Camarazi de front

camarad

Luptăm pe-acelaşi front, de-aceeaşi parte,
Sub faldurile-aceluiaşi drapel;
Avem în faţă un duşman de moarte
Dar noi răzbim, luptând, tot mai departe,
Făcând din biruinţa noastră ţel.

Umăr la umăr trecem prin furtună
Privind încrezători spre orizont,
Mereu atenţi la goarna care sună;
Lupta e grea, dar suntem împreună
Uniţi ca fraţi şi…camarazi de front.

Dar, vai! neaşteptata lovitură,
Găsindu-te cu garda jos, te-a-nvins
Şi-n mreje cu perfidă ţesătură
De viclenii, tentaţie şi ură
Duşmanul te-a înlănţuit, te-a prins.

Iureşul luptei nu mai conteneşte
Dar eu rămân pe loc, cu suflet gol,
Când văd că-n ochi, încet, ţi se topeşte
Dorinţa de-a lupta. Hai, te trezeşte,
Căci păsările morţii dau ocol!

N-am să te las aici, nu, niciodată,
De-ar fi să lupt numai cu pumnii goi;
La amândoi o cale ne-a fost dată
Căci suntem fraţi, avem acelaşi Tată
Şi Tata ne iubeşte pe-amândoi.

De-aceea-L chem, să vină El la tine
Căci Tatăl meu şi-al tău face minuni;
Stai liniştit şi speră, iată-L, vine!
Ţi-e încă frig, dar cât am foc în mine
Eu am să te-nfăşor în rugăciuni.

Ridică-te cu-aceeaşi îndrăzneală
Care-i pentru duşman un nou afront;
Se-apropie victoria finală
Iar Domnul, lângă poarta triumfală,
Va-ntâmpina…doi camarazi de front.

Simion Felix Marțian
Vulcan,6 feb.2009

Slujbă fără negociere

DSC_0017b

Bărcile priponite la mal și năvoadele întinse la uscat trebuie să fi fost elemente esențiale într-un tablou înfățișând Capernaumul. Satul de graniță își trăia tihna în clipocitul apei Ghenezaretului, fiind și la doar trei kilometri de locul unde Iordanul se varsă în lac. Nu-i de mirare, deci, că cei mai mulți locuitori erau pescari.

Dar Levi, fiul lui Alfeu, nu era dintre ei. Nu era pescar. Era vameș. Aduna taxele de la concetățenii săi, fiind în slujba romanilor. Nu era o slujbă onorantă, din perspectiva celor care plăteau impozitele, iar vameșii erau considerați trădători de neam. Peste toate astea, însă, ocupația era confortabilă și ,lucru deloc de neglijat, era bănoasă. Acest lucru se vedea și în situația materială a lui Levi.

Nu știm ce l-a determinat să îmbrățișeze această ocupație, căci lacom nu părea să fie, dar cert este că-i mergea bine. Serviciu lejer, bani mulți, trai fără griji. Nu se bucura de simpatia conaționalilor, dar era protejatul stăpânitorilor. Al romanilor.

De aceea ne pare șocantă reacția lui la chemarea: „Vino după Mine!” (Matei, Marcu, Luca) Căci s-a ridicat și a plecat. Nu știa prea multe despre Cel care-l chema, dar ajunseseră până la urechile lui câteva dintre minunile pe care le făcuse pe acele meleaguri.

Șocant ni se pare că și-a lăsat slujba, fără să știe ce-i oferă Învățătorul. Și- atenție!- fără să negocieze. Ce urmează să fac? Care-mi va fi salariul? Ce condiții de cazare îmi oferi? Acestea ar fi doar câteva dintre întrebările care apar în mod firesc într-o atare situație. Dar nu și aici.

Fără nicio întrebare se ridică și-L urmează. Parcă ar fi găsit slujba vieții lui, ocupația mult visată. Deși nu știa ce urmează să facă. Ba mai mult, dă și un ospăț, la el acasă, pentru a sărbători reușita. Care reușită?

Levi și-a schimbat viața și numele. A devenit ucenicul Matei și a trăit ca ucenic. A scris o istorie a lucrării lui Isus, scriere călăuzitoare de-a lungul timpului, până la noi. A murit ca martir.

Chemarea la slujire este la fel formulată și astăzi: „Vino după Mine!” Uneori ne prefacem că n-o înțelegem. Și asta doar pentru că ne e greu să părăsim biroul vamal aducător de bani. Alteori am vrea să negociem: Doamne, ce-mi oferi în schimb? De parcă veșnicia nici n-ar conta. Sau prețul salvării ar fi nesemnificativ.

Slujirea înseamnă renunțare și dedicare, nu negociere. Dacă vom înțelege adevărata răsplată a slujirii, nu vom da doar un ospăț al bucuriei, ca Levi, ci vom trăi o viață de festin. Un ospăț al bucuriei sfinte, căci Cel ce ne-a dat viață, ne-a dat-o din belșug. (Ioan 10:10)

Simion Felix Marțian
Vulcan, 17 mai 2017

Samson și darurile irosite

Gaza

Pe vremea când în Israel „fiecare făcea ce-i plăcea”, nu erau reviste de culturism. Altfel, l-ar fi desenat pe copertă.. Și merita, după felul cum arăta. Era Samson, fiul lui Manoah.

Nu a trebuit să meargă la sală nici să se îndoape cu steroizi. Nu a „tras de fiare”, decât de cele sălbatice. Și cu succes. Avea un corp sculptural de invidiat și o forță uimitoare. Ce a făcut pentru astea ? Nimic.

El era soluția lui Dumnezeu pentru rezolvarea crizei din Israel. Cea cu filistenii. Trebuia un om, un salvator în fruntea poporului, și Creatorul l-a desemnat pe Samson, echipându-l cu tot ce era nevoie. El era omul din planul lui Dumnezeu, născut prin promisiune divină.

Era nevoie de un conducător iscusit și puternic, și a fost înzestrat cu aceste trăsături. Pentru că avea de îndeplinit o misiune. Pentru aceasta a primit darurile.
Dar cât este de ușor, oare, să strălucești printre ceilalți cu darurile tale, fără să faci caz de ele? Fără să le etalezi? Chiar dacă le-ai primit cu un scop. Și mai ales să fii tânăr, dornic de atenție. De admirație.

Și-a folosit Samson iscusința pentru a stabili strategii de luptă? Nicidecum, ci pentru a izvodi ghicitori în șezătoare. Sau în cluburile de noapte din…Timna. Adică acolo unde nu era locul lui.

Și-a folosit puterea sa colosală pe câmpul de luptă? Oarecum, dar mai degrabă în scop demonstrativ. Sau inutil, ca în Gaza. Acolo unde a smuls porțile cetății după ce i-a bântuit bordelurile. Un alt loc unde nu avea ce căuta.

Rezultatul? Orbire și moarte. Pentru că și-a abandonat misiunea. Pentru că a trădat cauza, folosind echipamentul primit, în alte scopuri.

Copil fiind eram impresionat de Samson și puterea lui. A trebuit să mai cresc pentru a înțelege că este un erou tragic. Și nu doar prin moartea lui. Nu, ci prin viață. O viață irosită, începând cu primele escapade. Și daruri irosite. Deși făceau parte din echipamentul pentru misiune.

Un personaj de compătimit, cu toată înzestrarea sa supraomenească. Un subiect de meditație: cum gestionăm darurile primate pentru slujire? Pentru că o folosire nepotrivită aduce după sine orbire. Și moarte.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 10 mai 2017

Sonetul luminii

Lum 1

Țâșnind cu vigoare din plete solare,
Lumina-mbrăcată în strai rogvaiv
Ne-nvăluie-n falduri de foc, posesiv,
Și vieții-i dă sevă în aripi, să zboare.

Ne cântă pe-al pleoapelor viu portativ,
Punându-ne-n iriși a florii culoare,
Și-n clocot de vii energii creatoare
Lumina devine și scop și motiv.

Dar pentru că bezna apare frecvent,
Punându-și lințoliul cernitelor spume
Pe straiul cunoașterii, alb transparent,

Privim către Cel ce, voind să ne-ndrume,
Ne-a scris cu iubire-un etern testament:
Voi sunteți, crezând, o lumină în lume!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 6 mai 2017

Păstorul mioriței

Stână 1

Coboară cerul pe-un picior de plai
Cu soarele împrăștiat prin iarbă,
Și-n tâmpla lui izvoare par să fiarbă
În limpezimi venind din guri de rai.

Dar tihna-nstăpânită-aici din veci
Îmbracă astăzi lacrima ce doare,
Căci nu-nflorește iarba cu mioare
Și-n straiul muntelui se sting poteci.

Și nici cavalul nu cântă de dor
La stâna care-n asfințit se frânge,
Căci miorița astăzi nu mai plânge,
Iar plânsul este-al Blândului Păstor.

În iarba grea de verde îndrăzneț
Păstorul cheamă ne-ncetat mioare,
Și lipsa lor de pe pășune-L doare,
Căci pentru toate a plătit un preț.

Dar multe au pornit după străini,
Plecând de la otavă la otravă,
Și-n mlaștina imundă și bolnavă
Pasc moarte până jos la rădăcini.

În țarcul de la stână era loc
Și adăpost pentru întreaga turmă,
Dar astea-s vremurile de pe urmă
Ce prevestesc un implacabil foc.

Păstorul șade pe-un picior de plai
Care își susură-n pășuni izvoare,
Și-așteaptă cu iubire și răbdare
Să-Și întregească turma pentru Rai.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 5 mai 2017

Examen la dragoste

Oi 3

Dimineața începutului de vară, pe țărmul Tiberiadei, s-a dovedit a fi cu totul deosebită pentru cei șapte pescari. După o noapte de trudă pe valuri, soldată cu un eșec dureros, au trăit, iată, și miracolul: o nouă pescuire miraculoasă!

Se întâlniseră cu Isus cel înviat și au văzut, din nou, că în prezența Lui năvoadele rodesc. Au mâncat împreună în jurul focului, bucurându-se de tihna pe care le-o aducea, dar urma examenul. Examenul lui Petru.

Isus îi spusese într-o împrejurare: „…tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Și această lucrare trebuia să înceapă. Prin ceea ce Petru avea pus de Dumnezeu în el, era calificat pentru slujba care urma să i se încredințeze. De aceea Isus nu l-a examinat nici la teologie, nici la rezistența fizică.

Pentru consacrarea lui, trebuia să treacă doar examenul la dragoste. Nu poți să faci nicio slujbă pentru Dumnezeu fără să treci acest examen. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”( Ioan 21:15) O primă întrebare, un răspuns afirmativ, încredințarea unei lucrări.

Etapa următoare însemna un plus de responsabilitate, dar și un examen suplimentar. La ce? Tot la dragoste. „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” „Da, Doamne.” Și i-au fost încredințate și oițele.

Dar pentru că întreaga turmă trebuia păstorită, cu toată răspunderea, păstorul mai avea de trecut un examen. La aceeași materie. Examinatorul cunoștea inima lui Petru, dar avea nevoie de răspunsul lui, ca de o semnătură pe contract.

Nu poți să-I slujești lui Dumnezeu fără să-L iubești. Și la acest examen nu se trișează. Pe Dumnezeu nu-l poți minți. Iar dragostea noastră pentru Dumnezeu este reflectată în dragostea față de semeni. Ioan, apostolul iubirii, ne avertizează în privința aceasta: „…cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20)

Suntem chemați cu toții să slujim într-un fel sau altul, dar trebuie să trecem examenul la dragoste, pentru confirmare. Dincolo de toate abilitățile noastre, care ne-ar califica pentru slujire.

Din felul în care slujim, se vede cui slujim.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 mai 2017

Mireasa lui Cristos

DSC_0164c

M-ai logodit cu Tine pe vecie
Când pentru mine ai plătit un preţ;
Nu-n aur, sau argint sau bogăţie,
Ci-n sânge picurând din veşnicie
Pe crucea de supliciu şi dispreţ.

M-ai logodit când mi-ai pavat cărarea,
Făcând un drum de fapte bune plin
În care eu umblând, urmând chemarea,
Să ţes cu faptele şi cu umblarea
Veşmântul pentru nuntă, alb, de in.

M-ai logodit dar ai plecat departe
Să pregăteşti un loc ceresc, loc sfânt
De pace, strălucire şi nemoarte,
Şi mi-ai lăsat pe Duhul Sfânt şi-o Carte
Să-mi fie călăuze pe pământ.

În ele îmi găsesc eu alinare
Ştiind că într-o zi vei reveni,
Dar mi-este dor şi ard de nerăbdare,
De-aceea-n Cartea sfântă, cu ardoare,
Citesc, să văd la Nuntă cum va fi.

Şi văd, citind, a cerului splendoare,
Aud cântări şi osanale-n cor,
Şi la măreaţa, sfânta sărbătoare
Vin eu, mireasa-nvăluită-n soare,
Păşind spre Tine, Mire iubitor.

Tu mă întâmpini, cerurile cântă,
Ospăţul nunţii este grandios
Şi tot ce-auzul şi privirea-ncântă
A fost gătit cu dăruire sfântă
Pentru-a primi mireasa lui Cristos.

Citesc cu bucurie şi uimire
Şi inima mi-o simt de dor vibrând,
Chemând cu nerăbdare, cu zorire:
Vino, Isuse, preaiubite Mire!
Iar Tu răspunzi cu drag: ”Eu vin curând”.

Simion Felix Marțian

Sonetul învierii

DSC_0170a

Cu degete ce tind să se răsfire,
Ia brazda bobul ca pe o ofrandă
Şi-n pumnul strâns apoi, ca la comandă,
Îi dă sărutul înspre putrezire.

Dar mângâiat de-a razelor ghirlandă
Îndeamnă putregaiul la trezire,
Care renaşte-n tainică urzire
Ţâşnind în strai de aur şi lavandă.

Uimindu-ne cu noua-mbrăcăminte,
Mirabila-apariţie suavă
Îşi are-n bobul putrezit sorginte.

Când, părăsind telurica enclavă,
Ieşi-vor înviaţii din morminte
Vor fi-mbrăcaţi în trupuri noi, de slavă.

Simion Felix Marțian

Fără anestezie

Fără anestezie

Intrăm cu noul ev în carantină
Punând bizareriilor hotar,
Căci au uitat cocorii să mai vină
Și-avem un anotimp interimar.

Plouă de jos în sus și ziua-i noapte
Căci zorii-ntârzie la machiaj,
Și-n strepezire de idei necoapte
Umanitatea intră-n derapaj.

Nu-i un coșmar din somnul rațiunii
Ci e halucinantul adevăr,
Căci dăm pe „astăzi” ca tribut minciunii
Și-l abordăm pe „mâine” în răspăr.

Cu indolență ne purtăm eclipsa,
Imuni la dragoste, de spirit goi,
Și chiar dacă se joacă-Apocalipsa
Noi vom boci abia din actul doi.

E veacul meu, e timpul vieții mele
Când curg fără anestezii prin ani,
Trăind azi profețite „vremuri grele”,
Să ne trezim, iubiți contemporani!

Mă dor nefericite legi nedrepte,
Mă dor Sodome renăscând subit,
Mă dor acele neumblate trepte
Urcând spre Adevărul zămislit.

Eu sufăr, Doamne, însă în durere
Nu am venit să-Ți cer anestezii,
Ci să mă-mbraci, Părinte, cu putere
Și foc să-mi dai, să pun în poezii.

Și-n evul nou, intrat în carantină,
Contaminat de întuneric gros,
Să duc din Torța cerului lumină,
Călăuzindu-mi frații spre Cristos.

Simion Felix Marțian

Primăvară bizară

Bizar

„ Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura,
vara și iarna, ziua și noaptea!” (Geneza 8:22)

Bat din palme norii scuturând zăpadă,
Act care-n scenariu nu era trecut,
Și-adierea caldă azi e cavalcadă,
Vânt ce-ngheață floarea numai c-un sărut.

Pe decorul verde se chircesc corole
Ce râdeau în soare până de curând
Și, înfășurându-și umerii-n etole,
Zgribulite-ntreabă: Când intrăm noi? Când?

Primăvara vine, primăvara trece,
Chiar și calendarul e debusolat
C-a dat buzna iarna cu suflarea-i rece
Și cu nonșalanța de-anotimp privat.

Alarmarea crește și nesemănată
Când în termometre dansu-i nebunesc,
Rânduiala noastră este răsturnată
Și-alte anotimpuri, iată, se ivesc.

Panicați, ne-ntrecem în a da sentința:
Pentru vremea asta este prea mult ger!
Și privim cu spaimă și cu neputință
Spre oriunde-n lume, numai nu spre cer.

O fi primăvara, poate, mai ciudată,
Sau nu e-mbrăcată cum era mereu,
Dar urmează și ea partitura dată,
Și bagheta este doar la Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 aprilie înghețat, 2017