Ai văzut fluturii?

Fluture

Un nou val de scumpiri pare inevitabil în urma noii creşteri a preţului la combustibil. Efectul de seră apărut în urma poluării fără precedent se face tot mai simţit şi se măsoară în…dezastre.
Teatrele de război ale lumii par să nu cunoască relaşul şi “succesul”lor se măsoară în… victime.

Arunci iritat ziarul din mână şi privirea îţi rămâne pironită în zaţul întunecat rămas în ceaşca de cafea pe care tocmai ai băut-o.Voiai să te relaxezi răsfoind ziarele de dimineaţă şi această avalanşă de ştiri alarmante te-a dat peste cap.Te întuneci ca zaţul pe care îl fixezi în continuare cu privirea simţind cum toate astea se suprapun peste propriile tale probleme.

Un telefon primit de la spital ţi-a adus la cunoştinţă că glicemia soţiei tale a crescut.Şeful ţi-a refuzat creşterea salarială solicitată. Întâlnirea cu dirigintele băiatului a fost plăcută dar ai aflat că “Einstein”, cum îi spun colegii puştiului tău, a lipsit de la ora de sport.

Zaţul care se usucă încet în ceaşcă te invadează, prin contact vizual, cu întuneric şi amărăciune. Nu poţi să localizezi durerea care te sfâşie dar o auzi ţipând: Doamne, în ce lume trăim?

Hai, redresează-te! Este adevărat că pământul este apăsat de blestemul păcatului, dar lumea nu este nicidecum monocromă. Noi nu vedem decât lucrurile spre care privim, aşa că roteşte-ţi privirea în jur şi vei fi uimit de bogata paletă coloristică a lumii înconjurătoare. Şi încă ceva: până şi negrul cel mai întunecat este tivit cu culoarea speranţei atunci când îţi pui încrederea în Domnul. Apostolul Pavel îi îndemna pe credincioşii din Roma: ”Bucuraţi-vă în nădejde. Fiti răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.” (Rom.12:12)

Încearcă să reevaluezi situaţia. Starea sănătăţii soţiei tale nu este tocmai cea pe care i-o doreşti, dar aminteşte-ţi de modul absolute miraculous în care a scăpat cu viaţă din accidental de anul trecut. Şeful ţi-a refuzat, deocamdată, cererea de mărire a salariului, dar ai, totuşi, cel mai mare salariu din departament. Băiatul a chiulit, se pare, de la sport, dar cu câtă mândrie te-ai fotografiat alături de el când a câştigat la olimpiada de fizică. Până şi zaţul din ceaşca pe care nu încetezi să o priveşti nu e altceva decât restul de la o cafea pe care ai băut-o cu plăcere.

Credincioşii din Tesalonic erau îndemnaţi: ”Bucuraţi-vă întotdeauna”(1Tes.5:16), “Rugaţi-vă neîncetat”(v17)şi ”Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile”(v18).
Îndreaptă-ţi privirea spre binecuvântările lui Dumnezeu. Ai observat că s-au împrăştiat norii?

Priveşte la frumuseţile care te înconjoară:arbori, păsări, flori, fluturi. Apropo: ai văzut fluturii anul ăsta???

Simion Felix Marţian

Poezia creştină

Vioara 1

Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă şi zic:”Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!”Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba! (Ps.45:1)

Tabloul e de vis, copleşitor,
Când vezi metafore râzând în soare
Şi epitete-n strai strălucitor
Printre poeţi care cu seva lor
Scriu în pridvorul limbii literare.

Tot lexicul este un câmp arat,
Supus de plug de-a lungul şi de-a latul,
Însă tresare brusc, înflăcărat,
Dând într-un clocot viu tot ce-i de dat
Când lauda e pentru Împăratul.

Cuvintele ţâşnesc cu irizări
Făcându-şi cuib în poala poeziei;
Noi le dăm aripi, le deschidem zări
Vorbind cu psalmi şi izvodind cântări,
Dând laudelor girul armoniei.

Izvoarele din versuri şopotesc
Pe-acelaşi portativ cu frunza, vântul,
Iar laudele cresc şi cresc şi cresc
Când vin cuvintele şi se-mpletesc
Pentru-a slăvi pe Cel ce e Cuvântul.

Ne închinăm Divinului prin vers,
Pri tot ce El ne-a pus la îndemână,
Şi-n limitatul nostru univers
Mersul ni-e zbor şi scrisul de neşters
Căci poezim cu cer limba română.

Simion Felix Marțian

Boii sau mantaua consacrării?

DSCF3851d

Cei trei ani și jumătate de secetă deveniseră o amintire dureroasă, și acum pământul jilav respira răcorit prin brazdele care se răsturnau în urma plugului.
Douăsprezece pluguri, trase de douăsprezece perechi de boi, mergeau într-o aliniere uimitoare, înnegrind fața pământului.

De coarnele plugului din urmă ținea Elisei, fiul lui Șamat. Era conștient de importanța lucrării sale, dar îi și plăcea. Iubea ogorul, iubea plugul și boii, iar când glia se fărâmița supusă în fața lui, își umplea pieptul cu mirosul pământului reavăn. Mirosul pâinii de mâine.

Privind spre capătul ogorului care se pierdea în zare, simțea că asta îi era chemarea. Să frământe pământul. Dar Dumnezeu hotărâse altceva, și-n zarea care-l absorbea, un punct mișcător părea să crească. Și să crească. Până a devenit un chip, și în fața lui a apărut Ilie Tișbitul. Prorocul Domnului.

Ilie și-a aruncat mantaua peste Elisei, și acesta a înțeles că trebuie să-l urmeze. Că în fața lui stătea o lucrare care presupunea o rupere a legăturilor trecutului. Chiar dacă păreau trainice. Chiar dacă erau împletite din pasiuni.

Înainte de a-l urma pe Ilie, Elisei și-a tăiat punțile de întoarcere. Printr-o jertfă. A jertfit boii, jertfindu-și pasiunea. A făcut să amuțească glasul care l-ar fi putut chema înapoi. A înțeles că sub mantaua consacrării nu mai e loc și pentru altceva, decât pentru slujire. Chiar dacă ceea ce făcea era util.

Timpul a dovedit că a făcut cea mai bună alegere. Că a luat o hotărâre după voia lui Dumnezeu. Iar experiența lui este edificatoare.

Căminul îi oferea lui Elisei siguranță și tihnă, iar plugul îi oferea bucuria de a-și vedea palmele rodind. Dar a fost o chemare, la care el a răspuns. Prin renunțări. Și a mers înainte. Așa a trăit minunile lui Dumnezeu. Făcând ce i s-a cerut, fără regrete.

Sub mantaua consacrării nu este loc de boi. Decât, eventual, ca jertfă.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 16 august 2016

Sonet de august

aug 3a

Clipesc uimite albele amiezi
Când timpul bate-n geamul dinspre soare
Cu berze pregătite de plecare,
Și-și picură carminul prin livezi.

La sânul verii parcă-i mai răcoare
Când zarea se umbrește cu cirezi,
Și-amurgul pune stele și diezi
În tril albastru de privighetoare.

Dar drumul către coacere, gustar,
Este un timp al împlinirii-n sine,
Nu filă fâlfâind în calendar.

Și, cu uimirea năvălind în mine,
Îmi pun dorința vie pe altar:
Mă împlinește-n timpul Tău, Divine!

Simion Felix Marțian

Dor de scris

DSC_0319

Mi-e sete de albul hârtiei de scris
Dar nu să îl sorb, ci el să mă soarbă,
În verbe vărsându-mă, viu manuscris,
Cu inima-n flăcări și patimă oarbă.

M-apropii de lexic privind hămesit,
Cu foame atroce în gândul fierbinte,
Dar nu să mănânc la festinul râvnit
Ci eu vreau să fiu devorat de cuvinte.

Topit în idei, sentimente și zbor,
În psalm să renasc, cu vibrații profunde,
Cu cerul și stare și țel și decor,
Un psalm pe altarul trăirii fecunde.

Să scriu cu iubire și-apoi să fiu scris,
Să fiu și poet și poem deopotrivă,
Înscris în cuvânt și tot lui circumscris,
Absolutul tangent la trăiri relative.

Mă coc la cuptorul acestei dorinți,
Dar până ce pârga din scris să o dărui,
Spre ceruri înalț, în cuvinte fierbinți,
O rugă în care din inimă stărui:

Dă-mi, Doamne, mai mult, tot mai mult și mai mult
Din ceea ce face ca versul să ardă,
Și-atunci când, scriind, voi tăcea să Te-ascult,
Să simt cum vibrează a harului coardă.

Și-n scrisul ca jertfă adus la altar
Să fie-nchinarea adâncă, adâncă,
Purtată spre Tine pe aripi de har
Chiar dacă… și zgura mai dăinuie. Încă.

Simion Felix Marțian

Dor de pace

DSC_4885a

Tot albi sunt porumbeii, ca și ieri,
În zborul lor pe-un cer la fel de-albastu;
De ce, dar, dau lăstari de neplăceri
Din rădăcini de ură și dezastru?

De ce se-aud din beznă nechezând
Cai nărăvași ce-azvârle din copite?
De ce-s în zare zale zăngănind,
În șuierat de sulițe-otrăvite?

Planeta pare-o pungă cu venin
Ce scuipă foc atunci când e atinsă,
Și cerul ei degeaba e senin
Când dragostea în oameni este stinsă.

Orice scânteie este un coșmar
Cu foc și cu explozii iminente,
Vorbim lătrând, ne mângâiem prea rar,
Și gheața ține loc de sentimente.

În lumea urii e-un nestins război
Și ura ei începe să ne doară,
Dar dacă pacea o purtăm în noi,
Preaplinul ei va da pe dinafară.

Mi-e dor de pacea care face dig
În calea revărsărilor de ură,
Și ca să fie cald unde e frig
Iubire pune unde e spărtură.

Mi-e dor de omul bun și luminos
Ce-aleargă după pace cu ardoare,
Mi-e dor de pacea care-o dă Cristos
Căci ce e de la El nicicând nu moare.

Simion Felix Marțian

Europa plânsu-NI-S-A

Mihai V 2

Suntem est-europeni, aproape de gardul de răsărit al continentului. Ca țară. Luând, însă, în calcul extremitățile fizice ale Europei (Urali-Atlantic), suntem mai degrabă centrali. Rămânând la condiția noastră de „răsăriteni”, privim „în sus” la vestici, având în vedere că dezvoltarea economică nu s-a produs în același ritm.

Ca membri în Uniune, suntem grănicerii de pe frontiera de vest, și acest lucru mă duce cu gândul la statutul nostru medieval de „apărători la poarta creștinătății”.
Apărători împotriva „cui”? Sau „a ce”? A islamului, care și-a rupt de câteva ori dinții pe-aici!

Istoria este ceea ce este, iar acțiunile consemnate sunt interpretabile. Ne este greu să stabilim adevărul chiar și privitor la evenimente recente, așa că nu putem avea pretenția că vom putea face lumină asupra unora peste care colbul s-a așezat în strat gros.

Totuși, există lucruri evidente, și printre acestea se numără și rolul nostru în apărarea porții amintite. E drept că uneori compensăm modestia la care ne obligă situația economică, cu o infatuare istorică, exagerându-ne rolul jucat în evenimente. Nu cred că e cazul aici. Cronici străine ne sunt favorabile privitoare la acest subiect.

Dacă am apărat o „poartă” înseamnă că ea a existat. Și a fost apărată cu sacrificii. Nu putem aprecia acum în ce măsură creștinismul apărat atunci era pe placul lui Christos, dar era, oricum, mediul în care I se putea aduce închinare.

Revenind la rolul contemporan de grăniceri la frontiera Uniunii, nu pot să nu mă întreb cu nedumerire: Ce apărăm aici? Oprim migrația ilegală? Nu e cazul, căci totul e legalizat. Suntem la poarta unei gospodării fără garduri. Ne luptăm cu traficanții de țigări „netimbrate”, în timp ce semiluna intră în Europa cântând cântece de biruință. Acompaniate cu kalașnicov în bum-major. Intră pe lângă poartă.

Europa, tu chiar nu înțelegi cine se bucură de triumful islamului? Și de legile tale smintite care contravin legii lui Dumnezeu? Miasmele putreziciunii tale nu trebuiau înviorate cu miros de praf de pușcă, ci alungate cu aromă de viață. De viță nouă în Christos.

Îți place ce vezi, Europa? Nu acuz pe nimeni. Cei care plâng sincer nu au timp de acuzații. Și eu plâng pentru morții Nisei. Și ai Parisului. Și ai Madridului. Și ai Londrei. Și, și, și…

Europa, întoarce-te la Christos! La Domnul păcii. Și-al mântuirii tale.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 iulie 2016

Sonet marin

Marti (75)a

Oglindă albastră, sau zbucium intens,
Zâmbind prin dantele de val, sau ursuză,
O simți cum cunoașterii vii se refuză,
Sub straiul misterelor sale, imens.

Și vuietul tainic ne pare o scuză
Privind refractările ei fără sens,
Sau poate că-n vălul secretelor,dens,
Se simte ea însăși adesea confuză.

Abis de enigme țesute în larg,
Ne pare că-n urletul ei are ură
Când valuri în stâncile vieții se sparg;

Dar peste primejdii și-a lor mugitură
Se-nalță măreț al speranței catarg
Căci, Doamne, Tu zisu-i-ai: „Taci! Fără gură!”

Simion Felix Marțian

Zile dureros de frumoase

Soare

Nu mi-am propus să definesc „frumosul”, evitând astfel hățișul unui relativism sufocant. Oricum, o atare definire trebuie să țină cont de contextul istoric, geografic, social, cultural, etc. M-am oprit, însă, la „timp frumos”, unde părerile par să fie unanime.

Când omul exclamă: „În sfârșit, timp frumos!”, trebuie să fi trecut furtuna, să se fi oprit ploaia, să fi încetat gerul, să fi ieșit soarele. Noțiunea de „timp frumos” are, deci, strânsă legătură cu soarele. Cu căldura.

Potrivit acestor criterii, avem o vreme splendidă. A venit ce ne-am dorit. Și totuși, când temperatura începe să crească, oamenii fug de…frumos. Chiar dacă noțiunea de „prea frumos” nu există. Nimic pozitiv nu este „prea”, din punct de vedere logic. Oamenii își caută adăpost, lăsând afară frumosul, adică lumina și căldura.

Paradoxal, așteptăm timpul frumos, ne dorim soarele, dar am inventat…parasolarul. Care să ne apere de soare. Căută adăpost când e soare și căutăm adăpost când e frig. Căutăm adăpost când bate vântul și căutăm adăpost când plouă. Chiar dacă am dorit ploaia și ne-am rugat pentru ea.

Omul pare a nu fi în armonie cu vremea de pe propria-i planetă. Pare venit de pe altă lume. Dar Biblia ne spune că Dumnezeu Și-a încheiat Creația făcându-l pe om, căruia i-a încredințat pământul, spunându-i: „Supuneți-l!” Și dacă Genesa ne vorbește despre „răcoarea zilei”, armonia om-natură pare să fi existat.

Ce s-a întâmplat? Păcatul. Răzvrătirea. Și ceea ce Dumnezeu a creat ca un mecanism perfect a fost afectat, intrând sub blestemul păcatului. Omului i s-a încredințat planeta, și aici ar fi trebuit să fie în elementul său. Dar nu mai e. Și ceea ce-și dorește îl afectează. Adică timpul…frumos. Folosește protecție împotriva „frumosului”. Un „frumos” care ustură, doare, sau ridică tensiunea.

Vorbim la trecut despre „răcoarea zilei” și armonia deplină a omului cu Creația, în prezența lui Dumnezeu. Vorbim la viitor despre o armonie absolută în care nici de soare nu va mai fi nevoie. Și tot în prezența lui Dumnezeu.

Prezentul? Un „frumos” relativ, care adesea ne afectează. Dar ceea ce rămâne, totuși, ca o frumusețe statornică, este frumusețea interioară, gnerată de împăcarea cu Dumnezeu.

Așadar, timpul frumos nu ține de stare vremii, ci este timpul petrecut cu Dumnezeu. Să aveți parte de zile frumoase!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 iulie 2016

Pomul bun

HPIM1698b

„Nu este niciun pom bun care să facă rod rău, şi niciun pom rău care să facă rod bun.” (Luca 6:43)

Îmi cântă roua-n frunze de cu zori
Şi mă răsfaţă soarele amiezii,
Amurgul mă îmbracă în culori
Iar noaptea-mi pune-n ram privighetori
Să cânt cu ele-n marginea livezii.

Am trunchiul viguros, bine fixat
De rădăcini adânci, către izvoare,
Coroana mea este smarald curat
Cu verdele-i de soare sărutat,
Dar rodul, rodul cum e, Grădinare?

Pot să hrănesc drumeţul ostenit
Cu roadele din ramuri, rumenite?
Sunt dulci? Sunt hrănitoare? De dorit?
Şi rostul pentru care-am fost sădit
Mi-l împlinesc cu cele oferite?

Sunt întrebări la care mă-nfior
Şi îmi zbârleşte scoarţa echivocul
Ştiind că numai pomul roditor
Are speranţă pentru viitor,
Pe celălalt îmbrăţişându-l…focul.

De-aceea cu evlavie mă-nchin
Cu trunchiul la pământ, şi-n rugăciune
Eu Te implor, o, Grădinar divin,
Pune în trunchiul meu de sevă plin
Altoi de dragoste şi fapte bune.

Să-mi plec cu dragoste spre trecător
Crengile verzi cu rod râzând în soare,
Nu doar frumos, ci bun şi hrănitor,
Şi în zăduful zilei fără nor
Să îi ofer o oază de răcoare.

Atunci voi şti că nu-s doar un copac,
Decor ivit pe verdele câmpiei,
Ci pomul bun prin tot ceea ce fac,
Sunt pomul Grădinarului pe plac
Sădit pentru Grădina veşniciei.

Simion Felix Marțian