Sonetul întoarcerii

DSCF2345a

Când mă rodea al rătăcirii morb,
Găseam spre strepezire apetență
Și altoiam, cu multă virulență,
Pe aripi de columbă puf de corb.

Monocromia, searbădă valență,
Mi se înstăpânise-n ochiul orb
Până când, Doamne, Tu mi-ai dat să sorb
Din binefăcătoarea Ta clemență.

O lume a culorii calde, calme
M-a invadat prin porți de curcubeu,
Flagrant contrast cu cloaca de sudalme

Dintr-un întunecat trecut ateu
Și zelul meu și-a zis, scuipând în palme:
De azi lucrez doar pentru Dumnezeu.

Simion Felix Marțian

Anunțuri

Criza

DSCF4253a

Colindă prin lume o criză
Ce n-are astâmpăr deloc,
Cu haine de doliu-n valiză
Şi moarte-n privirea-i de foc.

Nu, nu este criza din care
Porni uriaşul ciclon
Să tragă la firme zăvoare
Şi băncii să-i pună oblon.

Nu-i criza ce-ntoarce la burse
Piaţa întreagă pe dos
Şi-nghite, avidă, resurse
Cu un apetit scandalos.

Ci-n ochi cu otravă letală,
Purtând al urgiei microb,
Colindă azi criza morală
Şi face ravagii pe glob.

Punându-şi ţinuta de cioclu,
Închide virtutea-n cavou,
În timp ce se urcă pe soclu
Păcatul, în chip de erou.

Venind cu aceleaşi simptome,
Când guri de infern se deschid,
Renasc pretutindeni Sodome
Iar cinstea e pusă la zid.

Lipsită de orice deviză,
Intrată în colaps moral,
O lume atinsă de criză
Refuză să intre-n spital.

Un Doctor divin, cu-ndurare,
Oferă şi-acum ajutor,
Dar mulţi Îi refuză iertarea
Şi mor în păcatele lor.

Chemat eşti în oastea salvării
Să scoţi tot ce poate fi scos
Din negrul vârtej al pierzării,
Aceasta doreşte Cristos.

Să porţi azi, în vreme de criză,
Făclia credinţei arzând,
Vestind omenirii-n derivă
Că Domnul soseşte-n curând.

Simion Felix Marțian

Cazul Bodnariu, dușul rece al trezirii

DSC_0001a

Drama familiei Bodnariu nu constituie un caz singular. Multe alte drame similare s-au consumat în spațiul pe care-l incriminăm, dar care abia acum ni se fac cunoscute. Multe alte familii și-au înghițit lacrimile deznădejdii în tăcere, sau strigătul lor după ajutor n-a găsit canalul cu audiența potrivită.
Familia Bodnariu l-a găsit. Strigătul lor sfâșietor după ajutor a rezonat în inimile a mii și mii de români. Și nu numai. De aici și de pretutindeni.
Și oamenii au simțit dușul rece al trezirii. Rece ca apele Oceanului Arctic, sărutând cu fiorduri țărmul Norvegiei.
Dacă tot s-au mai auzit voci care susțineau justețea legilor, a regulilor aplicate de țări mai dezvoltate, mai „civilizate”, iată că acest duș ne determină să ne reevaluăm părerea. Această „civilizație” poate fi spoiala de camuflare a șarpelui veninos. A pericolului.
Trezirii i-a urmat reacția. Mișcarea. Și ceea ce părea la început un sprijin confesional pentru această familie, s-a dovedit în scurt timp a fi altceva. Pentru că, depășind cadrul confesional, mișcarea de protest a devenit sprijinul oamenilor simțind pentru oameni.
Iar dacă scepticismul unora s-a manifestat prin întrebarea: „Unde este Dumnezeu, în toate astea?”, aș putea să le răspund acum: „Iată-L!” Dumnezeu este alături de cei care cântă în stradă, în marile orașe din țară, dar și din Europa și America. Este alături de cei care, neputând să participe la protest, se roagă acasă. Sau în biserici.
La protestul de ala Oradea au fost alături, pe aceeași scenă, liderii a șapte confesiuni creștine. Aceasta dovedește unitate în dragoste față de semeni. Dar și în fața unui pericol, a unei amenințări comune.

A fost nevoie de un duș rece, care a însemnat suferința familiilor Bodnariu, Rădulescu, Nan, și câte or mai fi, ca să ne trezim în fața pericolului. Să înțelegem că trebuie să ne sprijinim cu dragoste. Să apărăm adevărul în numele Adevărului. Adică al lui Cristos. A Celui care a spus: „Lăsați copiii să vină la Mine!”
Dușul ne-a trezit, dar suferința încă persistă. Să continuăm, însă, în aceeași direcție, rugându-ne: „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” (Ps.118:25)

Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 ianuarie 2016

Sonet zelos

DSC_0183b

Primind scânteia unui gând imberb
Pornesc o vâlvătaie de suişuri,
Şi-n podul palmei calc acoperişuri
Când aripile râvnei mele fierb.

Mă soarbe crugul viu de limpezişuri
În zbor avid alimentat de verb,
Iar gândul devenit acum acerb
Amestecă în brazde secerişuri.

Mi-e plugul râvnei clocot şi tornadă,
Mânat de focul care-mi arde-n piept
Când văd, subit, că totul e…bravadă.

De-aceea, Doamne, dă-mi un nou concept,
Care să-nchidă într-o acoladă
Gândul zelos cu… gândul înţelept!

Simion Felix Marțian

Dor de libertate

DSCF2330a„Veți cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8:32)

Nechează liber veacul răzvrătit
Într-un galop nebun, mâncând pământul,
În goana lui părând de neoprit,
Cum neoprit îi bate-n coamă vântul.

Un vis ca şi istoria de vechi
L-a-naripat pe om până-n călcâie,
Cu aripile noi, perechi, perechi,
Smulgându-şi de pe umeri grele frâie.

Dorind să-şi scape viaţa de zălog,
De frâu, de jug, de lanţuri, de robie,
A tot sorbit al libertăţii drog
Păşind încet, încet spre…anarhie!

Iar azi, confuz, nu poate hotărî
Spre perspectiva care se deschide:
E rodul libertăţii “a urî”?
Sau dreptul omului de a ucide?

Continuând să soarbă cu nesaţ
Din cupa care încă-l mai încântă,
Cu falsa libertate braţ la braţ
Omul se ia cu Dumnezeu la trântă.

Ce-i libertatea într-un veac nebun
Ce-şi poartă ca o haină răzvrătirea?
Şi încotro se-ndreaptă-acest taifun
Ce dezrădăcinează omenirea?

Mi-e dor de libertatea în Cristos
Născută-n adevăruri absolute,
De zborul ei curat şi luminos,
Mi-e dor de libertatea ca virtute.

Şi pentru oameni de pe-ntregul glob
Ce ştiu că-n adevăr e libertate,
Cer libertatea sfântă de-a fi rob
Şi, în Cristos, cu gânduri cenzurate.

Simion Felix Marțian

Ştiri, dezastre şi frunze de smochin

DSC_0016b“De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi!”(Matei 24:32-33)

Ne bat în geamuri ştiri îngrozitoare,
Cu degete de palpitaţii bat;
Vedem imagini cutremurătoare
Şi, înotând prin semne de-ntrebare,
Strigăm nedumeriţi: ce s-a-ntâmplat?

Planeta a mai cunoscut dezastre
Pe tot parcursu-i multimilanar,
De când e rânduită printre astre,
Dar ce se-arată azi privirii noastre
Nu-i numai grozăvie, e coşmar.

Vedem cum îşi dau mâna uragane
Pornind într-un asalt distrugător,
Vulcanii scuipă lavă prin burlane
Şi, parcă prins deodată de frisoane,
Pământul tremură îngrozitor.

Vin ştiri despre conflicte militare,
Epidemii, microbi greu de ucis,
Despre cutremure devastatoare,
Şi, totuşi, nu observă lumea,oare,
Că despre toate astea…este scris?

Apocalipsa a intrat în scenă
După scenariul din profeţii,
Fără vreun gong sau sunet de sirenă,
Având nenorocirile ca trenă
Dar aducând cu sine…bucurii.

Privim spre profeţiile-mplinite
Şi către cele care vin la rând,
Vâzând în ele ramuri înfrunzite,
Şi, cu speranţele reînnoite,
Noi ştim că vara va veni-n curând.

Durerile planetei ne apasă,
Dar ne alină frunza de smochin
Ştiind că vom pleca curând Acasă,
Acolo Sus,î n zarea luminoasă,
Cu Cel ce e la uşă-acum. Amin

Simion Felix Marțian

Copiii aparțin părinților!

Fam noastraMi-am supraevaluat echilibrul interior și controlul asupra supapelor care-mi dozează sentimentele. Nu eram pregătit pentru încă o lovitură. Căutând să fiu la curent cu evoluția dramei familiei Bodnariu, am întâlnit această afirmație mai mult decât șocantă: Copiii aparțin Statului.

Ludovic al XIV-lea, Le Roi Soleil, a spus: „L’Etat c’est moi!”. Statul sunt eu. Dar pe el îl folosim doar ca exemplu de absolutism monarhic. Care este, totuși, rolul Statului în democrația contemporană?

Că un sistem face o astfel de afirmație, nu e surprinzător, pentru că diavolul poate să spună orice. Surpinzător, dureros, sfâșietor e faptul că sunt oameni care îmbrățișează astfel de idei. Cui aparțin copiii?

Toate războaiele care au însângerat filele istoriei au pornit de la proprietate. De la încălcarea și apărarea ei. Oamenii au avut dintotdeauna un puternic sentiment al proprietății. Astăzi vorbim tot mai mult de „proprietate intelectuală”. Proprietate apărată de lege prin „drept de autor”, „marcă înregistrată”, „brevet de invenție”.

Potrivit acestei legi, un condeier poate să spună: „Bucură-te de scriitura mea, sau critic-o, dar asta e ceea ce am putut eu să transmit din ceea ce simt. Apropie-te de ea, citește, dar lasă lucrurile așa cum sunt. Sunt metaforele mele. Și virgulele mele. E semnătura mea, e parte din mine”.
„Lasă-ți urechile mângâiate de muzica mea”, spune compozitorul. ”Dar lasă diezii la locul lor. Și bemolii. Vrei altceva, caută în altă parte. Aceasta-i muzica mea, semnată de mine.”

Atitudini similare pot avea plasticienii, actorii și toți ceilalți. Sunt proprietarii a ceea ce au creat și-și oferă creația spre folosul celorlalți. Dar le aparține. Cu semnătură.
Tuturor ni se pare normal ca proprietatea să fie apărată în felul acesta. Și acum apare absurdul. Statul îmi apără semnătura prin lege, dar se face stăpân pe ceea ce am creat ca viață din viață. Pe ceea ce am semnat cu adeneul meu unic.

Copiii aparțin statului? Se pare că așa stau lucrurilr în unele țări, și oamenii resimt dureros asta. Și pentru că aceste țări sunt „mai civilizate”, se găsesc unii care să le dea notă mare pentru tot ce fac. Sau bulină favorabilă.

De ce nu înțelegem, oare, că „civilizație” nu înseamnă doar autostrăzi și supermarketuri. Că înseamnă și spiritualitate. Și relații interumane.
Între omul care-și aruncă neglijent pe jos ambalajul de la înghețată, dar îmi răspunde cu ochi luminoși și zâmbet larg când îl salut cu „Doamne-ajută!”, și super ordonatul aseptic, care privește prin mine cu ochi albi, ca prin sticlă, îl prefer pe primul. Este mai uman, iar la problema ghemotocului de hârtie se mai poate umbla, cu șanse mari de rezolvare. Pe celălalt, însă, nu-l mai încălzești nici cu napalm.

Civilizație nordică? Or fi având de toate, dar Norvegia e fruntașă în top la sinucideri, divorțuri și boli venerice.

Renunț bucuros la porția mea de autostradă, de-ar fi să umblu numai pe drumuri forestiere, dar doresc o civilizație în care să-mi cresc copiii în dragoste de Dumnezeu și de semeni.
Sunt categoric împotriva abuzului asupra copiilor, dar abuzul trebuie definit în mod realist.

Cei abilitați să intervină în sprijinul copiilor să înțeleagă unde e nevoie de ei. Pentru că este nevoie. Și sărăcie este.

Dar intervenția acolo unde nu este nevoie, unde nu sunt nici doriți nici așteptați, este abuz. Acesta este abuz! Și-atunci pe cine condamnăm?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 17 ianuarie 2016

Sonet feroviar

DSCF4711aSă semănăm pe tot pământul gări,
Căci vrea paralelismul să ne-absoarbă
Și, molipsiți de indolență oarbă,
Ne ignorăm, imuni la abordări.

Macazurile risipite-n iarbă
Vor da noi șanse de intersectări,
De noi scântei, de tainice vibrări,
Și dragostea putea-va iar să fiarbă.

Ducem cu noi, absurd și violent,
Pe linii paralele neiubirea,
Cu egoismul ca ecartament,

Dar, la macaz oprindu-ne privirea,
Ne vom cunoaște într-un nou prezent
Și vom cunoaște…și Dumnezeirea!

Simion Felix Marțian

Nemărginire şi credinţă

DSC_0509aSondez, vâslind cu sete din formule,
Şi-n Univers cu totul mă afund,
Dar simţurile nu îmi sunt destule
Când tainele îmi colcăie-n celule,
Din strălumina unui timp fecund.

Lăsând în urmă zbor de constelaţii
Mă soarbe întunericul, avid,
Sub forma unei negre inspiraţii
Şi când misterele devin vibraţii
Prin mii de ochi spre ele mă deschid.

În bezna grea care îşi tace cântul
Şi-n gerul ca o fiară fără chip,
Văd galaxii trecând în zbor ca vântul,
Dar…unde-i casa mea, unde-i Pământul?
Unde e …firicelul de nisip?

Mă-ngheaţă groază rece, fără nume,
Şi inima îmi tremură-n aspic
În timp ce raţiunea face spume:
Dacă-i aşa minusculă o lume,
Ce pot fi eu mai mult decât…nimic?

În spaimă-nfăşurat, ca-ntr-un zăbranic,
Cu sufletul sub temeri gârbovit,
Îmi simt zădărnicia greu, organic,
Şi invadat de ea în chip tiranic,
Mă văd călcat de necuprins, strivit.

Dar bezna dureroasă de înfrângeri
Se sparge, când lumina din Cuvânt
Mă scoate din hăţişul de constrângeri,
Să înţeleg că-n toate sunt răsfrângeri
Din slava Celul veşnic sfânt, sfânt, sfânt.

Şi prin credinţă, vajnica lumină,
Din elemente noi mă recreez
Căci văd în toate pronia divină
Şi, curăţat de-a spaimelor rugină,
Mă infinesc în Dumnezeu prin crez.

Simion Felix Marţian

Bodnariu, numele unei drame

DSCF4795aSunt creștin. Dacă ar fi fost la modă, aș fi spus-o în șoaptă, să nu pară că mă laud. Dar nu mai e la modă. De mult. Ba dimpotrivă. Așa că pot să și strig, fără să fiu acuzat de lipsă de modestie.

Sunt și tată. Ambele perspective sunt canale prin care drama cu care se confruntă această familie mă afectează profund. Mă zguduie. Și dacă nu aș fi fost nici creștin, nici părinte, aș fi rămas, totuși, om. Cu rațiune și sentimente. Sentimente la care apelează chiar și cei care sfidează morala creștină.

Chiar mă ispitea un gând nebunesc: ce-aș fi făcut într-o situație similară? Am alungat cu lașitate gândul. Nu vreau să-mi evaluez nici măcar imaginar rezistența la astfel de tensiuni. Mi-e teamă să mă întreb cât ar fi rezistat zidul sentimentelor creștinești în fața durerii de fiară rănită căreia i s-au furat puii.

Sufăr alături de familia Bodnariu. Mă rog pentru ei. Dar pentru ca tulburarea mea să fie deplină, în căutarea mea de noutăți privitoare la situație, găsesc…comentariile. Nu cele de încurajare. Acelea sunt binevenite. Vorbesc de cele veninoase, și mă întreb de ce sentimente sunt animați domniile lor comentatorii.

O primă categorie este a celor care atacă apartenența religioasă a familiei Bodnariu: „Cine știe ce metode de educație au sectanții ăștia de s-au luat astfel de măsuri împotriva lor. De la pocăiți te poți aștepta la orice.” Este momentul cel mai nepotrivit să aduci în discuție confesiunea eroilor dramei. Dar comentatorul din această categorie este un amestec grosolan de răutate și ignoranță. Nu știe nimic despre secte și sectanți, dar simte că nu sunt din barca lui și trebuie împinși la fund. Dureros.

O a doua categorie este a celor din baroul avocaților diavolului. Care găsesc drept bun ceea ce fac „barnevernetiștii” și ai lor. Argumentul lor suprem: „Cum poți să condamni măsurile luate de autoritățile norvegiene, o țară atât de și atât de și etâcî.” Măi oameni buni, între nivelul de trai și cel de spiritualitate al unei națiuni nu-i nicio legătură. Așa cum nu-i nici la individ.

Și încă ceva. Din zorii istoriei și până astăzi omul nu a evoluat absolut deloc în sensul că ar fi devenit mai bun. Întrebați antropologul de serviciu. Faptul că se bucură de rezultatele progresului tehnico-științific nu l-a făcut mai bun. Este același om cu slăbiciunile lui.

Și dacă ești aici, în spațiul virtual, să purtăm un dialog, este pentru că părinții tăi, bunicii, străbunicii și stră, stră, stră…ai tăi au avut copii, pe care i-au crescut educându-i după metoda clasică. Adică cu dragoste. Care presupune și corecție din partea celui interesat de viitorul copiilor. Îți urăști cumva părinții din cauza asta? Sau bunicii?

Cum se face că metodele care au dat rezultate pe tot parcursul istoriei nu ne mai par bune. Noi suntem rezultatul acelor metode. Acum ne trebuie scheme și formule de educație.

Oameni buni, copiii se cresc cu dragoste nu cu algoritmi. Și dragostea o oferă părinții. Cu formule și algoritmi se crează roboți de tip Barnevernet. Cu gândire pe cartelă. Aceasta-i adevărata îndoctrinare, nu cea religioasă. Cea religioasă este educație și îndeamnă la dragoste. Pentru că „Dumnezeu este dragoste”(1Ioan 4:8).

Nu știu ce-o fi fost putred în Danemarca lui Hamlet, dar mirosul de putreziciune care vine azi dinspre Norvegia anunță vremuri îngrozitoare.

Doamne, ai milă de familia Bodnariu. Doamne ai milă de noi toți și de copiii noștri.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 9 ianuarie 2016