Întâi Decembrie

Stau nemişcaţi în iarnă Apusenii,
Privind cu duh de tulnice-n fereşti
Spre Alba, ce-n ţinuta-i de milenii
Cântă cu zorii-n clopote utrenii
Pe-un portativ cu note româneşti.

Unirea a fost vis din vremi străbune
Şi azi sărbătorim visu-mplinit
Când româneşte a dat pita-n grâne
Dar nu uita, o, nu uita, române,
Să mulţumeşti cui ai de mulţumit,

Căci dincolo de zbucium şi de trudă,
Pe-un drum când mai uşor şi când mai greu,
Nu tu, cu mâini ce prea uşor asudă,
Îţi modelezi realitatea crudă,
Istoria ţi-o scrie Dumnezeu.

Zi, deci, ”mulţam”din inima ta plină
De foc divin şi dor de Dumnezeu
Şi El o să-ţi dea iar din cer lumină,
Căci nu vrea creştinism la naftalină
Şi nici biserici duse la muzeu.

Vrea creştinism real în Romania,
Nu o religie de sărbători
Şi pentru cer reaprinzând făclia,
Românii să-şi trăiască bucuria
Ca sfinţi şi-adevăraţi închinători.

La Alba clopotele dau de ştire
Prin glas de bronz, sonor, maiestuos,
Că azi sărbătorim Marea Unire
Dar, fraţi români, măreaţa împlinire
Este unirea noastră în Cristos.

Simion Felix Marțian

Anunțuri

Sonetul închinării

Trezesc în mine psalmii dor de cânt,
De închinare-n scriere aleasă,
Însă nezborul versului m-apasă
Cu tânguiri din fiece cuvânt.

Dar gândul, zbatere în pâcla deasă,
Îşi smulge rădăcina din pământ
Şi-ntr-un biruitor şi viu avânt
Începe închinarea mea s-o ţeasă.

Şi dacă, totuşi, nu găsesc podoabe,
Nici strălucire pentru vers, nici foc,
Împrăştie-mă, Doamne, în silabe

Şi refăcându-mă apoi la loc
Să-ţi fiu, cu toate gândurile roabe,
Închinătorul închinat ad hoc.

Simion Felix Marțian

Marea Unire

S-a ridicat Istoria-n picioare
La început de iarnă și de veac,
Și-a decretat, maiestuoasă-n frac:
”De azi Carpații nu mai sunt hotare!”

”Căci pe a Daciei străveche vatră
Ceea ce astăzi voi numiți Carpați
Sunt mâini de frați întinse către frați,
Îmbrățișare milenară-n piatră.”

Acest ucaz menit s-alunge ulii
Și norii de pe cerul românesc
A strâns, într-un elan sărbătoresc,
Pe fiii Țării-n poala Albei Iulii.

Și unde a intrat Mihai Viteazul
Cu tot alaiul său voievodal,
Intra acum, la fel de tiumfal,
Poporul ce-și scotea din jug grumazul.

S-a-nfăptuit atunci Marea Unire
Pe care astăzi o sărbătorim,
Dar o perpetuăm doar când trăim
Uniți cu toți în cuget și simțire.

S-au dus acei ce-au fost pe metereze,
Dar idealul lor e-n noi mereu,
Când ne rugăm cu toți lui Dumnezeu
Ca Țara-n veci s-o binecuvânteze.

Și-I mulțumim că România-i mare
Și că în viitor la fel va fi
Prin sfântă voia Lui, și că-ntr-o zi
S-a ridicat Istoria-n picioare!

Simion Felix Marțian

Geometrie divină

Când ai văzut geometria mea,
Un amalgam de unghiuri ascuţite
Şi de secante dureros ţintite
Pe planşa vieţii ca o canava,

Ai folosit, Părinte, un compas,
Şi, pe planşeta planurilor Tale,
Din curbe ample cu suiri domoale
Mi-ai refăcut desenul, pas cu pas.

Şi dispărând ungher după ungher
S-a dus şi bezna ce zăcea în ele,
În sfera vie-a devenirii mele
Intrând lumina dragostei de cer.

Iar spaţiul devenit mai generos
Din sufletul avid după lumină
A devenit o lume nouă, plină
De pace, de iubire, de…Cristos!

Privesc acum din noul adăpost
Spre lumea colcăirilor bolnave,
În bezna din ungherele jilave,
Şi ştiu că e…desenul care-am fost.

De-aceea astăzi vin să-Ţi mulţumesc
Că prin proiectul Tău, divin Părinte,
Eu aparţin geometriei sfinte:
Mai şlefuit, mai larg, mai luminos.

Simion Felix Marțian

Sonetul speranței

Plouă tristeţi, cu şiroiri bolnave,
Şi termometrul clănţăne din dinţi
Când muşcă în rafale suferinţi
Din tânguirea cu acorduri grave.

Tot orizontul pare scos din minţi,
Presând pe sentimentele jilave
Ce se resorb în deznădejdi concave,
Strivind pâlpâitoare năzuinţi.

Dar plumburiul se îndepărtează,
Unei voinţe tainice supus,
Şi cerul vieţii se înseninează;

Unde sunt apăsările? S-au dus,
Căci Soarele speranţei luminează,
Lumina lumii, care e Isus!

Simion Felix Marțian

Mirosul de brânză și spiritualitatea

Îmi povestea un prieten cum, aflându-se într-o vizită pe meleagurile natale dintr-o foarte pitorească zonă a țării, și-a luat în bagaje, la întoarcere, și niște brânză. De-aia, așa, de la mama ei!
Era încântat că le va face o surpriză copiilor. Surpriza a fost însă a lui. N-au vrut copiii să mănânce. De ce? Pentru că…miroase. Aveau dreptate copiii. Mirosea. A brânză.
Cum să le mai spui copiilor că asta e adevărata brânză, după ce s-au obișnuit cu cea de la supermarket, fără miros și de multe ori fără gust. E brânză doar după etichetă, deși ai putea scrie, la fel de ușor, „creier criogenat de brânzozaur”.
Nu știm ce mai e natural în această brânză, de când oamenii, descoperind jocul de-a genetica și chimia aromatică, sunt în stare să facă prune cu miros de ananas și castraveți cu gust de portocale. Sau de cărămizi de Jimbolia.
Încerc să-mi îndepărtez gustul amar, nemodificat genetic, cu o porție de umor, dar nu merge.
Nu merge pentru că, invadați de falsurile pe care le acceptăm cu ușurință, pierdem din vedere autenticul. Și nu-l mai recunoaștem.
Nu merge pentru că aceeași strategie se aplică și în domeniul spiritual. Și e dureros. Tragic.
Nu merge pentru că, obișnuiți cu mesajele „de supermarket”, inodore sau cu arome sintetice, nu mai suportăm „mirosul” mesajului autentic. Deși ar trebui să-l căutăm, să-l prețuim.
Nu știu cât de important este să ne întoarcem la alimentele naturale, cu gusturi și mirosuri autentice, nemodificate, dar știu că e vital ca în domeniul spiritul s-o facem. Chiar dacă, pentru început, „mirosul” ne va deranja.
Cei care au cunoscut autenticul au o obligație față de generația de supermarket.
Și unora și altora, succes! Dumnezeu să ne lumineze.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 noiembrie 2015

Lacrimi pentru Parisul copilăriei mele

Am copilărit la Paris. Și ca adolescent l-am cutreierat. Și nici mai târziu n-am pierdut niciun prilej de-al străbate cu pași tăcuți, târându-mi captivat umbra pe caldarâm, să mai prind cu urechea ecourile pașilor celor care m-au precedat.
Am colindat Parisul fascinat de tot ceea ce-mi oferea ca decor. Dar și de dramele din scenă.
Am bântuit prin Paris grație „pașaportului” care-mi deschidea ușile bibliotecilor. Și a literaturii franceze. Așa i-am cunoscut pe francezi. Și istoria lor. Și arta lor.
N-aș putea spune că am făcut din istorie o pasiune, cunoștințele acumulate venind mai degrabă pe canalul care-mi adăpa setea de cunoaștere. Pe „vreau să știu”.
Cunosc istoria poporului meu, studiind-o în școală. Cunosc istoria poporului evreu, ca popor al Vechiului Testament, carte care trebuie să ne fie familiară.
Și cunosc istoria poporului francez din…literatură. Grandioasa literatură franceză.
Așa m-am îndrăgostit de Franța și de francezi. De cultura lor. De aceea îi simt apropiați. De altfel „La Marseillaise” este singurul imn străin pe care-l cunosc. Ba-l mai și fredonez.
Și chiar dacă ne dor toate tragediile, le resimțim în funcție de apropiere. Rezonăm la tragism, dar intensitatea e dată de locul pe care-l ocupă în noi personajele tragediei, scena.
Murim câte puțin cu fiecare tragedie, ne răvășește disperant fiecare atentat terorist, dar… Acum a fost Parisul. Orașul Luminilor și…al „copilăriei” mele. Și al copilăriei lui Gavroche.
Îmi bate în piept, dureros, dangătul clopotelor de la Notre Dame. Și plânge Sena…
O rouă caldă îmi umezește pleoapele. Oare ce-o fi?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 17 noiembrie 2015

Sonet fierbinte

În vatra vieții focul e aprins
Și-o ardere e mersul înainte,
Iar clocotul intens din simțăminte
Îl definește, iată, dinadins.

Din foc se nasc iubiri cu jurăminte
Și-n lava patimii e jar încins,
Iar arta poartă focul ei nestins
În note, în culori și în cuvinte.

E foc în viață, viața e un foc,
O flacără arzând…printr-o minune
Neînțeleasă, uneori, deloc.

Dar, Doamne, eu te rog, în mine pune
Mai mult de toate astea la un loc:
Un foc divin, să ard în rugăciune!

Simion Felix Marțian

Toamna istoriei

Deşi elegia există
În lacrima toamnei, în ploi
Udând ruginia batistă,
O toamnă în sine nu-i tristă,
O toamnă nu-nseamnă noroi.

E drept că şi ziua-i mai mică
Iar vânturi ce bat, tot mai reci,
Frunzişul îl smulg, îl ridică
În stol pastelat, ce-apoi pică
Să moară strivit pe poteci.

Dar frunza e doar o cortină,
Şi-atunci când e smulsă de vânt
Apare tot rodu-n lumină
Şi dă mulţumire deplină
Acelui ce-a pus în pământ.

O toamnă e rază de soare
Ivită pe cerul cernit,
Zâmbind spre convoiul de care
Ce duce recolta-n hambare,
Surâs de stăpân mulţumit.

O toamnă e stolul ce zboară
Departe de ploi şi de ger,
Având pregătită o ţară
Cu soare etern şi cu vară
Ce n-are statut pasager.
***
În toamna istoriei bate
Un vânt de-ncercări, profeţit,
Menit ca să smulgă, să poarte
Frunzişul din ramuri spre moarte,
Dar rodul va fi ocrotit.

E toamna finală, e rece,
E sumbru sfârşitul de veac,
Dar tot ce în jur se petrece
Îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.

În toamna sfârşitului doare
Ţesutul în lacrimi decor,
Dar e bucurie, e soare
La cei care merg spre hambare,
La cei ce sunt gata de zbor.

Simion Felix MarțianHPIM1698a

La moara lui Felix

Moara 5

De ce…„la moară?” Poate din modestie. Dacă aș fi avut pretenția că pot să ofer hrană spirituală pe blogul meu, l-aș fi numit altfel. Cum ar fi, bunăoară, „la brutărie”. Dar mă mulțumesc să cred că pot oferi făină.

Și-am purces astfel la măcinat. Boabe de idei. De gânduri și sentimente. De emoții și atitudini. Boabe coapte, cred eu, într-o lumină propice. La o temperatură potrivită.

Din toate acestea și…multe altele, doresc să ofer cititorilor o făină bună, la care să adauge fiecare ingredientele dorite. Să-și pregătească fiecare pâinea după gust. Sau plăcinta. Sau cozonacul. După gust și nevoi.

Nu știu cât timp îmi voi permite să aloc măcinatului, dar vă aștept pe aici. În miros de grâne și făină, să luminăm nopțile cu albul pâinii viitoare. Să ne îmbrățișeze răsăritul lângă scocul morii, în timp ce apa se avântă impetuos pe roată. Care se-nvârtește. Și se-nvârtește.

Dacă voi lipsi, voi fi , poate, cu boabele la soare. Pentru un plus de coacere.Dar voi reveni, cu aceeași caldă bucurie de-a fi împreună. De a pregăti împreună pâinea. Pentru că este nevoie.

Vă aștept la moară. La moara lui Felix.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 10 noiembrie 2015