Dumnezeu nu face scamatorii

  Faptul că lucrarea Mântuitorului era însoţită de minuni, I-a sporit notorietatea. Mulţi Îi ascultau însetaţi cuvintele, dar semnele miraculoase aveau ecou, mărindu-i faima. Cum ar fi putut, astfel, ca prezenţa Sa să treacă neobservată?  Şi nu i-a scăpat nici lui Irod Antipa, guvernator în Galileea şi Pereia.

  Identitatea Acestui făcător de minuni era, însă, o enigmă pentru Irod. Unii spuneau că era Ilie, alţii Ioan Botezătorul. „Dar Irod zicea: <<Lui Ioan i-am tăiat capul; cine este oare Acesta despre care aud astfel de lucruri?>> Şi căuta să-L vadă.” (Luca, 9:9)

  Nimic despre învăţătura lui Isus. Despre harul lui Dumnezeu. Doar curiozitate în faţa miraculosului. Dorea să-L vadă, aşa cum oamenii se duc la circ pentru ceva neobişnuit. Sună cunoscut?

  Ocazia de a-L avea în faţă pe Isus s-a ivit în timpul procesului Acestuia. Pilat, guvernatorul Iudeii, auzind că acuzatul este din Galileea, L-a trimis la Irod. Acesta, „când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune.”(Luca, 23:8)

  Însă Isus nu s-a dovedit a fi „cooperant”. El nu avea nimic de demonstrat. Scopul Său nu era să satisfacă curiozitatea cuiva. Sau să-i potolească setea de senzaţional. Cum, de altfel, nu e nici astăzi.

  Irod a fost dezamăgit de această întâlnire. El voia circ, nu mântuire. Dar Dumnezeu nu face scamatorii. Nu oferă numere de divertisment. Dumnezeu mântuieşte. Şi dacă pentru asta recurge adesea la miracole, o face după planul Său.

  Dezamăgirea guvernatorului s-a transformat în dispreţ „şi după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat.”(Luca, 23:11)

 Este o întâmplare tristă, însă gustul ei amar l-am suporta mai uşor dacă ar aparţine doar istoriei antice. Dar se repetă mereu şi astăzi. Oamenii în goană după senzaţional aşteaptă ca Dumnezeu să acţioneze după voia lor, pentru că „au plătit biletul”. Ca la spectacol.

  Acceptând oferta lui Dumnezeu, adică mântuirea noastră, vom avea parte şi de minuni. Dar numai atunci când hotărăște El. Şi cea dintâi este transformarea noastră.

 

Simion Felix Marţian

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Au dispărut în hăuri abisale
Busole, hărți și puncte cardinale,
Și-am fost în Univers doar El și eu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu
Eram vulcan ce erupea fierbinte,
Și-n izbucnirea mea de simțăminte
Se-nvăpăia al dragostei nucleu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Simțeam că-mi curg din inimă cascade,
Și stropi de-argint, cu mii de miriade,
Purtau în ei boboci de curcubeu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Îmi înflorea și lacrima sub pleoape,
Și pacea mă învăluia de-aproape
Ca-ntr-un tihnit apus violaceu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Ceva din El a coborât în mine,
Căci de atunci, senzația de... bine
Este într-un continuu apogeu.

De când eu L-am atins pe Dumnezeu
Cu rugăciunea mea de foc încinsă,
Ea, ruga mea, e tot spre El întinsă,
Și-n mâna Lui o să o țin mereu!

Simion Felix Marțian

Sonetul căutărilor

Și aripile gândului sunt ude,
Când bat prin ploaia grea de întrebări,
Căci fulgerul doar stinge lumânări
Și-n beznă cicatricea-i se include.

Curg tainele în valuri peste zări,
Purtând în sevă adevăruri nude,
Și-i gata omenirea să asude
Trecându-și în agendă... căutări.

Icnind în căutare prin hățiș,
Confuzi pășim pe marginea genunii
Cu pași nesiguri peste grohotiș.

Dar cheia e în flacăra minunii
Pe care o trăim în luminiș,
Cu Cel ce-a zis: „Eu sunt Lumina lumii!”

Simion Felix Marțian
Siegen, 22 octombrie 2021

Un sejur all inclusive, cu Dumnezeu

 Pământul propriei țări părea minat pentru Ilie. Stârnise mânia împăratului și nu mai era în siguranță nicăieri. Unde să se ducă? Și, mai ales, ce-o să mănânce? Grele întrebări. Dar vitale.

  Însă Ilie Tișbitul nu era de capul lui. Era un proroc al lui Dumnezeu, și de la El aștepta răspuns. Și a venit: „Pleacă de aici(…) și ascunde-te lângă pârâul Cherit.”( 1 Împărați, 17:3) Acolo s-a dus Ilie.

  Din pârâu urma să bea apă proaspătă. O comoară, în vreme de secetă. Dar siguranța lui? Iscoadele lui Ahab puteau să fie oriunde. Nu, însă, și acolo unde te ascunde Dumnezeu. Din pârâu se adăpau, cu certitudine, și sălbăticiunile din zonă. Un alt pericol. Dar nu pentru cel aflat sub protecția divină.

  Cât despre mâncare, rezolvarea este și mai uimitoare: „…am poruncit corbilor să te hrănească acolo.”(v 4) La asta te-ai fi gândit, Ilie? Room-service în sălbăticie. Și încă serviciu asigurat de… corbi. Trăiește-ți uimirea, Ilie, și… poftă bună!

 Așadar, acest om urmărit de iscoadele împăratului era acum în siguranță. Mai avea și apă la discreție, iar „corbii îi aduceau pâine și carne dimineața și pâine și carne seara”(v 6)

  Și iată cum, într-o peroadă de criză extremă din viața lui, Ilie are tot ce-i trebuie: mâncare, apă, siguranță. Explicația este simplă: el se afla acolo unde l-a trimis Dumnezeu! Și Dumnezeu l-a însoțit cu binecuvântarea Lui.

  De altfel, Isus Însuși ne învață să nu ne îngrijorăm cu privire la ce vom mânca, ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca. Pentru că, spune El, „Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele.”(Matei, 6:32)

   Putem să ne bucurăm de acest „all inclusive”, fiind acolo unde ne vrea Dumnezeu. Fiind ÎN voia Lui. Acolo sunt coordonatele binecuvântării. Oferta este nelimitată. Și cu vedere spre… eternitate!

 

 Simion Felix Marțian

 

Sonet cavaleresc

Sunt gata de o nouă cavalcadă,
Ținând în frâu cuvântul înșeuat,
Și-având ținută de la Împărat,
Port coif și scut, port suliță și spadă.

Mi-e cântul de potcoave cadențat,
Urcând prin constelații în cascadă,
Și pe sub a netimpului arcadă
Îmi torn ofranda într-un imn curat.

Știu, Doamne, doar cu foc un cânt e viu,
Și are-n sevă irizări divine
Când flăcării din vers mă circumscriu.

De-aceea vreau, fiind încins de Tine,
Să ard pe-altarul Tău atunci când scriu,
Poet și vers, arzând, să Ți se-nchine.

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 octombrie 2021

Simfonie de toamnă

Cu roua-n pleoape zorii aprind lumina-n struguri,
Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală,
Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri
Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.

În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă,
Se împletesc miresme cu vântul ce adie,
Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă,
Născând printre decoruri o amplă simfonie.

Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră
Și țipătul de brumă mușcată de copite,
Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră,
Se-armonizează totul, din note împlinite.

Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă
Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea,
Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă,
Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!

Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul
Din tolba revărsată a minunatei toamne,
Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul:
Această simfonie e opera Ta, Doamne!

Simion Felix Marțian
Siegen, 14 octombrie 2021

Interogându-L pe Dumnezeu

  Nuuu, nu se poateee!!! E strigătul disperat al celui care primeşte un bobârnac de la viaţă. Sau un croşeu. Sau…o tăvăleală teribilă. Iar după revenirea din şoc, urmează întrebările, care după măsura credinţei fiecăruia, sunt adresate mai direct sau mai evaziv lui… Dumnezeu!

 De ce, Doamne? De ce eu? De ce mie? De ce aşa? De ce acum? De ce, de ce, de ce? Şi toate aceste întrebări se rostesc pătimaş, cu sentimentul arzător că am fost nedreptăţiţi.Că am fi meritat altceva.

  Iov a fost un om FĂRĂ PRIHANĂ înaintea lui Dumnezeu. Omul integru plăcut Lui. Şi, paradoxal, loviturile primite au fost pe măsura neprihănirii lui. Dar, omeneşte vorbind, într-un raport inversat. Şi-a pierdut averea. Toată. Şi a fost uriaşă. Şi-a pierdut copiii. Toţi. Şi au fost zece. Iar la urmă, ca un „bonus” s-a ales cu o ulceraţie chinuitoare pe tot corpul.

   În această situaţie disperată, care ar fi justificat, am spune noi, o interogare ca cea de mai sus, el s-a mulţumit să spună: „Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?”(Iov 2:10)) O atitudine uluitoare! Şi asta până când prietenii săi au devenit agasanţi cu concluziile lor acuzatoare.

  Abia atunci a încercat să se dezvinovăţească, iar justificarea lui înaintea oamenilor Îl acuza pe Dumnezeu. Îl prezenta nedrept în judecăţile Sale. Însă când Dumnezeu a găsit cu cale să-i răspundă, Iov, înţelegând, nu a mai rostit decât: „Îmi pun mâna la gură.”(Iov 40:4)

  Având în vedere că Dumnezeu i-a redat averile, înmulţite, şi l-a binecuvântat cu alţi zece copii, iar el „a murit bătrân şi sătul de zile”, am putea spune că este o istorie dureroasă cu… happy end.

  Dar dincolo de această dramă zguduitoare, ceea ce avem de învăţat este atitudinea noastră în încercări. Nu este uşor să primeşti palme de la viaţă, şi o spun ca unul care mai simte usturimea, după ani şi ani, dar decât să-l asaltăm pe Dumnezeu cu întrebări, mai bine să ne amintim de cuvântul Său care spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28)

  Şi în locul unei neinspirate interogări, care poate fi ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, să rostim o rugăciune: Doamne, dacă ai îngăduit să trec prin mijlocul furtunii, vreau să simt prezenţa Ta izbăvitoare. Amin!

Simion Felix Marţian

Mulțumiri de toamnă

Cu vânturi ce cântă prin coame de cai
Și brume țipând sub copite,
Ne-nvăluie toamna, purtându-și pe strai
Odăjdii de-arămuri topite.

Pe cerul clipind tot mai rar siniliu
Își trage nezborul și plumbul,
Și reci adieri hohotind a pustiu
Sărută cu foșnet porumbul.

Lipsindu-i din scenă prea mulți cântăreți
Închide și ea stagiunea,
Lăsând croncănituri de negre tristeți 
Să-și fâlfâie-n zbor pasiunea.

Acesta-i tabloul când pleoapele dor
De strânse ce sunt, de-ncordare,
Dar când se ridică al inimii stor
Vezi toamnă bogată și...soare.

Și-atunci înțelegi că orice anotimp
Își poart comoara în sine,
Divină-mpletire, imună la... timp,
De „bun”, de „frumos” și de „bine”.

Și cântecul lipsă pe-al toamnei album
Să-l scriem divinului Tată:
Cântând mulțumim pentru toamna de-acum,
Pe care ne-ai dat-o bogată!

Simion Felix Marțian

Sonet genealogic

Împing orizontul cu pârghia minții,
Luminii dând aripi din ruptele chingi,
Să caut prin tomuri, sub colb și paingi,
Originea noastră, natura sorginții.

Căci gândul veciei, cu care te-ncingi,
Și-avutu-l-au torță prin beznă părinții,
De unde-i? – că-i gând luminos cum sunt sfinții,
O albă-mpletire cu roz de... flamingi.

Dar Tu, Cel ce zis-ai: Să fie lumină!
Dorit-ai lumină și-n spiritul meu,
Și-mi dai azi răspunsuri din Cartea divină.

Acolo găsesc și al meu „adeneu”,
Căci scris e, suntem din eternă tulpină,
Din neamul Tău, Doamne, și fi-vom mereu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 8 octombrie 2021

Raționalizarea și matematica lui Dumnezeu

  A devenit incomod pentru împărat datorită poziției sale față de adevăr, așa că se impunea o auto-exilare. Numai că Ilie Tișbitul nu era un analist politic clonțos, sau un ziarist pus pe ceartă, ci un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. Așa că s-a bucurat de ocrotirea Sa în tot timpul conflictului cu Ahab.

 A urmat o perioadă de peregrinări până la victoria finală, și pașii l-au purtat, călăuzit fiind de Dumnezeu, și pe la Sarepta Sidonului. Acolo urma să fie găzduit, potrivit cuvântului Domnului, de o văduvă.

  Întâlnirea lui Ilie cu văduva a vut loc la poarta cetății, unde femeia căuta niscaiva vreascuri pentru foc. Seceta instalată în urma rugăciunii prorocului a adus, cum era firesc, foamete. Întreaga țară era afectată, iar această văduvă… cu atât mai mult. Dar la ea l-a trimis Dumnezeu pe Ilie.

  Rezervele de hrană ale văduvei erau „un pumn de făină într-o oală și puțin untdelemn într-un urcior” ( 1 Împărați 17:12). Pe acestea le-a invocat, ca neputință, în fața acestui oaspete nedorit. Ea urma să coacă o ultimă turtă, pe care să o mănânce împreună cu fiul ei și apoi să aștepte sfârșitul.

  Dar Ilie venea trimis de Cel ce poate. De Cel Atotputernic. De aceea i-a spus femeii să-i facă MAI ÎNTÂI lui o turtă, apoi pentru ea și fiul ei, pentru că „făina din oală nu va scădea, și untdelemnul din urcior nu se va împuțina” (17:14).

  Văduva din Sarepta își raționaliza rezervele de hrană, dar fără speranță. De aceea era și o ultimă porție. Extrem de întunecată. Dar Ilie a sărit peste raționalizare. Pentru că venea în Numele Domnului.

 Dacă suntem cu adevărat „împreună-lucrători cu Dumnezeu”, cum le scria Pavel corintenilor, vom acționa la fel ca Ilie. Adică Îl vom lăsa pe Dumnezeu să aplice matematica Lui. Și vom vedea aceleași rezultate.

 Dar, ca în cazul văduvei, trebuie avut în vedere acel „MAI ÎNTÂI”. Adică, MAI ÎNTÂI  DUMNEZEU! De altfel, este scris: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui ” (Matei 6:33).

  Așadar, să acordăm prioritare celor spirituale și ne vom bucura de „turtele” lui Dumnezeu. Adică de binecuvântările Sale, care ne vor uimi. Pentru că depășesc sfera înțelegerii noastre… matematice.

 

Simion Felix Marțian