Taci, mare!

  Avuseseră una dintre zilele acelea încărcate, cu drumuri lungi şi obositoare prin arşiţa neprietenoasă, pe lângă care mai trebuiau să suporte şi îmbulzeala mulţimii. Însă o făceau de dragul Învăţătorului. Şi-al învăţăturii Lui. Dar parcă era prea mult pentru o zi.

  După ce au dat drumul noroadelor să plece la casele lor, s-au hotărât să treacă pe malul celălalt. Pe malul de răsărit al Ghenezaretului. ,,Partea cealaltă” (Marcu 4: 35) era mai puţin aglomerată şi oferea şanse mai mari să găsească liniştea de care aveau nevoie. Şi liniştea părea să se instaleze încă de la desprinderea bărcii de ţărmul pe care zgomotole păreau să fie înghiţite de înserare.

  Cât să fi durat liniştea? Nu prea mult, căci neprevăzutul s-a năpustit asupra lor cu vânt şi valuri. Neprevăzut? Da, chiar şi pentru experimentaţii pescari care tăiaseră lacul de nenumărate ori în lung şi-n lat. O furtună cumplită i-a învăluit ameninţătoare, făcându-i neputincioşi.

  Să lupţi cu furtuna? Nicio şansă. Salvarea lor nu putea să vină decât de la Isus, care dormea la cârmă. Aveau în faţa lor testul credinţei, dar în disperarea lor I s-au adresat : ,,Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”.Îi păsa, dar avea siguranţa atotputerniciei.

  Ucenicii L-au strigat ca pe o ultimă soluţie, dar ce le-au văzut ochii, nu doar că i-a uimit, dar i-a şi umplut de frică. Isus S-a ridicat maiestuos şi… A CERTAT VÂNTUL! Care s-a potolit ca un copil care a făcut o năzbâtie. Dar marea? Acesteia, Isus i-a zis: ,,Taci, fără gură!”(Marcu 4:39). ,,S-a făcut o linişte mare”, ne spune evanghelistul Marcu. Nu una oarecare, ci una mare. Aşa cum îşi doreau.

  Dacă navighezi cu Isus, dar Îl chemi doar ca o ultimă soluţie, meriţi să simţi muşcătura furtunii. Şi dacă crezi că Dumnezeu ,,doarme”, insensibil la problemele tale, reciteşte psalmul 121: ,,Cel ce te păzeşte nu va dormita.” (vers.3b)

  Nu vom fi scutiţi de furtuni, dar ,,Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel.”( Ps 121: 4)  Aşa e scris. Şi este Cuvântul lui Dumnezeu.

Simion Felix Marţian

Sonet cu fulgi și fluturi


Argint stelat, părând imponderabil,
Își scrie-n fulgi mesajul neciteț;
Plutirea albă, însă, are-un preț,
Căci gerul e cu ea inevitabil.
 
Dar este un mers lin, fără îngheț,
Când soarele se dăruie afabil,
Iar curcubeul, într-un mod mirabil,
Se sparge-n zbor de fluturi îndrăzneț.

 
E primăvară-n viață când trăim
Cu Dumnezeu la braț noi începuturi
Și în iubirea-I veșnică plutim.
 
Iar de-am fost fulgi, El ne transformă-n fluturi,
Cu viață și culoare-n zbor sublim
Spre-un loc divin zidit din absoluturi!
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 28 februarie 2021

Înflorește comunismul american

Este puțin probabil ca tinerii să știe prea multe lucruri despre activista Angela Davis. Poate doar dacă sunt interesați de istoria comunismului. Este bine, deci, să ne amintim câteva lucru despre ea. A fost o militantă marxistă, lideră a Partidului Comunist din SUA. Printre premiile primite, la loc de cinste este Premiul Lenin pentru Pace, oferit de Uniunea Sovietică.

  Cu o astfel de biografie, este surprinzător faptul că a fost sărbătorită într-un mod deosebit într-o școală din Philadelphia, Pennsylvania. Și totuși, potrivit relatării DailyWire, un astfel de eveniment a avut loc.

  Astfel, elevilor de clasa a V-a li s-a impus celebrarea „Black Communism”, după ce în prealabil au fost siliți să participe la un program de studii sociale, având-o ca personaj central pe Angela Davis. Programul s-a încheiat cu simularea unui miting de tip Black Power, în care se cerea eliberarea activistei, care a fost într-adevăr arestată în 1970, suspectă de complicitate la răpire și crimă, dar eliberată în 1972.

 În timpul „mitingului”, copii au purtat pancarte cu mesajele: „Black Power“, „Închideți-l pe Trump“, „Eliberați-o pe Angela“ și „Black Power Matters“. Nu e de mirare, din moment ce picturile murale din școală reprezintă militanți comuniști.

 Politizarea învățământului pare să ia avânt în SUA, dar într-o singură direcție. Iar culoarea preferată pare să fie… roșu. Este explicabil, cu un președinte filochinez care le suflă în pânze, și Big Tech netezindu-le drumul.

  Poate americanii nu sesizează pericolul, așa cum îl vedem noi, cei „fripți” de comunism. De interdicții. Dar și de lucruri impuse. Oare, nu văd că democrația agonizează?

  Ce-am mai putea spune în fața acestor amenințări tot mai puțin voalate? Doar: Oameni buni, lăsați-ne măcar libertatea de a ne ruga pentru voi!

 Doamne, ai milă!

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 25 februarie 2021

Atunci când răspunsul Cerului doare

Exodul poporului ales al lui Dumnezeu ar constitui o epopee fascinantă, tulburătoare, chiar dacă am reuşi s-o disociem de supranatural. Dar nu se poate. Şi asta pentru că au avut un traseu presărat cu miracole. Călcau din minune în minune.

  Să începem cu trecerea Mării Roşii? Tensiunea dramatică era sufocantă, când simţeau în ceafă răsuflarea fierbinte, năduşită, a cailor de la carele de luptă ale egiptenilor, ale unui Faraon înnebunit de furie, iar în faţă… râpele abrupte dinspre mare. Adică dinspre abis. Dinspre moarte.

  Şi a fost toiagul izbăvitor. A fost Dumnezeu! Au urmat minunile de la Mara, Masa şi Meriba, Refidim şi multe, multe altele. Dar au fost şi minuni care îi însoţeau neîncetat. Cum era călăuzirea de zi şi de noapte. Cu „gipiesul” lui Dumnezeu. Sau faptul că au purtat aceeaşi încălţăminte timp de patruzeci de ani!

  Dar să vorbim despre mâncarea lor. Altă minune! Dumnezeu a hotărât să le dea copiilor Lui… MANĂ. Pe care o culegeau în fiecare dimineaţă pentru ziua în curs şi făceau nişte turte cu gust de … untdelemn şi miere. Delicatese! Aportul caloric? Carbohidraţi? Glucide şi lipide? Cui îi păsa? Toate erau după tabelele lui Dumnezeu.

  Curat huzur! Şi… totuşi. Mânaţi de un duh de nemulţumire, au cârtit, regretând, chipurile, vremurile „bune” din Egipt. Uitând că acolo, unde au fost robi timp de patru secole, munceau sub lovituri de bici şi-şi mâncau pâinea printre lacrimi amare.

  Vrem carne! Da, Israele? Pâinea te aşteaptă în faţa cortului în fiecare dimineaţă, fără să scrijeleşti glia asudând, fară să dai cu sapa. Şi tu o dai pe râzgâială. Atitudine de copil răsfăţat. Oare ne este străină această lipsă de recunoştinţă?

Dar pentru că Dumnezeu le-a arătat că poate, ei voiau altceva. Poate că El nu ştia ce le prieşte, nu le cunoştea gusturile.

  A trimis Dumnezeu, cu un vânt dinspre mare, prepeliţe încât acopereau faţa pământului într-un strat de doi coţi, cale de o zi într-o parte şi o zi în cealaltă de la tabără. Carne pentru o lună, suficientă pentru tot poporul.

  “Dar pe când carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a apins de mânie împotriva poporului; şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare.”(Numeri 11:33)

  Dumnezeu ne vrea copii ascultători, nu răsfăţaţi. Isus ne învaţă să cerem ORICE în numele Lui, dar cât de… cuprinzător este acest “orice”? Putem să cerem orice din sfera voii Lui. Şi un copil ascultător ştie care este această voie.

  Tot Isus ne mai spune că dacă vom căuta cu precădere neprihănirea, atunci hrana, îmbrăcămintea, adică nevoile imediate, ne vor fi date ca bonus. Pentru că Tatăl nostru ne cunoaşte nevoile.

  “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” acceptând voia Ta! Şi având motivaţii sănătoase. Ca să ne putem bucura de răspunsul Cerului.

Simion Felix Marţian

Pledoarie pentru crez


Derulez imagini dănțuind vivace
Dintr-o lume care pare-un carnaval,
Lume ce-ntr-un iureș face și desface
Sub deviza zilei: superficial!
 
Priponind gândirea de un „ce se poartă”
Dăm identității straie de angro,
Și în existența devenind deșartă
Strigă rațiunea: lume, încotro?
 
Se tocește, parcă, și-ascuțișul minții
Cu idei „de-a gata”, gânduri „la pachet”,
Și de starea asta ținem strâns cu dinții
Prinși de platitudini ca de un magnet.

 
Pojghița se poartă, sau poate spoiala,
Ascunzând dramatic drumul către miez,
Dar dezastrul vine doar atunci când boala,
Molima aceasta se-ntinde pe crez.
 
Fără profunzime, moartă ni-e credința,
Fără cunoștința tainelor adânci,
Fără înălțimea ce-o dă-n zbor voinţa,
Fără fermitatea neclintitei stânci.
 
Afirmându-ți crezul, ieși din lumea plată
Părăsind curentul uniformizant,

Lăsând „ce se poartă” la…„a fost o dată”
Pentr-o viață nouă și un trai vibrant!
 
Nu pentru senzații, nici adrenalină,
Nu pentru că-i trendy, super sau frumos,
Ci pentru trăire veșnică-n lumină
Cu Mântuitorul, Cu Isus Cristos!
 
Simion Felix Marțian

Sonet euharistic


Din miezul clipei dată-n putrezire
M-ai smuls cu funii albe de iertare
Și, țintuit cu binecuvântare,
M-ai răstignit pe brațe de iubire.
 
De-acolo văd cu ochi de cer și soare
Cum timpul, într-o vie afluire,
Se varsă-n marea fără… mărginire,
Oceanul veșniciei de splendoare.
 
Și dacă vremea încă mă mai leagă
Și, ticăind, pendule-mi scriu destinul,
Eu simt cum veșnicia se încheagă,

 
Căci curge-n mine ca un râu seninul
Prin inima care iubind se roagă,
Când eu ating și pâinea Ta și vinul.
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 18 februarie 2021
 

Rugăciunea care frânge lanţuri

 Nu era nici Ritz, nici Hilton, ba dimpotrivă, extrema opusă a confortului, şi totuşi bărbatul părea să aibă un somn profund, liniştit. Iar lanţurile de la mâini nu erau decorative. Doi ostaşi înarmaţi până-n dinţi îl încadrau, iar ceilalţi, din cele „patru cete de câte patru”(Fapte, 12:4) vegheau la uşă. Somn uşor, Petre!

  El era, apostolul. Irod l-a prins şi l-a întemniţat după ce a văzut că procedând astfel şi cu alţii din Biserică, ba chiar omorându-l pe Iacov, fratele lui Ioan, îi creşte popularitatea în faţa iudeilor. Îl saltă în sondaje.

  Şaisprezece soldaţi înarmaţi păzeau un om înlănţuit, care nu era nici periculos, nici agresiv. Chiar dacă era mai temperamental. Pe ce considerente s-or fi luat astfel de măsuri? Se gândeau, oare, la mormântul Mântuitorului?  Dar experienţa de atunci le-a dovedit că nu pot lupta cu Dumnezeu. Nici cu cei ce se roagă. Căci „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”(Fapte, 12:5)

  Aşadar, „periculosul” deţinut visa liniştit, păzit de oştaşi dar OCROTIT de Dumnezeu, când un înger i-a dat deşteptarea lovindu-l în coastă. După ce lanţurile i-au căzut de pe mâini, s-a îmbrăcat, la îndemnul îngerului, şi l-a urmat spre ieşire, fără a întâmpina vreo împotrivire. Poarta de fier dinspre cetate „li s-a deschis singură”, căci Dumnezeu n-are nevoie de fotocelule, iar după ce-au ieşit în uliţă îngerul a dispărut.

  Răcoarea nopţii l-a trezit pe Petru la realitate, dându-şi seama că ceea ce se întâmplase n-a fost o vedenie. Primul lui gând a fost să meargă la cei ce se rugau pentru el, să le spună că rugăciunile le-au fost ascultate.

  Multe s-or fi schimbat de atunci până astăzi, dar Dumnezeu nu S-a schimbat. Nici lupta pentru Adevăr. Şi nici împotrivirea. Aşa că sunt încă oameni care suferă pentru Evanghelie. Pentru răspândirea ei.

  Dumnezeu Îşi apără lucrarea, dar ni i-a încredinţat nouă pe aceşti luptători, punându-ne la dispoziţie şi modalitatea de a-i ajuta: RUGĂCIUNEA! Iar demersurile noastre în acest sens vor da roade.

  Şi dacă nu ne bătătorim tălpile însoţindu-i pe cei ce, asumându-şi riscuri, duc Evanghelia „până la marginile pământului”, să ne bătătorim genunchii. Rugându-ne. Şi inimile noastre vor fi înviorate de zăngănitul lanţurilor care cad.

 

Simion Felix Marţian

 

Dăruire


De flori ne scuturăm, murind în rate,
Căci rodul moare-n fiece îngheț
Născut din neiubire și dispreț,
Și-atunci purtăm doar frunze… asortate.
 
Dar dincolo de-omături și de brume,
De gerul care mușcă nemilos,
Putem, primind iubire din Cristos,
Să scriem calde opere… antume.
 
Și nu implică fenomene stranii,
Ci doar altoi de dragoste pe cord
Și-un zâmbet cu iubirea în acord,
Ca să-nflorim din nou, rodind în danii.

 
Scăpând astfel de împietriri de cremeni
Și-n ramuri purtând mult doritul rod,
Putea-vom face între inimi pod
Din împletirea dragostei de semeni.
 
Suntem înconjurați de daruri sfinte
Din mâna ce-o întinde Dumnezeu,
Și numai dăruind și noi, mereu,
Îi mulțumim divinului Părinte.
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 13 februarie 2021

Sonetul dimineții din amurg


Cuprins de ani ca de-o perfidă mreajă,
Îmi smulg secundele înfipte-n trup,
Dorind blestemul timpului să-l rup,
Sedus de veșnicie ca de-o vrajă.
 
Aș vrea să mai adaug un calup
La timpul ce se strânge ca o coajă,
Dar simt cum bucuria se degajă
Din sentimente noi, care erup,
 
Când văd venind spre mine, de la Cruce,
Un râu cu valuri ce-n iubire curg
Și cheia veșniciei îmi aduce.

 
Acum, prin timpul înghețat mă scurg
Și, stând lângă Acel ce mă conduce,
Mi-e dimineață-al trecerii amurg.
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 12 februarie 2021

 

Creștinismul la… +18

 Libertatea de credință a fost un vis frumos. Un vis pe care l-au văzut împlinindu-se cei care au trăit anii democrației reale. Noi am atins acest vis doar tangențial, căci am ajuns în democrație la ora închiderii. Dar îmi amintesc de entuziasmul general de la sfârșitul lui 89, când românii îngenuncheau rugându-se în stradă. Mulțumind lui Dumnezeu că se pot ruga în libertate.

 Bucuria ne-a fost de scurtă durată, căci noul marxism urmărește același scop: să ne bage pumnul în gură! Chiar dacă metodele lor sunt mai subtile (corectitudine politică, discursul urii, teoria ideologică a genului, etc) direcția este aceeași. Adică orientată împotriva lui Dumnezeu și a celor ce I se închină.

 Și iată cum în Europa… creștină, seculariștii exaltați consideră creștinii ca fiind o problemă. Ministrul de interne al Franței, Gerald Darmanin, declara zilele trecute într-un interviu că „Evanghelicii sunt o problemă foarte importantă”. Este vorba de același ministru care cu o zi înainte spunea la radio France Inter: „Nu putem să stăm de vorbă cu oameni care refuză să scrie pe hârtie că legea Republicii este superioară legii lui Dumnezeu”. Serios, boierule? Matale n-ai auzit că cel căruia îi slujești a fost învins de Cristos?

 Acestea sunt câteva dintre măsurile împotriva credinței luate în muribunda democrație europenă. Să privim, însă, la măsuri comuniste „tradiționale”. Fără masca de onorabilitate a rudelor lor din noul marxism. Și aflăm, astfel, că tovarășii chinezi interzic mersul la biserică tinerilor sub 18 ani.

  Peste tot în lume sunt locuri, lucruri sau activități interzise minorilor. Și acest lucru se face pentru a-i proteja. Pentru a-i feri de ceva ce le-ar putea dăuna. Dar… mersul la biserică? Adică acolo unde sunt învățați să iubească și să trăiască în pace.

 Ar putea să pară ciudat că în zone diferite, sisteme politice diferite par să-și de mâna, unindu-și forțele, pentru a lupta împotriva credinței. Ar putea părea, dar nu e. Pentru că vremurile acestea sunt profețite, iar lupta se va intensifica. Ar putea părea, de asemenea, ciudat că ceea ce avem de făcut este să ne rugăm pentru ei. Pentru cei care luptă împotriva credinței. Pentru a primi și ei lumină.

  Și pentru că Biserica lui Cristos va fi, așa cum este scris, biruitoare, nu ne rămâne decât să strângem rândurile.

 „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” (Psalmii, 118:25)

 

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 11 februarie 2021