Bucurie regăsită

dscf3223b

Să fie, oare, vântul de la nord
Sau ceaţa rece vinovată-i, oare,
De-acest tablou funest, în care doare
Nezâmbetul cu frigul în acord?

De chipurile creionate-n gri
Să fie briciul gerului culpabil,
Într-un tablou cu amărui palpabil,
Neîncadrat de rama „a zâmbi”?

Vezi cocârjate umbre cenuşii
Purtând povara grijilor în spate,
Care umblând pe căi întunecate
Îşi lasă zâmbetul la…datorii.

Putem să achităm şi ger şi vânt,
Căci vinovată de această boală
Este dorinţa de agoniseală
Care ne ţintuieşte de pământ.

Şi-acest „mai mult” insiduos şi greu.
Venind cu-a-ngrijorărilor oştire,
Face din bucurii doar amintire
Şi-l lasă la trecut pe Dumnezeu.

Hei, oameni buni din tristul meu tablou,
Care avizi fugiţi după miraje,
La Dumnezeu se pot lăsa bagaje
Şi regăsindu-L să zâmbiţi din nou!

Nu vă mai ancoraţi în în efemer
Gonind, prin zbucium, bucuria-afară;
Lăsaţi la El a grijilor povară
Şi-o să vă bucuraţi şi-aici… şi-n cer!

Simion Felix Marțian

Umblând pe ape cu Petru și Arhimede

iona-1

Vâsliseră toată noaptea și malul celălalt al Tiberiadei era încă departe. Erau obișnuiți cu marea, navigatori încercați, dar de data asta vântul le stătea împotrivă. Și Isus nu era cu ei. Rămăsese pe mal să dea drumul noroadelor pe care tocmai le săturase. Apoi S-a dus să Se roage.

Pe când vâsleau din greu luptând cu vântul și valurile, în întunericul pe cale să se destrame la apropierea zorilor, apăru o siluetă. Părea să fie o nălucă, și au țipat înspăimântați.

„Eu sunt, nu vă temeți!”, s-a auzit vocea binecunoscută și liniștitoare a lui Isus. „Tu, Doamne?”, L-a întrebat Petru. „Poruncește, atunci, să vin la Tine, pe ape.” Dorința lui părea total nerealistă. Nu știm la ce s-a gândit Petru când și-a exprimat această dorință, dar știm la ce nu s-a gândit: la Arhimede din Siracuza și hidrostatica acestuia!

Fizica are legile ei, Petre! Și fluidele li se supun. Dar Petru știa că Cel ce e în fața lui este deasupra acestor legi. Că ceea ce El a creat, Îl ascultă. Și, pentru el, acel „Vino!” rostit de Isus nu era un cuvânt. Era un pod. Era un drum pe care, coborând din barcă, a călcat cu fermitate.

Și-a pierdut Petru greutatea, devenind flotabil? S-au solidificat apele Tiberiadei? Nicidecum, ci legile fizicii și-au pierdut valabilitatea, atâta vreme cât Petru a înaintat privind țintă la Isus. Dar când s-a gândit la intensitatea vântului și a văzut valurile, Petru a simțit asupra lui acțiunea acestor legi, scufundându-se.

O experiență inedită și tulburătoare pentru Petru, o încurajare pentru noi toți. Vâsliseră cu greu toată noaptea, și Isus i-a ajuns, deși a plecat mult mai târziu de la țărm. Și fără să vâslească. Iar Petru a crezut că se poate. Măcar pentru o clipă, dar a crezut.

De ce să-ți plângi de milă ostenind la vâsle în mijlocul furtunii, când poți să pășești pe valurile încercării. Valurile se supun legilor fizicii, dar credința le anulează. Cu o condiție: să privești țintă la Cel ce te cheamă!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 februarie 2017

Sonetul credinţei

2

Prin vălul întrebărilor, confuz,
Pătrunde a cunoaşterii etravă
Icnind, nesăţioasă şi bolnavă,
Luptând cu al misterelor refuz.

Ţâşnind cu-a supoziţiilor lavă
Percepe limitarea ca abuz,
Şi-n ceaţa orizontului obtuz
Se-mbată de-a-ngânfării ei otravă.

Dar zarea are altă transparenţă,
Purtând al certitudinii trofeu
Sculptat de a luminii chintesenţă,

Când curgerea dintr-un divin nucleu
Ne umple de-o magnifică valenţă:
Credinţa neclintită-n Dumnezeu!

Simion Felix Marţian

Când pâinea dospește în planul secund

paine

Apostolii se întorseseră dintr-o misiune încheiată cu succes. Dacă oboseala drumului, a multelor mile care au curs pe sub sandalele lor, nu i-a doborât, era pentru că bucuria împlinirii le dădea puteri. S-au dovedit vrednici urmași ai Învățătorului. Au făcut minuni. Au poruncit duhurilor.

Și totuși trupul își cerea dreptul la odihnă. Isus le-a înțeles această nevoie și i-a îndemnat să urce în corabie și să traverseze lacul, căutând un loc liniștit pentru odihnă. Undeva departe de mulțimile care îi îmbulzeau. El îi însoțea.

Dar atunci când strălucești nu poți să te ascunzi. Mai cu seamă când cei din jur caută lumină. Și Isus strălucea. Iar noroadele erau în căutarea luminii. Așa că, în timp ce ei traversau Ghenezaretul spre răsărit, oamenii mânați de foame spirituală au făcut un marș forțat pe malul de la miazănoapte și au ajuns înaintea lor lângă Betsaida.

Aveau nevoie de cuvintele vieții. Și Isus le avea. Foamea lor de adevăr era atât de mare încât au neglijat total merindele. Nu s-au mai gândit deloc la hrana necesară trupului. Au ascultat cuvintele Învățătorului până când i-a îmbrățișat înserarea. Și locul era pustiu.

Oamenii, aflați departe de casele lor, trebuiau săturați. Pentru Isus aceasta nu constituia o problemă, dar nu poți să nu te întrebi: ce era în inimile acestor oameni încât să o ignore la modul absolut?

Isus a spus într-o împrejurare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Și, vorbind despre „aceste lucruri”, făcea referire la hrană și îmbrăcăminte. Că le erau sau nu cunoscute aceste cuvinte, oamenii au procedat întocmai.

Și ochii lor au văzut miracolul. Cinci pâini și doi pești, peste care Isus a cerut binecuvântarea, au săturat cinci mii de bărbați, la numărul lor adăugându-se femeile și copiii. Ba au mai și rămas douăsprezece coșuri de resturi.

Pentru că oamenii au făcut o prioritate din a căuta hrană pentru suflet, Dumnezeu s-a îngrijit să aibă și pentru trup. Ba au mai avut parte și de un miracol menit să le marcheze viețile pentru totdeauna. Simplu. Chiar dacă-ți taie respirația. Pentru că acesta este Dumnezeu. Și împlinirea promisiunilor Lui.

Cunoaștem această istorie în toate detaliile, încât am fi în măsură să o recităm. Dar de câte ori medităm la stabilirea priorităților? Și la credincioșia lui Dumnezeu.

Haideți să o facem, spre îmbelșugarea vieții noastre. Cu minuni
și veșnicie.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 februarie 2017

Declaraţie de dragoste

declaratie

E seară, Doamne, este iarăşi seară,
Tumultul zilei e doar şoaptă iar
Şi-n pacea tainică ce mă-nfăşoară
Simt inima cum în genunchi coboară
Când mi-i zidesc în pietre de altar.

Pun, Doamne, jertfa mea de mulţumire
Pe focul rugăciunilor, nestins,
Ştiind c-aceasta este proslăvire
Iar jertfa mea, fior şi clocotire,
Trece dinspre cuprins spre Necuprins.

De dimineaţă fumega altarul,
Când mă-nchinam cu zorii în priviri,
Şi ziua-ntreagă n-am lăsat ca jarul
Să fie stins, căci mă-nsoţeai cu Harul
Iar eu Îţi răspundeam cu mulţumiri.

M-ai ajutat să ţin pasul cu Tine
În cel mai binecuvântat tandem
Şi mulţumiri se revărsau din mine
Păşind ferice, înotând în bine,
Minusculul alături de Suprem.

E seară, Doamne, jertfa pe altar e
Căci pentru toată ziua-Ţi mulţumesc;
O zi cu Tine-i binecuvântare
Dar simt că mi-a scăpat, şi-Ţi cer iertare,
Am neglijat să-Ţi spun…că Te iubesc!

Îţi spun acum cu toată-nflăcărarea
Când şi pe-altar şi-n inimă am foc:
Da, Te iubesc cu-o dragoste…cât marea
Pentru că-n dragoste mi-e alinarea
Şi-n ea-şi găseşte inima mea loc.

Ciceu Giurgeşti, august 2008

Sonet de Duh

duh

Odăjdii par să se încopcieze
Pe sufletul cu-al Duhului însemn,
Când în potopul viu de untdelemn
Se-neacă ghizduri, diguri şi faleze.

Numai altarul se înalţă demn
Din marea care pare să troneze,
Purtând în foc de tainice geneze,
Spre ceruri, gongul rugilor, solemn.

Şi-n tainica, mirabila unire
De untdelemn şi inimă şi cer,
Aflate-ntr-o divină afluire,

Vezi, dezlegând al timpului mister,
Ca un nonsens vocabula „murire”
Şi-atingi, în Duh, eternul în eter.

Simion Felix Marțian

Sonet de ianuarie

sonet-de-ian

Se-avântă calendarul de la start,
Clepsidra nărăvaș împinge-n clanță
Și zboară visuri noi de pe balanță
Lăsând doar amintiri pe- un taler spart.

Nechează caii-n tonuri de vacanță
Sub cetini îmbrăcate în brocart,
Și săniile care se împart
Ne duc plutind pe pârtii de speranță.

E frig, e alb, e iz de început
Pe pânza-n care încă se lucrează
Și unde-mi caut loc, un loc plăcut,

De-aceea-L rog pe Cel care pictează:
Stăpâne, prin penelu-Ți absolut
Dă-mi perspectiva care-nseninează!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 ianuarie 2017

Mulțumirea în procente dureroase

10-leprosi

Isus se îndrepta spre Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.

Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.

Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.
Salvarea era în fața lor.

Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)

Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp…nici urmă de lepră.Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate. Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!

Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?
Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.

Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)

Vulcan, 11 ianuarie 2017
De Ziua Internațională a Cuvântului „Mulțumesc”

În ger, despre căldură

ger-2

De mușcătura gerului câinos
Scâncește și zăpada sub picioare,
Iar florile de gheață uimitoare
Dau zorilor sărutul dureros.

Copacii suri sunt amputați de ger,
Trosnind a neputință și-a durere,
Și-n croncănit și cioburi de tăcere
Își pun bandaje sinilii de cer.

Resimte ca o rană tot ce-i viu
Îmbrățișarea pătimaș-a iernii,
Din zori cu ger la frigul din vecernii
Și nopțile tăioase-n strai corbiu.

Și dacă gerul crunt, acum în toi,
Îl definim ca lipsă de căldură,
Răceala-n lume, izbucnind în ură,
Este absența dragostei din noi.

Cum biciuiți de vânt fugim de ger
Și căutăm căldura cu ardență,
Să căutăm și-a dragostei prezență
Și lumea va ieși din frigider.

Să ne iubim cu suflet cald mereu,
Dând păcii șansa ce i se cuvine,
Și-abia atunci vom înțelege bine
Că Dragostea e Însuși Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 10 gerar 2017

Sonet geros

ger

Când gerul e mai mult decât…zăpezi
Și prin prezența lui devine stare
Care te invadează lent și doare
Și te îndeamnă să capitulezi,

Când orice pâlpâire parcă moare
Și-s negre geruitele amiezi,
Dorind căldura s-o reinventezi,
Te-mpotrivești cu sârg la disperare.

Și iată că speranța din Cuvânt
Vine ca un dezgheț al înnoirii
Purtată-n taina unui legământ,

Căci dincolo de limitele firii
Va răsări, ca un deznodământ,
Eternul Soare al neprihănirii.

Simion Felix Marțian