ştiu că voi vedea zorii arzând
Sub astrul ce-şi rostogoleşte roata
Şi de pe zid străjerul trâmbiţând:
E dimineaţa sfântă, Maranata!

Simion Felix Marțian

Vreau acasă, nene Barnevernet!

 

OKMă aude cineva, nene? Sau ești tanti? Căci pe aici lucrurile sunt tare încurcate în privința asta. Cum am ajuns aici? Și de ce? Și unde-mi sunt părinții? Dar frățiorii?

Am înțeles că cei care se învârt în jurul meu, în această casă total străină, sunt „părinți surogat”. După logica mea infantilă (poți să mă contrazici dacă te ține „procesorul”), un surogat, adică înlocuitor, se folosește atunci cînd ceva nu mai funcționează. Sau lipsește.

Dar să înlocuiești părinții iubitori cu surogate este un gest criminal. Și tot după logica mea de copil, astfel de prostii uriașe fac adulții care nu au primit nicio pălmuță la fund când au făcut prostioare.

Nene Barnevernet, mata ai avut mamă? D-aia de-adevăratelea, nu surogat. Dacă da, trebuie să-ți amintești cum se percepe mama, cu un simț special. Al șaselea, căci de cinci simțuri am învățat la școală.
Este simțul prin care atmosfera „ca la mama acasă” ne umple ființa. Prin simțul acesta, clătitele cu gutui și cu…dragoste sunt mai mult decât mâncare, intrând în patrimoniul spiritual al propriei ființe. Și înghețata cu alune și dragoste. Nicăieri în lume acestea nu vor mai fi la fel. Nu vor fi „ca la mama acasă”.

Mângâiere mamei pe frunte, care alungă instantaneu durerea de cap, o simți cu inima, datorită legăturii create prin acest simț special. Și dacă ai avut parte de toate astea, cum poți să crezi că există surogate pentru ele? Sau ai amnezie? Căci altfel nu mai ești nici nene, nici tanti, ci un robot programat să distrugă relațiile bazate pe dragoste. Și o astfel de atitudine este satanică.

Nene Barnevernet, mă înfioară și acum lacrima mamei, pe care i-o surprindeam ștergându-și-o pe furiș când se ridica de pe genunchi. Se ruga pentru noi. Și Dumnezeul nostru, care pare să-ți fie străin, ascultă rugăciunile. Nu-L mânia, nene.

Aveți surplus de surogate? Dacă ai accepta sugestii de la mine, așa micuț cum sunt, ți-aș spune ce să faceți cu ele. Am cunoscut copii orfani. Lor le-ar prinde bine astfel de părinți. Sau celor abandonați.Acesta este rolul înlocuitorilor.

Dar eu am păriți și vreau acasă. Acesta este interesul meu. „Interesul superior al copilului”, pe care-l trâmbițați. Vreau educația sănătoasă de la părinți, ca să nu ajung ca matale, făcând prostii la maturitate. Cum este răpirea copiilor din familii.

Nu te impresionează lacrimile unui copil, nene? Vezi că inima „surogat” nu funcționează? Vreau acasăăăă! Vreau să-mi șteargă mama dulceața de pe față, după ce mă voi fi săturat de clătite, vreau să mă hârjonesc cu frații mei și vreau să mă arunce tata sus, sus, până la cer, apoi să mă prindă în brațe și să-i aud în ureche șoapta: „Mulțumesc Domnului pentru voi!”

Dacă n-ai avut parte de un astfel de cămin, te invităm pe la noi. Să vezi ce clătite face mama.
Și-o să te învăț și un cântec despre Domnul Isus. O să-l cântăm cu toți.
Vreau acasăăăăăăă!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 februarie 2016

Sonet fluid

DSC_0169b

Se curge-n concepte, se curge-n cuvinte
Şi curgerea însăşi se vrea definită
Când curge cu lapte, cu miere, cu pită,
Sau curge cu Duh în trăirile sfinte.

Se curge în valuri când marea se-agită
Şi curg asfinţituri de lavă fierbinte,
Curg ploi, curg idei de incertă sorginte,
Se curge-n senzaţii când viaţa palpită.

Dar este o curgere sfântă de ape,
De râuri din inimi, ducând apă vie,
Din inimi ce cred şi de cer sunt aproape.

Şi iată că verbul „a curge” mă-mbie
Să-i prind din nou sensul pe cale să-mi scape:
Să crezi în Isus, e şi sens şi solie.

Simion Felix Marțian

Dor de Dorz

C 1

S-a-mbogățit al versului ogor
Și coacerea s-a întrecut pe sine,
De când privighetoarea din Bihor,
Cântând în versul ei ”Blândul Păstor”,
Ne-a-nvăluit în cântece divine.

Zicând: ”Cred că de-aceea m-am născut”
A dovedit că și-a-nțeles menirea
Și adăpându-se din Absolut
A mers pe drumul său neabătut,
Cerând lui Dumnezeu: ”Crește-mi iubirea”.

Și a iubit cu sufletul deschis
Simțind cum de iubire harfa-i arde,
Iar când i-a fost cântatul interzis,
Înlănțuit el a cântat, a scris,
Făcând din gratii de-nchisoare coarde.

”Eu nu mă tem de moarte” ne-a mai spus
În stihurile lui nemuritoare,
Și cum s-ar fi temut, când Cel de Sus
L-a însoțit în viață, l-a condus,
Iar el privea spre viața viitoare.

”Fă-ți timp”, ne spune într-un vers-îndemn
Și ”Jugul lui Hristos îl ia pe umăr”;
Îl acultăm ca pe-un discurs solemn
Știind cum a trecut prin viață demn,
În prigoniri amare fără număr.

El s-a născut în freamăt de colind
Cu sărbători aprinse în fereastră,
Și viața i-a fost cântec viu vuind;
Ce poți să spui, spre viața lui privind,
Decât…”Cânta o pasăre măiastră”.

Simion Felix Marțian

Sonet de februarie

DSC_0019 a

De mușcătura crivățului arsă
Scâncește alb pădurea prin nămeți,
Și negrul croncănit, născând tristeți,
În gri rescrie partitura ștearsă.

Scrâșnesc zăpezi în sure dimineți,
Și-n gerul care valuri se revarsă
Doar hornul cald, suindu-și lâna toarsă,
Mai dă speranțe pașilor răzleți.

E rece lumea de indiferență
Și-n gerul urii oamenii trosnesc
Pășind cu neiertarea în cadență,

Dar când în vatra inimii nutresc
Iubirea sfântă generând clemență,
Cu fumul jertfei către cer pornesc.

Simion Felix Marțian

Cartonaș roșu, Barnevernet!

Fault 3

Ai faultat urât, Barnevernet. Ești rugat să părăsești terenul. Sună, oricum, mai bine decât „ieși afară!” N-a fluierat arbitrul? Știu. Federația de la Oslo tace? Și asta știu. Dar tu nu auzi publicul? Nu auzi tribunele din toată Europa, dar și din America? Nici tribunele din Asia și Australia? Un jucător fără public e mort, indiferent de poziția vreunei federații.

Se pare că nu e jocul tău, Barne. (Pe la noi se folosesc nume de alint pentru jucători. Chiar și când nu ne plac.) N-ai fost antrenat pentru jocul de-a „protecția copilului”. Ai apărut pe teren ca un jucător de sumo care se trezește la un campionat de gimnastică artistică.

Îți sugerez să te apuci de dresură de rechini. Poate s-ar dovedi utili toți psihologii tăi cibernetici. Cei cu gândirea pe diode. Și fără sentimente. Când un astfel de psiholog îți spune că unui copil îi este mai bine undeva, aiurea, decât lângă părinți, e grav. Un astfel de pion al tău este ori tâmpit, ori nebun, ori de o răutate diabolică.

E timpul să te retragi la vestiar, Barne. Să-ți schimbi echipamentul cu sacul și cenușa căinței. Ai faultat urât, și dacă încă mai ignori publicul care te huiduie, nu poți să-L ignori pe Dumnezeu. Vei fi fiind tu ateu, dar cred c-ai auzit vorbindu-se de „lumina ochilor Lui” (Biblia, Zaharia 2:8). De care te-ai atins.

Când penalizează Dumnezeu niciun sistem nu-ți poate sări în ajutor. Și ustură.
Reorientează-te, Barne, spre alt sport, sau învață să joci. Învață că interesul copilului (nu superior ci absolut) este să crească lângă părinți. Și joacă fără să faultezi.
Dumnezeu să te lumineze!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 11 ianuarie 2016

Quo vadis?

DSC_0047a

Având geografia ca zestre,
Pui şaua trufiei pe timp
Şi-o clipă te crezi în Olimp,
Dar roibul tău rupe căpestre.

Trântit printre cioburi de vise,
Te-aduni înciudat de pe hărţi
Şi vezi că ţi-s anii doar părţi
Din timpul cu sarcini precise.

Te doare această strivire
Şi timpul ai vrea să-l supui,
Trecând peste…limita lui,
Scandând „nemuri, nemurire”.

Şi gândul acesta te-mbie
Să cauţi, să cauţi un drum
Dar totul e pâclă şi fum
Iar tu mai visezi veşnicie.

Busola se zbate bezmetic,
Cu polii în trist dezacord,
Şi nu mai e sud şi nici nord
Că-i vraişte şi câmpul magnetic.

Pe drumuri trasate cu umbre
Cu spaimele-n cârcă alergi,
Dar eu te întreb: Unde mergi
Purtându-ţi poverile sumbre?

Destul cu busole bolnave
Şi hărţi cu hotare de fum;
Ignoră şi farul din drum
Ce duce-n abisuri epave.

Quo vadis? Te-opreşti la răscruce
Şi iar eşti confuz şi te pierzi,
Dar poţi veşnicia s-o vezi
Prin uşa în formă de cruce.

Simion Felix Marțian

Sonetul dimineţii

Rasarit 2

S-a-ndepărtat al nopţii negru fald,
Luând cu sine stelele captive,
Şi zorii ciripesc pe portative
Vărsându-şi rubiniul în smarald.

Călcând pe orizonturi relative,
Se-nalţă soarele ca un herald,
Vestind semeţ invazia de cald
În care binele să se cultive.

Zvâcneşte roua într-un ultim spasm,
Stingându-şi cea din urmă nestemată
Dintr-un decor care părea de basm,

Şi-n dimineaţa binecuvântată
Rostesc din suflet, cu entuziasm:
Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată!

Simion Felix Marțian