Mioriţa

dscf3290

Pe-un picior de plai
Cu gândul la Rai…

– Nu plânge, Mioriţo, nu mai plânge,
Ţi-e, cumva, glasul bocet a pustiu?
Complotul cosmic însetat de sânge
Ce-a vrut ca Viaţa-n moarte a o frânge
A eşuat, Păstorul tău e viu.

Iar dacă paltinii şi brazii cântă,
Chiar munţii falnici în splendoarea lor,
Ei nu jelesc şi nici nu se frământă
Ci spre Păstoru-ţi cântul lor se-avântă
Recunoscându-L ca şi Creator.

Căci înainte ca ceva să fie,
Iar timpul făcea primii paşi în mers,
Păstorul tău, care-i din veşnicie,
A desenat cu-tâta măiestrie
Decoruri pentru-ntregul Univers.

De-aceea-I cântă soare, lună, stele
În drumul lor pe tainice poteci;
Păstorul tău e Domn şi peste ele,
Aşa că sterge-ţi lacrimile grele
Căci El e viu, e viu în veci de veci:

-N-am doliu-n suflet şi nu plâng de jale,
Eu ştiu că este viu al meu Păstor
Căci simt atingerea iubirii Sale
Şi-al Lui toiag mi-e-ndrumător pe cale,
Dar plâng mereu de dor, numai de dor.

Mi-e dor de El şi plânsul nu se curmă
Căci vreau să-L văd, să-I mulţumesc smerit,
Cândva, păscând, eu, oaia de la urmă
M-am rătăcit, m-am depărtat de turmă
Dar El m-a căutat şi m-a găsit.

M-a dus pe umeri până la păşune
Să fiu alături iar de turma Lui,
Şi-avea în glas atâta pasiune,
Şi-atâta miere-avea în vorbe bune
Cum n-am găsit în glasul nimănui.

-Nu plânge, Mioriţo, aşteptarea
Şi plânsul tău de dor se vor sfârşi;
Priveşte cum se luminează zarea,
Se-aud şi paşi, se-aude-n cer cântarea,
Păstorul vine, nu va zăbovi.

Simion Felix Marțian

Sonetul căinţei

dsc_0015a

Un ghem, o încâlceală de strădanii
Mi-e asudatul univers imund,
Unde și razele care-l pătrund
Vin dinspre orizontul de jelanii.

Aș vrea să gust și eu un zbor rotund
Având aripi de imnuri și cazanii,
Iar inima marcată de pisanii
Să se îmbrace în senin fecund.

De-aceea vreau căinței să-i dau glas
În rugăciunea mea înlăcrimată,
Înțelegând că-i al iertării ceas,

Și-apoi, îmbrățișat de Sfântul Tată,
Să stau și eu cu sfinții la taifas
Ca o făptură nouă, achitată.

Simion Felix Marțian

Misionarul

misionarul

Luând în tălpi cărări îndepărtate
Când graniţe se nasc, trăiesc şi mor,
Colindă lumi de umbre-ntunecate
Clădite pe minciuni, pe surogate,
Zelosul, dedicatul vestitor.

El simte că îl cheamă depărtarea
Cu hărţile-aşternute pe pământ,
Spre ţări unde domneşte-ntunecarea
Ducând lumina şi eliberarea
Cu torţa care arde în Cuvânt.

Înflăcărat, cu focul în privire
Şi inima în clocot pentru cer,
El trece peste orice-mpotrivire
Căci e un vestitor, şi-a da de ştire
E misiunea lui de mesager.

El duce-n bezna lumilor lumină
Cu vestea mântuirii prin Isus,
Prin sângele ce spală orice vină,
Şi tolba cu scrisori îi este plină
Purtând mesajele ce vin de sus.

E artizanul luptei îndârjite
C-un zel ce pare supraomenesc
Şi lasă-n urma trudei ascuţite
Amprenta tălpilor bătătorite
Pe ţărmuri unde zorile mijesc.

Îl ştiu umblând prin ţări îndepărtate
Şi-aş vrea ca, într-un fel, să-l însoţesc,
Iar de mi-s tălpile catifelate
De prea comode şi prea neumblate,
Atunci…genunchii să-i bătătoresc.

Haideţi să ne unim în rugăciune
Cerând fierbinte Tatălui divin
Să-l însoţească El în acţiune
Dându-i putere, har, înţelepciune
Şi-o plenitudine în Duh, amin.

Simion Felix Marțian

Sonet de toamnă

4

În repetabilul conflict cromatic,
S-a năpustit rugina incisiv
Şi verdele, atât de expresiv,
A dispărut subit şi enigmatic.

Tristeţea are iz ultimativ
Sub cerul toamnei devenit beznatic,
Din care plouă greu şi reumatic
Ca într-un implacabil laitmotiv.

Dar dincolo de ploi, de frig, de plumb
Se vede a rodirii strălucire
În aurul ce râde în porumb,

De-aceea, chiar cu bruma prinsă-n fire,
Mă rog, când de tristeţe mă dezbumb:
Mă întomnează, Doamne, prin rodire!

Simion Felix Marțian

Bunicul și normalitatea

bunicul

„La MINE în casă nu poroncește Ceaușăscu!” Nu este expresia unei rezistențe dârze în fața sistemului. Nu. Sau, poate, totuși… De fapt sunt cuvintele bunicului meu, rostite cu hotărâre, atunci când noi, nepoții, l-am îndemnat șă-și dea ceasul cu o oră înainte. Trecuse și țara noastră la ora de vară.

Cu o logică de fier, ca a lui Moș Ion Roată, el a adăugat: „Cum să zâci că-i patru, dacă-i tri?” Noi înțeleseserăm că-i vorba de o măsură luată din rațiuni economice, dar pentru el era o deviere de la normalitate. Și avea dreptate, doar că în cazul acesta normalitatea era una arbitrară. O normalitate care se putea schimba prin consens.

Mi-am amintit de cuvintele lui Simion „dintre gruiețe”, bunicul meu, văzând cu câtă ușurință se abdică azi de la normalitate. Și nu de la una arbitrară. Dumnezeu a instituit familia, și mii de ani aceasta a fost normalitatea, până azi când o dăm pe sminteală.
Homosexualitatea este o meteahnă bătrână, dar a fost întotdeauna condamnată de Dumnezeu, ca păcat. Și oamenii au considerat-o la fel. De ce, astăzi, nu se mai consumă în obscuritate, ci iese la lumină? Cui folosește toată această propagandă deșănțată? De ce trebuie să-și legalizeze păcatul?

Căutăm răspunsuri, încâlcindu-ne în întrebări, la care Moș Simion, sau Moș Ion Roată ar fi răspuns simplu: lucrul diavolului. Și iar le dăm dreptate. Ca să propui astfel de legi trebuie să fii ori nebun ori manipulat. Or cei de la Bruxelles (ori de aiurea) nu par nebuni. Și, totuși, astfel de legi se votează, chiar dacă vorbim de o minoritate nesemnificativă.

Tulburarea mea, văzând în ce direcție merg lucrurile, s-a accentuat dureros când am văzut că și România are aceeași problemă ca temă de casă. Nu mi-aș fi imagina că vor exista discuții, ci că hotărârea va fi, din start, unanimă pentru normalitate. Că vor fi voci care vor striga: în casa mea, în România mea, nu poruncește Bruxelles-ul. Nici diavolul. Suntem creștini, slujind lui Dumnezeu.

Dar Simion „dintre gruiețe” nu-i consilier prezidențial. Nu-i nici parlamentar. El pur și simplu…nu-i. A fost ce-a fost, până când i-a sunat ceasul. Un ceas pe care nu l-a mutat niciodată de la normalitate.

Hai, bunicule, spune-le și celor de la putere cine „poroncește” în casa asta. Adică în România.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 octombrie 2016

Manifest pentru familie

familia-1

Zidirea-ntreagă are-un început
Prin Dumnezeu, prin Cel ce-a zis: „Să fie!”,
Cel ce-a dat viață chipului de lut
Și i-a încredințat tot ce-a făcut,
Dar l-a-mplinit când i-a făcut…SOȚIE.

„Creșteți și vă- NMULȚIȚI!”- le-a zis apoi,
Și-așa a fost familia creată,
Un sacru univers unde cei doi
Din viață să dea vieții roade noi,
Fiind numiți pe veci MAMĂ și TATĂ.

Așa a fost și-așa va fi mereu
Familia concepției divine;
Un alt model nu-i de la Dumnezeu
Ci-i hohotitul progresist ateu
Venind cu bezne de la…știm noi cine.

Nu suntem antici, nici medievali
(Etichetați absurd și lamentabil),
Suntem contemporani lucizi, reali,
Dar vrem să fim lui Dumnezeu loiali
Căci Adevărul este imuabil!

Și dacă ființăm pe-acest pământ
Dând, prin gândire, existenței vamă,
Nu e fiindc-am fi aduși de vânt
Ci pentru că, uniți prin legământ,
Ne-au conceput un TATĂ și o MAMĂ.

Sodoma suflă-n trâmbiță pe drum
Mai des și mai strident ca înainte,
Când își săpa mormântul ei de scrum;
Dă, Doamne, izbăvirea Ta acum
Unirii de edenică sorginte!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 21 octombrie 2016

Sonet de octombrie

son-oct

Fiori de zori cu sărutări de brume
Sucombă-n dimineți întârziate,
Când pleoapa orizontului se zbate
Și curge mierea soarelui pe lume.

Cortina ceții tocmai ridicate,
Cu albul dens de vălurate spume,
Dezvăluie privirii noi albume
Cu pozele-n aramă ferecate.

E bogăție-n roade și-n culoare,
Având în palma cerului sorginte
De unde curg ca binecuvântare,

De-aceea dăltuiesc febril cuvinte
Să pună gratitudinea-n valoare:
Îți mulțumim cu inima, Părinte!

Simion Felix Marțian

Crez poetic

DSC_0319

Prin pori de gând şi ochi de sentimente
Se îmbulzesc spre creuzet idei,
Să fie malaxate de condei
Pe flacăra trăirilor ardente.

Sunt invadat şi filtrele-s în ceaţă,
Vreau să triez dar, totuşi: ce să scriu
Când fiecare verb se cere viu,
Şi fiecare vers imploră viaţă?

Sunt copleşit de tainica geneză
Şi-n miezul ei fierbinte mă îmbrac,
Apoi uimit mă stau, mă scriu, mă tac,
Jucându-mă cu vechea diateză.

Se dăruie paleta grea de teme
Şi ploaia versurilor e potop,
Dar nu doresc decât atât: un strop
Din arderea trăirilor extreme!

Vreau chintesenţei să-i extrag polenul
Şi, cum „a scrie” şi “a respira”
Îmi sunt totuna, poezia mea
E pentru Cel ce dat-a oxigenul.
***
Îmbracă-mi, Doamne, versul în culoare
Şi dă putere fiecărui verb,
Iar când la focul jertfei toate fierb,
Şi om şi vers Ţi-aducem închinare.

Simion Felix Marțian

Gheață și muzică pe parbriz

parbriz

Primul îngheț ne găsește de obicei nepregătiți, ca prima zăpadă pe drumarii cu utilajele la naftalină. Am pățit-o și anul acesta, când am avut surpriza, dis-de -dimineață, să-mi găsesc parbrizul mătuit de ger, cu vizibilitate zero.

Și, tot ca drumarii amintiți, nepregătit. Nu o unealtă de curățat la îndemână, nu o soluție pentru dezghețare, de parcă aș fi hălăduit prin Caraibe.
Moment tensionat, nu tocmai propice pentru meditație, și totuși…

Atunci am constatat că uneori progresul tehnologic ne plasează, paradoxal, în sfera problemelor fără rezolvare. Cum? Uite-așa!

Într-o astfel de situație, automobilistul care mai are în dotarea mașinii clasicul radiocasetofon, folosește carcasa unei casete pentru a curăța parbrizul. Cu succes. Indiferent de ritmul muzicii de pe casetă. Indiferent de succesul de top. Indiferent de căldura transmisă de interpret.

Dar cum să faci același lucru cu un CD, când știm că dreapta este tangentă la cerc într-un singur punct? Ca să nu mai vorbim de un stick, sau un card de memorie. Și-atunci la ce este bun progresul tehnologic?

În concluzie, până la apariția curățitorului de parbriz prin wireless, păstrați o casetă. Cu carcasă. Sau, dacă nu, cântați cu foc până se dezgheață parbrizul.

Să ne-auzim cu bine. În parcare.

Felix

Sonetul bucuriei

DSCF6800

În inimi însolzate cu tristețe
Defuncte simțăminte ruginesc,
Iar florile speranței se-ofilesc,
Restante la factura de tandrețe.

Strivite-ntre placid și nebunesc
Stau inimile gata să înghețe,
Când spunem c-aroganța e noblețe
Și rictusul c-ar fi un râs firesc.

E, Doamne, strepezită lumea mea,
Crescând doar bucurii fără petale,
Că trebuie, urgent, schimbat ceva.

Și, ca s-o smulgi tristeții abisale,
Părinte-al îndurării, Te-am ruga:
„Dă bucuria mântuirii Tale!”

Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 octombrie 2016